Cât de mult ajută legislația actuală economia românească

Camera de comerț americană din România – AmCham – a radiografiat într-un raport privind competitivitatea legislația autohtonă din punctual de vedere al dreptului muncii, fiscalității, demarării unei afaceri, concurenței, insolvenței, drepturilor la proprietatea intelectuală, surprinzând plusurile și minusurile actelor normative. Cotidianul.ro vă prezintă modul cum speicialiștii AmCham văd cadrul legislativ de la noi și cum ajută acesta economia românească.

Dreptul muncii

Legislaţia muncii din România este guvernată de un Cod al Muncii cuprinzător, care oferă un cadrul legal fundamental şi reglementează în general relaţiile de muncă, în timp ce anumite aspecte legate de muncă sunt reglementate prin legi speciale (ca de exemplu, Legea Dialogului Social nr. 62/2011).

În mod tradiţional, legislaţia muncii a fost percepută ca favorizându-i în mod excesiv pe angajaţi, iar în 2011, în încercarea de a susţine piaţa muncii şi a oferi un grad mai ridicat de flexibilitate angajatorilor, au fost adoptate amendamente importante. Printre altele, amendamentele aduse în 2011 la Codul Muncii au pus accent pe performanţe, prin extinderea perioadelor de probă şi a preavizelor în cazul demisiei şi concedierii, şi a urmărit stimularea contractelor de muncă pe perioadă determinată, a angajării temporare şi a altor forme de muncă mai flexibile.

Cu toate acestea, concedierea angajaţilor continuă să fie greu de realizat întrucât se poate efectua numai în baza anumitor motive statutare de concediere, care sunt considerate restrictive, precum şi cu respectarea unor formalităţi complexe. De exemplu, perioada obligatorie de preaviz în cazul rezilierii unui contract de muncă trebuie să fie de minim 20 de zile lucrătoare. Însă, legislaţia română nu prevede o valoare minimă a plăţilor compensatorii datorate angajaţilor concediaţi, având în vedere că asemenea
plăţi compensatorii fac de obicei obiectul unor negocieri fie individuale, fie colective între părţi.

Angajaţii pot fi ţinuţi răspunzători pentru pagubele cauzate angajatorului lor, dar valoarea pagubelor este limitată la un prag maxim prevăzut în Codul Muncii (de 5 ori salariul minim brut lunar aplicabilul la nivel naţional şi aprobat prin decizia Guvernului, în prezent în valoare de 1.050 lei, aproximativ 230 euro). Sume suplimentare care depăşesc pragul legal pot fi solicitate prin hotărâre judecătorească. Legislaţia română reglementează angajarea cu jumătate de normă şi lucrul la domiciliu, dar nu specifică în mod expres angajarea în funcţie de necesităţi (on-call employment) şi împărţirea postului, care nu sunt uzuale şi trebuie
implementate indirect, prin folosirea altor concepte (implementarea programelor de lucru variabile, contracte cu jumătate de normă, în general cu colaborarea angajatului).

În cazul în care, în urma unei dispute în instanţă privind valabilitatea rezilierii unui contract de muncă, instanţa decide că o astfel de reziliere a fost nulă, angajatul este reintegrat şi contractul său este considerat valabil în mod retroactiv, angajatul având dreptul la salariul său cuvenit pentru perioada cuprinsă între rezilierea ilegală a contractului şi reintegrarea sa.

Legea Dialogului Social nr. 62/2011 a fost adoptată în mai 2011, unificând cadrul legal aplicabil sindicatelor şi organizaţiilor patronale.
Contractele colective de muncă pot fi încheiate numai la nivel de industrie, grup de companii şi companie şi sunt aplicabile numai părţilor care au negociat şi au semnat astfel de contracte. Întrucât angajarea cetăţenilor UE a devenit mai uşor de realizat odată cu aderarea României la UE, procedura care trebuie urmată pentru transferul/angajarea persoanelor care nu provin din UE şi care au nevoie de permise de muncă şi de şedere, este în prezent complexă şi îndelungată. Pentru proiectele pe termen scurt este aproape nerealistă utilizarea muncitorilor din afara UE, deoarece obţinerea permisului de muncă poate dura până la câteva luni.

