Capodoperele ultimelor dinastii egiptene

O impresionantă expoziţie de la Muzeul „Jacquemart-André” a dezvăluit, prin intermediul a 100 de piese excepţionale, tezaurele ultimului mileniu al istoriei faraonilor, din 1070 până în anul 30 î.Ch. Împrumutate din cele mai mari colecţii de antichităţi egiptene – ”Ägyptisches Museum” din Berlin, „British Museum”, „Luvru”, „Metropolitan Museum”, „Museum of Fine Arts” din Boston, „Kunsthistorisches Museum” din Viena -, operele demonstrează bogăţia şi diversitatea artei egiptene de după domnia ultimilor Ramesizi.

Timp de zece secole înainte de cucerirea romană, Egiptul a făcut faţă multor invazii. Ţara a fost condusă, succesiv, de regii libieni din dinastia a XXII-a, de faraoni negri de origine nubiană, în timpul dinastiei a XXV-a, şi de perşi, începând cu dinastia a XXVII-a, înainte ca grecii să le urmeze după cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare.

Splendorile unui crepuscul

Statuie fragmentară a zeului Amon

Faptul că Egiptul a cunoscut o succesiune de dominaţii străine a fost calificat de multe ori ca o decadenţă. Independent de revenirea unor dinastii indigene, care au relansat activitatea artistică, această dominaţie a cunoscut diferite forme. Dinastiile libiene nu pot fi considerate chiar străine, reprezentanţii lor fiind integraţi societăţii egiptene încă din vremea Ramesizilor. Situaţia este alta în timpul dinastiei nubiene, venită în urma invaziei din Sudanul de azi. Ea s-a impus prin cucerire armată, cufundându-se totuşi în modelul cultural egiptean, pe care l-a adoptat chiar în ţara de origine. După cele două dominaţii persane, dintre care a doua a fost resimţită mai dur de populaţie, venirea macedonenilor a fost primită cu uşurare, grecii fiind mai puţin interesaţi să-şi impună propria cultură, cât să stăpânească ţara pentru a-i exploata resursele. Puterile străine care au dominat Egiptul n-au încercat, de altfel, să transforme societatea egipteană după propriile culturi, mai ales că unele erau atât de impresionate de civilizaţia egiptenă încât au adoptat o serie de practici ale acesteia şi, în orice caz, i-au respectat tradiţiile şi cultul.

Statuete feminine

Pe plan artistic, această epocă tulbure este caracterizată prin calitatea şi diversitatea operelor, fiecare perioadă aducând o tuşă particulară.

Din cauza complexităţii lui, explică egiptologul Olivier Perdu, comisarul expoziţiei, într-un dialog cu Dominique Blanc, Egiptul târziu a fost destul de neglijat. Totuşi, din anii ’60, mai mulţi savanţi au cercetat această perioadă. Descoperirile de pe şantierele arheologice, cum ar fi cele ale lui Jean Perrot în palatul lui Darius sau cele ale Institutului Francez de Arheologie Orientală de la Cairo, au contribuit la descifrarea perioadei.

Statueta doamnei Tachereptah

În temple, influenţele exterioare au avut mai puţin succes în decoraţie. Dar în alte tipuri de construcţii se pot observa reînnoiri importante ale producţiei artistice. În mormântul lui Petosiris, marele preot al cetăţii Hermopolis Magna, de la sfârşitul secolului al IV-lea î.Ch., reprezentările de la intrare evocă scene din viaţa cotidiană, îndepărtându-se de modelele tradiţionale prin inspiraţia vizibilă din realitatea epocii. Contrar părerii că prima dominaţie persană a dus la decăderea sculpturii egiptene, descoperirea în 1972 a unei statui fragmentare a lui Darius I, în palatul acestuia de la Susa, denotă prin tratarea perfectă că a fost realizată în Egipt. De altfel, iniţial ea trebuia să decoreze templul lui Atoum de la Pithom, de-a lungul canalului care lega Nilul de Marea Roşie. O altă piesă din expoziţie, un cap-model al unui suveran ahemenid, mărturiseşte ştiinţa artizanilor egipteni în această perioadă.

