Bruxelles declară război lobbyiştilor

Comisia Europeană se confruntă, din nou, cu o gravă problemă de etică. Este vorba de aşa-numitul scandal al „uşilor rotative”: funcţionarii publici de rang înalt devin angajaţi ai unor firme de lobby sau ai unor mari corporaţii financiare, în folosul cărora fac presiuni asupra foştilor subalterni. Nimic mai necinsit, cu atât mai mult cu cât, în calitate de funcţionari europeni, sunt plătiţi cu salarii grase din banii publici, ca să vadă de interesele celor 500 de milioane de cetăţeni.

Cel mai recent caz este cel al fostului comisar pentru piaţa internă şi servicii financiare, Charlie McCreevy, care şi-a luat un job la banca britanică de investiţii NBNK, una dintre marile profitoare de pe urma crizei financiare. Fostul comisar pentru industrie Günter Verheugen şi-a deschis, în aprilie, propria firmă de lobby, cu numele „The European Experience Company” (Compania Experienţei Europene). Experienţă pe care, pesemne, este deschis să şi-o împartă cu orice amator care plăteşte preţul corect. Doamna Benita Ferrero-Waldner, fostă şefă peste relaţiile externe, este acum pe statul de plată al companiei de asigurări Munich Re, iar fostul comisar pe chestiuni maritime Joe Borg s-a alăturat firmei de relaţii publice Fipra, cunoscută pentru activitatea sa în influenţarea politicilor acestui sector.

Alarmată de amploarea pe care au luat-o lucrurile, sau poate fiindcă nu mai puteau fi muşamalizate, Comisia a venit în întâmpinarea Parlamentului European cu un nou cod de conduită pentru funcţionarii publici, care interzice astfel de conflicte de interese şi îi obligă să notifice executivul european de câte ori îşi iau un nou job, pentru a verifica dacă sunt compatibili sau nu.

Poate că pentru noi, aici în România, acest demers al Comisiei ne pare de-a dreptul „scrofulos la datorie”, atâta timp cât aflăm zilnic că reprezentanţii autorităţilor române deservesc interesele companiilor private în dauna celor publice, fără să mai aştepte măcar să le expire mandatul. Dar nu trebuie minimalizată obsesia instituţiilor europene de a evita orice scandal, mai ales acum, când euroscepticismul este în floare şi însăşi necesitatea acestei construcţii supranaţionale este din ce în ce mai mult contestată în ţările membre. De altfel, Comisia nu a uitat nici acum dezastruosul an 1999, când echipa lui Jacques Santer a demisionat en masse, la ameninţarea Parlamentului cu un vot de neîncredere pe motiv de corupţie şi nepotism. O asemenea ruşine nu poate fi repetată; de fapt, îi poate deveni fatală.

Şi totuşi, nu cred că avem motive să respirăm uşuraţi. Un lucru rămâne constant; şi anume, apetitul onorabililor funcţionari publici către propria lor propăşire materială, folosindu-se de relaţiile şi influenţa pe care le-au câştigat în timpul mandatului lor. Se pare că acest lucru nu are culoare politică sau naţionalitate. Este omniprezent la orice nivel de autoritate. Există oare vreun cod de conduită care să ne ferească de asta?