Când dragostea creștină se oprește la Patriarhia Română

Atacurile lui Marchel, arhiepiscop de Bălți și Fălești din cadrul Mitropoliei ruse de Chișinău și a Întregii Moldove,  împotriva Mitropoliei Basarabiei vizează direct Biserica Ortodoxă Română, din care aceasta face parte. Când vorbește despre o structură schismatică și despre clerici lipsiți de har, ierarhul nu formulează obiecții administrative. El încearcă să transforme apartenența la Patriarhia Română într-un motiv de teamă pentru credincioși. 

Dar Marchel nu este instanța supremă a Ortodoxiei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reafirmat, la 29 februarie 2024, caracterul canonic al clericilor reveniți în Mitropolia Basarabiei și a considerat nule sancțiunile motivate de această apartenență. Aceasta este poziția Patriarhiei Române, contestată de partea rusă, nu o chestiune pe care Marchel o poate tranșa singur. 

O dispută între jurisdicții nu devine adevăr universal fiindcă un arhiepiscop ridică tonul. Iar credincioșii nu sunt proprietatea unei administrații bisericești. Ei nu pot fi tratați ca niște dezertori doar pentru că aleg să se roage într-o comunitate aflată sub autoritatea Bucureștiului.

Iubirea aproapelui este invocată pentru a justifica excluderea lui. În locul dialogului, apare eticheta, iar în locul convingerii, amenințarea spirituală. Un păstor ar trebui să răspundă întrebărilor oamenilor, nu să le transforme libertatea într-o vinovăție. Credința apărată prin frică riscă să devină instrumentul puterii, iar amvonul, un ghișeu pentru eliberarea certificatelor de supunere.

Istoria nu începe la Moscova

Mitropolia Basarabiei nu a fost inventată în 1992. A existat în perioada interbelică, iar reactivarea sa a fost decisă la Chișinău, la 14 septembrie 1992, și recunoscută de Sinodul român în decembrie. Prezentarea acestui proces drept simplă intruziune românească șterge inițiativa clericilor și credincioșilor locali. 

Nici jurisdicția rusă nu reprezintă o realitate coborâtă din veșnicie peste Basarabia. Organizarea eparhiei din 1813 a urmat anexării ilegale a teritoriului de către Imperiul Rus, în 1812. Prin urmare, frontierele imperiale nu pot fi prezentate drept hotare stabilite de Dumnezeu. 

Există și o ironie pe care discursul lui Marchel o ocolește, iar site-ul propriei eparhii documentează contribuția episcopului Visarion Puiu la construirea Catedralei „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Bălți și prezența regelui Carol al II-lea la sfințirea din 1935. 

Așadar, urmele românești nu sunt o invenție propagandistică. Sunt în arhive, în clădiri și chiar în documentarea instituției care contestă legitimitatea revenirii la București. Această moștenire nu rezolvă automat fiecare litigiu patrimonial, dar obligă la onestitate. Nu poți folosi istoria unei catedrale pentru a-i celebra prestigiul și, simultan, să tratezi tradiția bisericească românească din care provine drept un corp străin, fără rădăcini în Basarabia.

Goluri pentru Lumea rusă: Sheriff Tiraspol, echipa KGB care spală obrazul regimului separatist

Credincioșii nu sunt teritorii de păzit

Există și un reper juridic imposibil de înlocuit cu invective. La 13 decembrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că refuzul autorităților moldovene de a recunoaște Mitropolia Basarabiei încălca libertatea religioasă. Curtea nu a distribuit har și nu a arbitrat dogme.

Mitropolia a fost înregistrată la 30 iulie 2002. Într-un stat democratic, existența ei legală nu depinde de aprobarea lui Marchel. Iar eventualele litigii privind biserici sau terenuri trebuie soluționate prin documente, proceduri și hotărâri judecătorești, nu prin anateme televizate. 

A combate aceste atacuri nu înseamnă a cere discriminarea credincioșilor Mitropoliei ruse Moldovei.

Problema lui Marchel nu este că există credincioși care aleg Bucureștiul. Problema este refuzul de a le recunoaște legitimitatea alegerii. Republica Moldova nu este o rezervație spirituală a Moscovei. Biserica poate construi punți între oameni, dar când un ierarh ridică frontiere între ei, credința ajunge să servească o hartă politică. Iar Dumnezeu nu are nevoie de asemenea grăniceri.