Dinastiile străine au luat ca model de guvernare Imperiul Vechi şi Imperiul de Mijloc, fapt ce a fost perceput ca un semn de arhaism al ultimului mileniu. Dar şi epocile anterioare se inspiraseră din trecut, epocile cele mai vechi, cele considerate „epoca de aur”, în care zeii domneau asupra Egiptului.

Statuie cub din epoca ptolemaică

Producţia artistică faraonică este marcată de curente contradictorii. Unele opere sunt inspirate de trecut, altele de epoca lor. Exemplele idealizate coexistă cu capetele „naturaliste” sau „realiste”. Există, încă din Epoca de Mijloc, portretul faraonului Sesostris III, cu figura puternic marcată. În epocile târzii, portretele realiste sunt răspândite în reprezentările persoanelor particulare. Cele mai impresionante sunt însă cele din perioada ptolemaică, în care semnele vârstei sunt excelent redate. Apărute după capetele ovoidale, numite „capetele-ou”, cu expresie tinerească din secolul al IV-lea î.Ch., în care triumfa tendinţa idealizantă, realismul a culminat cu celebrul „Cap verde” din colecţiile de la Berlin, capodoperă a Egiptului Vechi, care dovedeşte că arta ultimului mileniu n-a cunoscut un declin estetic, ci dimpotrivă. Numele i-a fost dat de la culoarea materialului, o rocă provenind din deşertul estic al Egiptului, exploatată mai ales la Ouadi Hammamat. Suprafaţa netedă şi satinată a fost foarte apreciată în epoca saită, în cursul dinastiei XXX şi în epoca ptolemaică. Renunţând la idealizare, sculptorul detaliază neregularităţile craniului, reliefează osatura şi adâncitura orbitelor, ridurile de la colţul ochilor, ridurile dintre sprâncene, de la baza nasului şi din partea de jos a obrajilor. Bărbia dublă se adaugă semnelor de îmbătrânire. Un alt cap, al lui „Ousinour”, preotul zeului teban Montou, sugerează şi el o fizionomie anume, fără a fi naturalist. Aplatizat în partea superioară, craniul ras este la fel de mare ca în realitate, iar adânciturile tâmplelor sunt figurate clar. Figura prezintă linii epurate, pleoapele sunt desenate minuţios, ochii migdalaţi sunt uşor închişi, nasul fin şi buzele subţiri. Piesa aparţine unui monument spart în mai multe bucăţi, păstrat la Muzeul din Cairo. Reprezentat în picioare, „Ousinour” întinde mâinile către efigia lui Amon, Mout şi Khonsou, triada divină tebană.

Oameni şi zei

Capul lui Ptolemeu al II-lea

Departe de a fi o perioadă de ruptură brutală, cea de a Treia Perioadă Intermediară (1069-664) s-a datorat declinului centralismului monarhic mai ales sub Ramses al XI-lea, ultimul faraon al celei de a XX-a dinastii.

Sub ultimele dinastii, membrii elitei îşi instalau efigiile în curţile sanctuarelor pentru a profita cât mai mult de ofrandele prezentate zilnic zeului. Figurile se individualizează, materialele, atitudinile, veşmintele şi accesoriile se diversifică.

În mormintele demnitarilor din Imperiile Vechi şi de Mijloc, cultul funerar se desfăşura în capela în care erau instalate statuile defunctului şi ale apropiaţilor săi. Pentru a-şi asigura viaţa de dincolo, era oferită periodic de către un membru al familie sau de către un preot o masă rituală cu hrană şi băutură.