Fiscalitate

Durata procedurilor judiciare a reprezentat întotdeauna o problemă în România. S-au adoptat anumite măsuri în acest sens: un Nou Cod de Procedură Civilă a intrat în vigoare în 2013. Cu toate acestea, România raportează o durată medie de 2-3 ani a procedurilor aferente contestaţiilor împotriva unor decizii fiscale. Unul dintre drepturile esenţiale ale contribuabilului în relaţia cu autorităţile fiscale este dreptul de a obţine o declaraţie a motivelor pentru fiecare decizie materială impusă de autorităţile fiscale, ceea ce este deja aplicabil în România.

Un alt element fundamental al unui sistem fiscal corect este reprezentat de efectul suspensiv al unei contestaţii împotriva deciziilor emise de autorităţile fiscale. În România, o contestaţie nu are efect suspensiv, indiferent dacă este o contestaţie administrativă împotriva unui departament din cadrul autorităţilor fiscale sau o contestaţie în instanţă.
Acest lucru favorizează autorităţile fiscale, care pot colecta taxele de la contribuabili şi rambursa plăţile în exces numai în baza unei hotărâri judecătoreşti. În România, principiul in dubio contra fiscum (= când legislaţia nu este clară, aceasta ar trebui interpretată în beneficiul contribuabilului) a fost doar recent introdusă în legislaţia fiscală în urma reformei Codului Fiscal şi Codului de Procedură Fiscală. Acest principiu este reglementat la articolul 13 (6) din Codul de Procedură Fiscală care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016. Sperăm că acest amendament va reduce abuzurile împotriva contribuabililor şi va reduce supremaţia inspectorilor fiscali.

Autorităţile fiscale pot emite reguli cu caracter obligatoriu în legătură cu anumite aspecte fiscale, pe care apoi toate oficiile fiscale vor fi obligate să le respecte. Un astfel de exemplu este ”soluţia fiscală individuală anticipată” şi se referă la operaţiunile viitoare ale unui contribuabil. Este valabilă şi obligatorie pentru autorităţile fiscale numai dacă contribuabilul respectă anumiţi termeni şi condiţii.
Contribuabilul trebuie să îşi prezinte punctul de vedere cu privire la reglementările aplicabile unui anumit aspect şi poate avea întâlniri prealabile cu autorităţile fiscale. În cazul în care contribuabilul nu este de acord cu conţinutul unei reglementări, acesta poate notifica autorităţile fiscale, caz în caresoluția nu va mai fi considerată obligatorie. Totuși, procedura este destul de complicată şi îndelungată.
Pentru a creşte transparenţa, autorităţile fiscale ar trebui să publice, la fel ca şi în alte state membre UE, un raport în care să se menţioneze numărul de soluţii fiscale obligatorii solicitate comparativ cu cele emise precum şi acordurile de preţ în avans.

Codul Fiscal reglementează principalele impozite directe şi indirecte, aplicabile contribuabililor persoane fizice sau juridice. România a introdus din 2005 un sistem de impozitare cu cotă unică, aceasta fiind în prezent de 16%. Sistemul fiscal al ţării este favorabil angajaţilor cu salarii mai mari, deşi rata contribuţiilor la asigurările sociale este destul de ridicată. În cazul unui salariu brut de 1.000 euro, 2.000 euro, 3.000 euro, suma venitului net al angajatului/costurile angajatorului este de 701 euro/1.229 euro; 1.403 euro/ 2.454 euro; şi respectiv 2.106 euro/3.682 euro. Baza de calcul pentru contribuţiile la asigurările sociale este limitată la cinci salarii brute lunare pe economie (limita maximă este de aproximativ 2.980 EUR/lună). Nu există un ”punct unic de acces” integrat pentru plata tuturor impozitelor, asigurărilor sociale, pensiilor şi asigurărilor de sănătate pentru angajaţi.

