Activităţile Institutului Cultural Român (ICR) interesează, pe bună dreptate, mulţi intelectuali, iar cetaţenii se întreabă, fireşte, ce se face cu resursele la care contribuie. De aceea, continuând declaraţia „Sincronizarea Institutului Cultural Român” (publicată în 12 septembrie 2012), facem câteva precizări relative la întrebări ridicate în dezbaterea publică ce a urmat.
ICR trebuie deschis, în continuare, spre intelectualii şi publicul român. Nu va fi un institut confiscat de vreun grup, ci instituţia menită să servească sporirea valorilor culturale din ţara noastră şi promovarea lor. După ce Senatul României va încheia desemnarea Consiliului de Conducere, uniunile şi asociaţiile de creaţie, instituţiile şi personalităţile interesate vor fi solicitate să propună programe, proiecte şi acţiuni ale institutului.
Optica promovată de ICR este pluralismul abordărilor, în care creaţia şi valoarea creaţiei hotărăsc. Avem de reprezentat o cultură română nonmimetică, racordată la temele şi căutările timpului nostru, capabilă să propună vederi, soluţii şi perspective proprii. Ne interesează eminamente România ca subiect şi actor cultural, într-o lume a interacţiunilor extrem de dense şi a competiţiei valorilor.
Programele ICR au nevoie de o diversificare neîntârziată. Mai mulţi autori, şi autorii de prim-plan, din literatură, arte, ştiinţe, filosofie, teologie trebuie sprijiniţi. Fiecare avem o specializare, dar trebuie să acceptăm că şi alte specializări sunt de cultivat. Ne bucură succesele filmului, artelor plastice, teatrului, literaturii româneşti, dar acestea trebuie complementate cu promovarea României din multe alte domenii. ICR nu este nicidecum singurul responsabil de reprezentarea culturii române, dar îşi asumă răspunderea promovării în lărgime şi profunzime a valorilor create în ţara noastră.
Iau un exemplu la îndemână: publicarea de traduceri din volumele autorilor români. Nu insist aici asupra împrejurării că volumele ca atare trebuie să atragă edituri străine, care să le traducă şi să le tipărească, pe baza unui contract cu autorul însuşi. România, ca şi alte câteva state, practică, însă, în ultimii ani, obiceiul traducerii şi publicării în străinătate pe bază de plăţi executate de ICR sau alte instituţii româneşti. Nu respingem procedeul, dar cerem să se înţeleagă faptul că nu este singurul şi nici primul folosit. Dacă privim, totuşi, listele cu traducerile făcute pe banii ICR în anii recenţi, atunci reţinem uşor trei lucruri: a) nu a existat o consultare sistematică, prealabilă, în selecţia volumelor şi autorilor; b) a existat o Comisie, care s-a dovedit a fi partizană şi mult prea subiectivă; de acum, va trebui să răspundem solicitărilor prin evaluarea corectă a propunerilor cât şi a editurilor, dar, mai ales, să rezolvăm problema difuzării reale a cărţilor în străinătate şi a campaniilor de publicitate. În fapt, prea multe titluri s-au tipărit doar pentru ştiinţa publicului intern, iar ecourile sunt, de multe ori, restrânse; c) listele cu traducerile făcute conţin de toate – volume remarcabile, alături de rateuri vizibile; d) editurile alese sunt adesea marginale, iar exemplarele tipărite stau în magazii. ICR actual este hotărât să curme situaţia, iar vicepreşedintele Horia Răzvan Gârbea are însărcinarea să normalizeze urgent procedura, deschizând complet lista cu subvenţionarea traducerilor din autorii români, fără vreo reţinere.
Este nevoie să se facă distincţia, la ICR, dintre acţiuni punctuale şi proiecte şi programe. Iau ca exemplu ceea ce a făcut, în prima jumătate a anului trecut, un institut cultural român dintr-o capitală europeană, potrivit propriului raport publicat: seară muzicală cu acordeon, prezentarea unui film documentar, întâlnire cu actori aflaţi în trecere, concert cu tulnicărese, seară de poezie, conferinţa unui doctorand, discuţii despre biserica din oraş, câteva ore de limba română, o evocare istorică, o expoziţie de pictură, concertul unui cvartet şi alte câteva acţiuni de acest gen. Nimeni – nici noi, fireşte – nu contestăm utilitatea acestor acţiuni, iar cultivarea lor are, desigur, raţiuni. Dar ICR de la faţa locului trebuie să facă şi altceva: a) să se asigure că din cultura română (literatură, arte, ştiinţe, filosofie, teologie), măcar o carte s-a tradus, sau, în orice caz, a intrat în atenţia şi dezbaterea din capitala acelei ţări; b) să se asigure că, în presa de la faţa locului, se ştie despre europenitatea instituţiilor, dezvoltărilor, oamenilor din ţara noastră; c) să se asigure că, în bibliotecile şi universităţile de acolo au ajuns cărţile reprezentative de ieri şi de azi ale autorilor români; d) să se asigure că se explorează acele arhive istorice din ţara respectivă care sunt semnificative pentru istoria ţării noastre; e) să se asigure că personalităţile de referinţă ale ţării noastre pot fi accesate de cei interesaţi de la faţa locului. Şi altele. Trebuie să se asume că programele nu se compun din întâmplări, nu se descoperă pe parcurs, din ce se nimereşte, ci ele au un sens, un scop şi o coerenţă. Programele culturale nu trebuie reduse la acţiuni bune de raportat în volume, dar lipsite de consecinţe pentru cunoaşterea şi înţelegerea culturii şi civilizaţiei româneşti.