Statuia patronului defuncţilor, Ptah, epoca ptolemaică

Treptat, aceste practici, care erau un ecou al celor destinate zeilor, au fost abandonate, ceea ce a dus la diminuarea drastică a sculpturii funerare în timpul Imperiului Nou. În această epocă, curţile sanctuarelor primeau statui şi statuete ale elitei administrative şi religioase. Aceste efigii, reunite cu zecile în templele oraşelor importante, la Theba, Memfis sau Sais, le permiteau muritorilor să beneficieze de ofrandele prezentate zeilor. De asemenea, prin intermediul lor, posesorii puteau adresa unele cereri zeilor.

Aceste cereri erau adesea precizate în textele gravate pe o parte a veşmintelor sau în faţa efigiei în cazul statuilor-cub. Mai mult sau mai puţin rafinate, acestea din urmă erau compuse dintr-un bloc dreptunghiular surmontat de capul personajului, care se sprijinea pe antebraţele îndoite sau o pe o barbă falsă. În timpul dinastiilor XXII şi XXIII, mai multe statui-cub de talie monumentală, peste un metru înălţime, îl reprezentau pe Hor, secretarul regelui libian Petoubastis I. Textele care le însoţesc permit numai rareori să afli cărui templu îi era dedicată statuia. Unele sculpturi erau numite „naophor”, când aveau în faţa lor un model redus al naosului ce putea închide în el efigii ale divinităţilor în sculpturi tridimensionale. La altele, naosul şi divinităţile puteau fi figurate în basorelief pe diferite părţi ale corpului sau pe veşminte. Calitatea acestor opere diferă considerabil în funcţie de statutul, bogăţia şi gustul proprietarilor. Existau modele standard şi altele la care calitatea materialului, conţinutul textului, dimensiunile şi poziţia personajului erau alese de comanditar într-un atelier specializat.

Peruci, mantii şi rochii mulate

Copilul divin, ceea ce înseamnă Cel care reuneşte cele două Pământuri

Calchiate pe canoanele stabilite pentru statuara regală şi religioasă, sculptura particulară din Egiptul târziu etalează diferite „maniere”, în funcţie de dinastiile succesive, în cadrul unui repertoriu destul de restrâns de posturi şi atitudini care animă abilitatea sculptorului, tehnica desăvârşită a celui care polisează sau dorinţa proprietarului. Din timpul dinastiei a XXV-a se cunosc 12 sculpturi-efigie comandate de guvernatorul din Theba, numit Montouemhat. Mare mecena, admirator al artei vechi, mai ales al celei a lui Akhenaton sau a lui Tutankhamon, el a fost reprezentat în diferite posturi, purtând tipuri de peruci şi veşminte asociate marilor perioade ale istoriei faraonilor. Repertoriul artei statuilor particulare permite urmărirea, prin intermediul modelor, a renaşterii stilurilor Vechiului sau Noului Imperiu, ceea ce lipseşte cu totul din perioada târzie.

Stelă funerară

Purtarea unei peruci scurte „boule” era foarte apreciată de demnitarii perioadei saite şi apoi a celor din dinastia XXX, care doreau să se înscrie în tradiţia primilor. Peruca evazată şi striată, foarte des întâlnită la statuile-cub din epoca libiană, se va extinde şi la începutul epocii saite. Peruca simplă „evazată”, cu variantele sale, care acoperă umerii şi partea de sus a torsului pare să fi fost apreciată în toate dinastiile. Mult mai diversificată decât în trecut, sculptura funerară a celei de a Treia Perioade Intermediare reprezintă în majoritatea cazurilor bărbaţi. Se găsesc puţine efigii feminine şi încă mai puţine grupuri. Trei femei nud reprezintă cu atât mai mult o excepţie. Doamna Tachereptah, de exemplu, este o sculptură care dezvăluie ştiinţa bronzierilor din a Treia Perioadă Intermediară. Ochii încrustaţi dau viaţă personajului. Coafată cu o perucă boule, purtând un colier, este îmbrăcată într-o rochie lungă mulată, ornată în spate cu două imagini ale lui Osiris, zeul morţilor şi „stăpânul vieţii”, al cărui cult s-a intensificat în perioada târzie. Mâna stângă, adusă la piept, poartă un cap de leu, obiect ritual, cea dreaptă schiţează un gest de adoraţie. Inscripţia gravată în partea de jos a rochiei a permis identificarea personajului. Frumuseţea filiformă a statuetei din argint de la „Metropolitan Museum of Art”, cu figura idealizată şi bijuteriile elegante, pare a fi a unei curtezane din perioada saită. Găsită într-un mormânt, o mică sculptură în fildeş, tratată arhaizant, ar putea reprezenta o concubină.