Din punct de vedere al impozitului pe profit, există anumite stimulente, deşi nu sunt de natură fiscală, disponibile tuturor investitorilor din România, ca de exemplu: (i) devalorizarea accelerată, (ii) deduceri speciale pentru cheltuielile legate de activităţile de cercetaredezvoltare şi (iii) profitul reinvestit. În plus, începând din 2015 se pot acorda anumite facilităţi fiscale investitorilor persoane fizice („business angels”), respectiv scutirea de la plata impozitului pe dividende în primii trei ani de investiţii şi scutirea de la plata impozitului pe câştigurile de capital dacă acţiunile sunt vândute după cel puţin 3 ani.

În ceea ce priveşte impozitul pe venitul personal, venitul obţinut de către angajaţii care lucrează în producerea de programe informatice este scutit de plata impozitului pe venit dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de către angajator şi angajat. De asemenea, există anumite stimulente specifice, dar cu o aplicabilitate limitată numai la anumite contribuţii în cazul asigurărilor sociale, cum ar fi contribuţiile la fondul de şomaj (de ex., pentru angajatorii care angajează proaspeţi absolvenţi/persoane cu
dizabilităţi/şomeri cu vârsta peste 45 ani/unici susţinători de familie. În ceea ce priveşte impozitarea indirectă, începând de la 1 ianuarie 2016 (data intrării în vigoare a noului Cod Fiscal), cota standard pentru TVA în România este de 20%.

De asemenea, anumite tipuri de bunuri beneficiază de o cotă redusă, de ex., 9% pentru produse alimentare, cazare hotelieră etc. şi 5% pentru reviste, ziare, bilete la cinema, locuinţe pentru persoane căsătorite/necăsătorite în anumite condiţii, proprietăţi rezidenţiale destinate a fi folosite drept cămine pentru pensionari etc. Referitor la contribuabilii care trebuie să se înregistreze în scop de TVA şi plătesc TVA în România, există un prag de 65.000 euro (sau 220.000 lei) pentru scutirea micilor întreprinderi. Prin urmare, contribuabilii care nu furnizează bunuri/servicii pe durata unui an calendaristic în plus față de acest prag, nu sunt obligaţi să se înregistreze în scop de TVA şi să calculeze TVA în România. Este, de asemenea, important de menţionat că în general, pentru importul de bunuri în România, contribuabilii trebuie să plătească TVA aferent către autorităţile vamale şi să deducă ulterior TVA-ul.

Cu toate acestea, în cazul în care contribuabilii deţin un certificat de amânare de la plata TVA în vamă, nu sunt obligaţi să plătească TVA la importul bunurilor şi vor aplica mecanismul de impozitare inversă.
Certificatul de amânare de la plata TVA în vamă este acordat următorilor operatori economici: 1) operatori economici autorizaţi (AEO), 2) operatori care au obţinut autorizaţie pentru procedura de vămuire la domiciliu sau 3) operatori care au importat bunuri în ultimele 12 luni precedente în valoare totală de cel puţin 100 milioane RON.

Demararea unei afaceri în România

Potrivit unor date recente prezentate în Raportul Doing Business al Băncii Mondiale, la nivel global România se clasează pe locul 37 din 189 economii analizate din perspectiva climatului favorabil demarării unei afaceri. În România se pot înfiinţa mai multe tipuri de companii, respectiv: (i) societate cu răspundere limitată (SRL), (ii) societate pe acţiuni (SA), (iii) societate în nume colectiv (SNC), (iv) societate în comandită simplă (SCS), (v) societate în comandită pe acţiuni (SCA). Printre alţi indicatori cheie privind reglementările comerciale care dovedesc că România este un loc favorabil pentru a demara o afacere, i-am identificat pe următorii:

