Potrivit unui studiu publicat de smithsonian.com, punctul culminant al filmului Campionul, realizat de Franco Zeffirelli, în 1979, este cea mai tristă secvenţă de film făcută vreodată, potrivit realitatea.net.
Campionul a fost utilizat în experimente al căror scop a fost de a se constata dacă oamenii deprimaţi sunt mai predispuşi să plângă decât cei non-deprimaţi (şi nu sunt). Sau dacă oamenii sunt mai dispuşi să cheltuiască bani atunci când sunt trişti (şi, da, sunt) sau dacă oamenii bătrâni sunt mai sensibili la tristeţe decât cei tineri (da, bătrânii s-au declarat mai trişti decât cei tineri, după ce au văzut secvenţa respectivă). Oamenii de ştiinţă olandezi au dus experimentele până în zona bizară a efectelor tristeţii asupra poftei de mâncare (şi, nu, tristeţea nu a făcut pe nimeni mai mâncăcios).
S-a recurs la acest film – cotat mai degrabă ca mediocru, deşi pe afiş se mai află chiar şi Faye Dunaway – pentru că tristeţea este un sentiment foarte dificil de indus în condiţii experimentale, de laborator. Filmele au totuşi acest statut neobişnuit, oamenii plătesc bani ca să vizioneze poveşti „storcătoare de lacrimi” şi ies din sălile de spectacol fără să fie, în mod vizibil, afectaţi. Astfel încât experimentele conduse cu ajutorul vizionărilor de filme sunt considerate excepţii etice.