Bărbaţii, viziri, notabilităţi sau preoţi, se recunosc după accesoriile specifice rangului, sunt figuraţi în picioare, aşezaţi sau îngenuncheaţi în atitudini impuse adesea de veşmântul pe care îl poartă. Mantie în stil arhaizant, tunică sau şal la sfârşitul epocii ptolemaice, veşmântul lasă nuditatea corpului mai mult sau mai puţin vizibilă.

Imagini pentru eternitate

Figură de servitor din mormântul lui Psammetic

Cunoaşterea imperfectă a anatomiei în acea perioadă şi nevoia de a idealiza figurile respectând armonia şi simetria au produs o uniformizare pe care unii sculptori au vrut s-o evite printr-o încercare de abordare sensibilă şi personală. Exemple sunt statuia curteanului Bes, din epoca saită, aparţinând Muzeului Calouste Gulbenkian din Lisabona, şi cea a lui Nakhthorheb, înalt demnitar al regelui Psammetic al II-lea, de la Luvru. Fie că au sau nu tendinţe naturaliste, figurile scapă totuşi constrângerilor estetice, artiştii individualizând modelele. Corpurile şi capetele au fost descoperite adesea separat, nivelul gâtului, cel mai fragil al structurii, fiind fracturat. Figurile îngenuncheate, sprijinite pe degetele picioarelor, foarte apreciate în timpul dinastiei XXX, cele mai rare, aşezate pe un scaun, plasate de obicei în morminte, într-o anexă a casei sau în temple unde era gazda zeului, din metal, din lemn, dar mai ales din piatră dură. Comparate cu figurile din calcar pictat care decorează mormintele, aceste efigii sculptate în bazalt, granit, şist, diorit sfidează timpul. Aspectul mai fin sau mai rugos care putea fi polisat la infinit permite tuşe de catifea foarte preţuite de-a lungul întregii perioade. Înalte de numai câţiva centimetri, dar putând să ajungă şi la doi metri, sunt imaginea „eternă” foarte îndepărtată de lumea reală pe care au vrut s-o lase despre ei locuitorii de la sfârşitul Egiptului faraonic.

Rituri funerare

Capul verde, cu semnele de îmbătrânire marcate de sculptor

În Egiptul târziu, spaţiul restrâns al cavourilor nu mai permitea construirea unui mormânt care să echivaleze casa terestră a defunctului. Dar dispozitivul menit să asigure protecţia şi supravieţuirea în lumea de dincolo s-a păstrat prin câteva obiecte.

Vechiul Egipt este asociat cel mai adesea mormintelor monumentale construite pentru faraoni şi pentru notabilităţile bogate, cu scopul de a le asigura învierea în eternitate. Începând din dinastia a XX-a, care corespunde sfârşitului Noului Imperiu, marcat de crize politice şi economice, egiptenii încep să simplifice scenografia funerară. Spaţiul mormântului se reduce cel mai adesea la un simplu cavou, care adăposteşte unul sau două sarcofage, iar spaţiul destinat mobilierului funerar este gândit cu parcimonie. Există desigur excepţii. Cu faţada sa cu coloane şi basoreliefurile policrome, capela mormântuui lui Petosiris, mare preot al zeului Thot în cetatea Hermopolis, îmbracă aspectul unui templu la scară redusă. Precedat de un vestibul decorat cu fresce ilustrând muncile agricole, el este pictat cu scene religioase în stil arhaizant. Acest mausoleu atestă că, sub domnia Ptolemeilor, dispozitivul funerar al vechiului Egipt se păstrase în înalta societate. Rarele exemple de morminte regale din dinastiile XXI, XXI şi XXIV, descoperite la Tanis şi la Mendes, în Egiptul de Jos, nu mai au însă nimic de-a face cu majestuoasele morminte ale faraonilor dinastiilor precedente, aşa cum pot fi ele admirate la Theba, în Valea Regilor.