i) în principiu, acţionarii îşi pot limita răspunderea faţă terţe părţi (de ex., creditorii societăţii) până la valoarea contribuţiei la capitalul social prin alegerea înfiinţării unei societăţi cu răspundere limitată sau a unei societăţi pe acţiuni;

ii) o societate cu răspundere limitată poate fi înfiinţată cu un capital social minim de 47 euro;

iii) perioada de timp standard pentru înfiinţarea unei societăţi la registrul român competent (respectiv Registrul Comerţului) sau
pentru înregistrarea diferitelor modificări societare (de ex., noi administratori, majorări/reduceri de capital social etc.) este de 3-5 zile lucrătoare de la data la care Registrul Comerţului stabileşte că dosarul de înfiinţare/constituire este complet;

iv) (costurile (de ex. taxele la Registrul Comerţului) pentru înfiinţarea unei societăţi sunt oarecum reduse;

v) dacă toate condiţiile au fost îndeplinite, procedura generală de autorizare pentru demararea unei activităţi comerciale în
România se efectuează la Registrul Comerţului competent (de ex., respectarea cerinţelor de sănătate, siguranţă, mediu, protecţia muncii, precum şi a condiţiilor sanitar-veterinare) şi numai pentru anumite activităţi trebuie respectată o procedură specială de autorizare/ licenţiere (de ex., pentru activităţi nocive pentru mediu, activităţi bancare sau de asigurare, activităţi farmaceutice, anumite activităţi industriale etc.). În asemenea cazuri, solicitantul trebuie să se asigure că îndeplineşte condiţiile impuse de legea română pentru a obţine toate autorizaţiile sau licenţele de la autorităţile competente după înfiinţarea societăţii. În plus, Directiva 2012/17/UE privind interconectarea registrelor centrale, ale comerţului şi ale societăţilor a fost de curând transpusă în legislaţia naţională. Astfel, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC) va fi inclus în Sistemele de Interconectare a Registrelor
Comerţului, asigurând acces liber la informaţiile armonizate la nivelul Uniunii Europene privind companiile înregistrate în statele membre UE.

Concurența

Potrivit jurisprudenţei actuale a Consiliului Concurenţei, majoritatea fuziunilor notificate Consiliului au primit autorizări necondiţionate. Cadrul legal aplicabil în cazul autorizării fuziunilor a fost semnificativ modificat în august 2010 în vederea armonizării sale cu legislaţia UE, în urma aderării României la UE în 2007. Sunt disponibile proceduri simplificate; perioada de analiză după data depunerii notificării este de 45 de zile, cu condiţia ca notificarea să fie considerată completă de către Consiliu şi că nu mai sunt necesare clarificări/informaţii suplimentare.
Procedura standard, inclusiv o posibilă investigaţie lansată de Consiliu, poate dura de la câteva luni la câţiva ani (3-4 luni este media). Dacă autoritatea nu adoptă o decizie cu privire la fuziunea notificată în perioada de timp necesară, se consideră că autorizarea a fost acordată. Ordinele de vânzare a activelor sunt foarte rare.

Amenzile pentru ”gun-jumping” (implementarea unei fuziuni în absenţa autorizării de către Consiliu) ajung până la 10% din cifra de afaceri totală anuală pentru anul care precede sancţiunea. Consultanţa juridică în domeniul concurenţei este permisă în România. Notificarea unei fuziuni este obligatorie dacă (1) cifra de afaceri totală generată la nivel mondial de întreprinderea respectivă atinge valoarea de 10 milioane de Euro, şi (2) o cifra de afaceri de 4 milioane de Euro este generată în România de fiecare din cel puţin două din întreprinderile implicate într-o asemenea operaţiune. Metoda de calcul a cifrei de afaceri este diferită pentru
instituţiile financiare şi societăţile de leasing. În România, taxa pentru înregistrarea unei notificări este de 4.775 lei, aproximativ 1.080 euro la un curs de schimb de 1 euro = 4,43 lei. Conform legislaţiei române, sancţiunea penală pentru organizarea sau participarea într-un un cartel este închisoarea pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 3 ani sau o amendă şi limitarea anumitor drepturi. Investigaţiile în cazul încălcărilor grave ale regulilor concurenţei pot include controale inopinate efectuate de Consiliul Concurenţei pentru ridicarea documentelor şi interogarea angajaţilor, fără o notificare prealabilă.