Orice instituţie culturală are nevoie de bani, iar banii, de obicei, nu ajung. Cine a lucrat cu Goethe Institut, British Council, Hanban, Alliance Francaise ştie că şi acestea se preocupă de obţinerea mai multor bani. Ca intelectual, este reconfortant când cineva te finanţează. Acestea sunt lucruri bine ştiute. Se observă, însă, uşor, erori manageriale din ICR, sub aspect financiar, şi nevoia de a le corecta: a) vom acorda autonomie financiară direcţiilor generale, direcţiilor şi serviciilor, precum şi institutelor din subordine, cerându-le să-şi elaboreze programe propriu-zise şi să se asigure din timp de finanţarea lor; b) un buget anual nu se cheltuie până în august, pentru ca apoi să înceapă lamentaţia; c) resursele de finanţare se impun diversificate, ca oriunde în lumea civilizată: alocări bugetare, sponsorizări şi donaţii, cooperări, resursele europene vor trebui folosite neîntârziat de orice institut din reţeaua ICR. Odată cu noua organigramă a instituţiei, vicepreşedintele Vladimir Simon coordonează întreaga abordare financiară; d) trebuie vegheat la cheltuirea eficientă a banilor (un institut finanţa zboruri transcontinentale sau transoceanice pentru ca, la faţa locului, cineva să întâlnească zece-doisprezece oameni din localitate, vag interesaţi!); e) cărţile publicate prin traduceri subvenţionate sunt solicitate la a recupera resurse pentru alte traduceri; e) vor fi foarte utile filiale ale Institutului Cultural Român în Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova. Fiind raţionali, este normal să pretindem iniţiativelor noastre să aibă impact conform investiţiilor. Trebuie înţeles că nici o politică (culturală, externă etc.) nu dă rezultate durabile dacă înseamnă simpla mituire.
Ne referim succint şi la personal. Am propus schimbări de personal – după ce Senatul României a schimbat conducerea ICR – şi vom schimba în continuare. Nimeni nu este şi nu va fi întrebat cu cine votează. Altceva ne interesează: a) să aducem în fruntea instituţiilor culturale din diferite capitale personalităţi profilate ale culturii române, capabile nu numai să organizeze acţiuni, ci şi să interacţioneze – prin volume proprii, conferinţe, articole în marile cotidiene, studii de specialitate – cu mediul cultural de la faţa locului; b) să asigurăm cooperări cu universităţi, edituri, biblioteci, media şi alte instituţii cu impact cultural semnificativ; c) să aducem la direcţiile şi serviciile ICR persoane cu deschidere spre întreaga cultură şi societate, capabile să conceapă, în raza lor de răspundere, programe şi să atragă resursele financiare de care au nevoie; d) să redăm Institutul Cultural Român intelectualităţii şi cetăţenilor României.
Nu omitem chestiunea infrastructurii. Ştim că infrastructura reprezentanţelor României este în suferinţă aproape oriunde. În ceea ce priveşte reţeaua institutelor culturale române, un director dintr-o capitală europeană ne relata acum câteva zile că institutul său există, dar nu are sediu! Trebuie pus capăt acestei situaţii. Nu este institut cultural român în ordine dacă nu are sediu, personal calificat, bibliotecă dotată, sală de conferinţe, echipamente de prezentare şi editare etc.
Încheiem revenind la sporirea (generarea, producerea etc. – putem folosi mai multe substantive din limbajul sociologiei actuale a culturii) valorilor culturale. Ca ţară, nu ne putem permite să rămânem cu ceea ce avem, chiar dacă ceea ce avem trebuie promovat cu totul altfel decât s-a facut pănă de curând. Pentru România, spus cât se poate de direct, această creştere nu poate să nu fie temă pentru multe instituţii: universităţi, academii, uniuni şi asociaţii. În ţara noastră trebuie repuse în mişcare şi sprijinite asociaţiile profesionale. Universităţile trebuie reorientate spre creaţie şi scoase din marasmul falselor criterii şi al birocraţiei instalate în ţară în ultimii ani.. Legea educaţiei din 2011 este sursă de înapoiere culturală. Putem enunţa multe alte măsuri. Dincoace de toate, un fapt se impune: România poate fi promovată cu succes în lumea de astăzi în măsura initiativei, înnoirii şi inovaţiei culturale, care trebuie să aibă prioritate.
23 septembrie 2012
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.