Puterea cuvintelor, forţa imaginilor

Zeiţa pisică, Bastet

Învestite cu proprietăţi magice, imaginile şi textele sunt dispuse din belşug în jurul mumiei, a cărei integritate trebuie neapărat păstrată pentru a permite entităţii „ka”, odată ieşită din lumile subterane, să poată reveni pentru a se adăposti în corpul-tabernacol. Ele se regăsesc şi în jurul „canopelor”, vasele ce conţin viscerele decedatului, canope surmontate de capetele în formă de animal ale fiilor lui Horus: Amset (casa), Hapi (babuin), Duamoutef (câine), Qebehsenouf (şoim). În epoca Egiptului de Jos, „papirusurile mitologice” înlocuiesc rulourile Cărţii Morţilor, partea cea mai scumpă a inventarului funerar. Ele reiau scenele simbolice cele mai importante, cum ar fi cântărirea inimii defunctului de către Horus şi Anubi, imaginea prevalând asupra textului, aşa cum subliniază în catalogul expoziţiei Dominique Blanc. Măiestria artizanilor se concentrează pe stela funerară din lemn, mai rar din calcar policromat. Descoperite în număr mare, exemplarele din Egiptul târziu dezvăluie un larg eşantion de producţii şi stiluri regionale.

Egiptul antic dialoghează cu Europa rococo

Iconografia, puţin variată, este însoţită de o formulă de cerere adresată zeilor, cu scopul de a veghea la hrana decedatului în noua sa viaţă. Reprezentat, cu sau fără masă de ofrande, sub o imagine a bolţii cereşti, defunctul aduce omagiu zeilor care îl primesc în pragul eternităţii.

Chiar dacă nu mai au aspectul vechilor sarcofage, sicriele cu decor sobru, realizate sub ultimele dinastii indigene şi la începutul epocii ptolemaice, lansează şi ele esenţialul mesajului simbolic de protecţie şi supravieţuire. Decorul pune adesea în paralel ciclul etern al soarelui, care dispare seara pentru a străluci mai bine dimineaţa, cu procesul renaşterii defunctului.

Statuetele aşa-numiţilor „ouchebtis”, servitorii din lumea cealaltă, din faianţă glazurată albastru-verde, mai mult sau mai puţin rafinate, perpetuează tradiţia potrivit căreia defunctul trece pe umerii acestora corvoada muncilor agricole ce îi revin în viaţa de dincolo.

Ankhmmaat pentru eternitate

De la regatul celor vii la regatul celor morţi

Ankhmmaat cumulează mai multe funcţii sacerdotale în cetatea Heracleopolis Magna în secolul al IV-lea î.Ch. Fără măsură comună cu templul funerar ridicat pentru Petosiris, cvsi-contemporan, la Hermopolis, mormântul său are forma unui cavou strâmt. Papirusul funerar, stela şi sarcofagul exterior care trebuia să-l însoţească în ultima călătorie n-au fost găsite. Dar sarcofagul interior în formă de mumie, în care era aşezat Ankhmmaat, vasul cu viscere şi masca din carton ce făcea parte din parura sa atestă sobrietatea mobilierului funerar contemporan şi ştiinţa artizanilor. Potrivit tradiţiei, Ankhmmaat era aşezat în sarcofagul interior pe o imagine a Zeiţei Apusului, simbol al pământului, în timp ce figura sa contempla o reprezentare a zeiţei Nut, încarnare a bolţii cereşti, pictată pe partea interioară a capacului sarcofagului. Pe partea exterioară, fragmente ale Cărţii Morţilor se amestecă cu mici efigii aurite ale divinităţilor care trebuiau să-l protejeze pe defunct. Dotată tot cu puteri protectoare, masca funerară cunoscută încă din Imperiul Mijlociu trimite la măştile din aur pur ale faraonilor, simbol solar al eternităţii.