Insolvența

Legea română privind procedura insolvenţei (Legea 85/2014) permite adoptarea metodei de ne-lichidare; prin urmare un debitor are opţiunea de a-şi reorganiza activităţile sau a intra în faliment. Deşi teoretic reorganizarea reprezintă o posibilitate pentru debitor de a se redresa din insolvenţă, în practică, majoritatea dosarelor de insolvenţă devin dosare de faliment (90%). Principala cauză a ratei scăzute de succes a reorganizărilor este neîncrederea creditorilor în capacitatea debitorului de a se redresa. Conform legii, nici creditorii garantaţi și nici creditorii chirografari nu au un procent garantat din valoarea garanţiei colaterale, în principal datorită faptului că evaluări diferite pot avea rezultate diferite. În general, creditorii primesc sumele stabilite în planul de reorganizare sau sumele obţinute din vânzarea activelor debitorului în funcţie, printre altele, de valoarea de piaţă a activelor.

Creditorii garantaţi au o poziţie privilegiată în ordinea distribuţiei sumelor din lichidare rezultate din vânzarea activelor ipotecate în
beneficiul lor. Legea nu prevede limitarea valorii economice a garanţiei colaterale. Cu toate acestea, o astfel de limitare poate avea loc în cazul evaluării activelor debitorului supus procedurii de insolvenţă, efectuată conform standardelor internaţionale de evaluare de către un evaluator numit de către administratorul judiciar/lichidator. De asemenea, astfel de limitare poate fi atrasă de deteriorarea condiţiilor de piaţă aferente activului grevat cu sarcini. Creditorii nu îşi exercită în mod independent drepturile împotriva debitorului după data la care debitorul a fost declarat în stare de insolvenţă de către instanţă. De asemenea, în urma
iniţierii procedurii de insolvenţă, de regulă, drepturile debitorului de autogestionare sunt semnificativ limitate, inclusiv dreptul de înstrăinare a activelor. Deşi limitarea dreptului debitorului de a-şi înstrăina activele este menită să asigure protecţia creditorilor faţă de alţi creditori care doresc să îşi exercite în mod independent drepturile şi să îl împiedice pe debitorul insolvent să îşi scadă în mod fraudulos valoarea proprietăţii sale, asemenea reguli sunt uneori excesiv aplicate de către administratorii judiciari/lichidatori, iar vânzarea activelor, care poate fi profitabilă pentru patrimoniul debitorului şi pentru creditorii săi, devine foarte greu de realizat.

Conform Legii nr. 85/2014, lichidarea patrimoniului debitorului este realizată de administratorul judiciar/lichidator sub controlul
judecătorului şi nu direct de către creditori. Cu toate acestea, creditorii sunt informaţi şi pot decide asupra anumitor aspecte, inclusiv asupra metodei de vânzare (vânzare directă, licitaţie). În anumite cazuri, datorită formalizării excesive a procedurii de insolvenţă, restricţiile impuse asupra înstrăinării activelor pot, de asemenea, limita posibilitatea de a se obţine cea mai ridicată valoare. Publicarea tuturor aspectelor semnificative ale procedurii de insolvenţă (de ex., decizii, citaţii etc.) se realizează prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă ( www.buletinulinsolventei.ro).

Drepturi de proprietate intelectuală

Cu o istorie care începe în 1879, cadrul legislativ român privind proprietatea intelectuală se află într-o permanentă schimbare şi o
dezvoltare intensă. România este membră a Convenţiei de la Berna privind Drepturile de Autor şi parte semnatară a Tratatului OMPI (WIPO) pentru Drepturi de Autor. În plus, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci face parte din sistemul integrat OHIM şi PATLIB. România este membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (WIPO) şi mai multe campanii antipiraterie software au fost iniţiate în ultimii ani cu ajutorul forţelor de poliţie. Tratatul de aderare la UE conţine prevederi specifice care reafirmă angajamentul României de a respecta reglementările agreate la nivel internaţional în acest domeniu. Legislaţia română conţine reguli exprese aplicabile drepturilor de autor, mărcilor comerciale, brevetelor (inclusiv invenţiilor la locul de muncă), modelelor de utilitate, indicaţiilor geografice, proiectelor şi modelelor industriale etc.

Referitor la drepturile de proprietate intelectuală (DPI), în jurisdicţiile de apel există complete specializate de judecători care soluţionează disputele care decurg din încălcarea anumitor drepturi de proprietate intelectuală – brevete, mărci înregistrate, denumiri geografice, proiecte industriale, topografia produselor semiconductoare, modele de utilităţi – (”drepturi industriale”), şi judecători unici în tribunalele de primă instanţă. Tribunalul din Bucureşti are jurisdicţie exclusivă în emiterea hotărârilor în primă instanţă cu privire la mărci comerciale şi brevete, ţinând cont de prevederile legale româneşti în acest sens. Legislaţia română privind proprietatea intelectuală este în general armonizată cu legislaţia UE. În plus, baza de date asupra mărcilor comerciale organizată de OSIM este complet inclusă în baza de date TMview aparţinând OHIM precum şi în baza de date ROMARIN aparţinând WIPO. Îmbunătăţiri pot fi aduse prin creşterea numărului de judecători, procurori şi investigatori specializaţi
în domeniul proprietăţii intelectuale. Confiscarea bunurilor este posibilă pentru o perioadă stabilită prin hotărâre judecătorească. În acest interval de timp, nici o măsură ireversibilă nu poate fi adoptată fără aprobarea instanţei. Eliberarea bunurilor confiscate se poate realiza prin depunerea unei sume. De asemenea, astfel de prevederi sunt incluse în Codul de Procedură Civilă şi în Codul Civil. IMM-urile nu sunt tratate diferit în comparaţie cu marile corporaţii. Totuşi, atunci când se impune o amendă, la
luarea deciziei, autoritatea/instanţa are latitudinea de a lua în considerare mărimea unei întreprinderi. Referitor la protecţia brevetelor, trebuie ţinut cont de faptul că începând din 2014 au fost emise reguli specifice care reglementează invenţiile la locul de muncă. Obiectivele principale ale acestora au fost (a) de a oferi garanţii suplimentare marilor investitori care realizează activităţi de cercetare şi producţie în România, (b) de a stimula activităţile inovative la nivel naţional prin stimulente oferite angajaţilor şi (c) de a extinde aplicabilitatea invenţiilor dezvoltate prin utilizarea resurselor angajatorului etc.

Mai mult, în 2015 România a devenit semnatară a Actului de la Geneva, parte a Acordului de la Lisabona privind denumirile de origine şi indicaţiile geografice. Acest nou act internaţional va permite, la intrarea sa în vigoare, înregistrarea şi protejarea oricărei denumiri locale de origine şi indicaţii geografice în toate ţările care fac parte din ”Sistemul Lisabona”. În România, furnizorii de servicii de Internet nu sunt în general răspunzători pentru publicarea, copierea sau diseminarea unui conţinut ilegal de către utilizatorii de Internet; totuşi, instanţele judecătoreşti pot impune anumite măsuri restrictive (d ex., blocarea conţinutului anumitor site-uri). Legislaţia României stabileşte sancţiuni pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală cum ar fi sancţiunile administrative (amenzi, confiscarea, distrugerea produselor falsificate şi a materialelor şi echipamentelor folosite pentru falsificare
şi închiderea companiei), şi răspunderea civilă şi posibil penală.
Hotărârile judecătoreşti interimare sunt reglementate şi utilizate. Jurisprudenţa instanţelor care audiază cazuri de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală este în general întemeiată. Există o colaborare transfrontalieră în domeniul aplicării drepturilor de proprietate intelectuală.