Capete de faraoni

Seniorul de la Heracleopolis poartă cap de berbec, animal sacralizat foarte devreme în Egiptul antic pentru forţa sa sexuală. Reprezentat cel mai adesea ca un om cu cap de berbec, asimilat uneori lui Ra şi lui Osiris, Herichef era zeul cetăţii. Mitra coroanei sale, asemănătoare celei din Egiptul de Sus, este flancată de două pene de struţ. Cele nouă arce, simbol al duşmanilor tradiţionali ai Egiptului, sunt figurate pe soclu.

Asociată zeului lunar Thot, patronul scribilor, pasărea ibis a făcut obiectul unei adoraţii populare în epoca târzie. Imensele catacombe cu păsări mumificate descoperite la Hermopolis sunt o dovadă.

Un alt animal ataşat zeului Thot, babuinul ocupă o poziţie privilegiată în bestiarul sacru al vechiului Egipt. O efigie în piatră, care ar putea proveni dintr-o catacombă plină cu mumii de babuini descoperită la Saqqarah. Detaliile anatomice sunt neglijate în favoarea unei umanizări a animalului aşezat şi tratarea labelor foarte asemănător mâinilor.

Arta egipteană este hrănită dintr-o lungă tradiţie faraonică

Cu un scarabeu în creştetul capului, cu două pene în interiorul urechilor, reprezentând ordinea universală, cu un scarabeu înaripat ce împinge un ochi protector, statuia zeiţei-pisică, Bastet, se bucură de un realism anatomic remarcabil. Nasul, ghearele, spatele, oasele vizibile sub piele au fost atent observate şi redate de bronzier.

Doamna din Sais, venerată ca protectoare a regalităţii şi a morţilor, este sculptată cu corpul strâns într-o rochie mulată, care lasă să se ghicească anatomia, purtând coroana roşie a Egiptului de Jos, ea ar trebui să ţină în mâini crucea „ankh” şi sceptrul „ouas”, atributele ei obişnuite.

Dacă acest mileniu din istoria Egiptului a fost tulburat pe plan militar şi politic, arta egipteană, hrănită de lunga tradiţie faraonică, îşi păstrează întregul prestigiu în faţa noilor suveranilor străini care i-au adoptat codurile. Figură esenţială a artei egiptene, faraonul a fost onorat în prima sală a expoziţiei. În pofida bulversărilor politice, fiecare nouă dinastie a avut grijă să-şi dovedească autoritatea, înscriindu-se în linia marilor figuri faraonice. În expoziţie, evocarea diferitelor moduri de reprezentare a faraonului este exemplificată prin câteva figuri ale Egiptului târziu: Chéchonk Ier, Psammétique II, Apries, Amasis, Nectanébo Ier, Ptolémée II…

Sarcofagul lui Ankhemmat

Alături de ei, reprezentarea zeilor subliniază originalitatea panteonului egiptean. În jurul lui Amon, Isis sau Osiris sunt reunite numeroase divinităţi antropomorfe şi zoomorfe, printre care, celebra statuie a lui Bastet, sub formă de pisică, împrumutată în mod excepţional de „British Museum”.

Influenţele străine care traversează aceste zece secole de istoria a Egiptului onorează zeii zoomorfi şi favorizează dezvoltarea unor tehnici artistice, cum ar fi prelucrarea aurului, a cărei perioadă de mare rafinament se desfăşoară în timpul dinastiei libiene, cum dovedeşte statuia fragmentară a lui Amon, de la „Metropolitan Museum” din New York.

Splendidele obiecte funerare sunt mărturia opulenţei mormintelor şi a locului central ocupat de cultul morţilor în creaţia artistică. Este uimitoare o „Mare mască funerară”. I se adaugă mesele de ofrandă, stelele, bijuteriile…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.