Achiziții publice

Achiziţiile publice sunt în prezent strict reglementate în România şi beneficiază de aproape un deceniu de practică conform legislaţiei Uniunii Europene. România este una dintre cele mai mari pieţe de achiziţii publice din Uniunea Europeană. Cadrul legislativ general al achiziţiilor publice şi concesiunilor este asigurat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţii publice, a contractelor de concesiune de lucrări şi contractelor de concesiune de servicii, cu modificările ulterioare (”Regulamentul Sectorului Public”). În timp ce ordonanţa prevede principalele reguli pentru executarea acestor proceduri, există dispoziţii importante în legislaţia secundară care sprijină autorităţile publice şi entităţile private fie în organizarea, fie în participarea la licitaţii publice. Referitor la contractele de concesiune (servicii sau lucrări publice), Regulamentul Sectorului Public stabileşte regulile aplicabile într-o secţiune distinctă a acestuia, în timp ce alte dispoziţii legale şi tehnice sunt prevăzute în hotărâri separate ale Guvernului. Întreaga legislaţie internă are la bază principiile europene fundamentale de nediscriminare, tratament egal, transparenţă, recunoaştere reciprocă, proporţionalitate, utilizarea eficientă a fondurilor publice şi responsabilitate şi se concentrează pe identificarea celor mai adecvate procese de atribuire publică în vederea identificării şi selectării investiţiilor şi partenerilor. În plus, Guvernul român a adoptat măsurile necesare pentru eficientizarea licitaţiilor publice, protejarea autorităţilor contractante, dar şi a ofertanţilor împotriva posibilelor practici neconcurenţiale sau a proceselor de atribuire netransparente. Mediul juridic relevant permite investitorilor să participe cu uşurinţă în procedurile de atribuire prin constituirea de consorţii, asocieri în participaţiune sau în calitate de subcontractori.

Cadrul legislativ relevant este în prezent în proces semnificativ de reformare, urmând ca în viitorul apropiat să fie implementat un nou pachet legislativ consolidat în sectorul achiziţiilor publice (începând din aprilie 2016), care va transpune noile directive UE în materia achiziţiilor publice. Guvernul român lucrează în prezent la implementarea unui sistem mai puţin birocratic, cu proceduri eficientizate, menite a asigura coordonate comerciale mai bune precum şi un mediu competitiv. În mod deosebit, reforma este concentrată pe simplificarea procedurilor de atribuire, utilizarea strategică a politicilor de achiziţii publice, introducerea unor noi aspecte privind protecţia mediului şi responsabilitatea socială, facilitarea participării companiilor mici la procedurile de atribuire, eliminarea corupţiei şi înlăturarea presiunilor birocratice. În plus, o atenţie deosebită este îndreptată asupra orientării noii legislaţii către obţinerea de performanţă comercială şi competiţie pe piaţa achiziţiilor publice, în detrimentul concentrării pe supra-reglementarea sistemului.

În ceea ce priveşte cadrul instituţional, România are mai multe instituţii cu responsabilităţi în sectorul achiziţiilor publice ca de exemplu (i) Consiliul Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, un organism independent cu activitate administrativă şi judiciară, al cărei principal rol este soluţionarea contestaţiilor depuse în timpul procesului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, (ii) Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, al cărei rol principal este dezvoltarea, promovarea şi implementarea politicii de achiziţii publice. Organismele relevante de supraveghere responsabile pentru controlul fondurilor publice sunt Curtea de Conturi, a cărei activitate specifică în acest caz este realizarea auditului public extern, şi Autoritatea de Audit care este responsabilă pentru gestionarea şi implementarea fondurilor europene.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.