CCR privind eliminarea accesului în justiție

„(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, a actelor de comandament cu caracter militar, precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.” (textul trimis de Traian Băsescu – n.r.)

În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin.(6), care stabileşte că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, control care este garantat şi de la care fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte – cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul – care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă controlului judecătoresc.

Din punct de vedere constituţional, art. 126 alin. (6) este singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, norma fiind de strictă interpretare, întrucât constituie o derogare de la principiul liberului acces la justiţie.

Propunerea de completare a alineatului 6 vizează o nouă excepţie de la controlul

judecătoresc şi anume actele administrative care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului. Cu privire la politica fiscală şi bugetară a Guvernului, reţinem că, potrivit

dispoziţiilor art.137 alin.(1) din Constituţie, „Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege”. De asemenea, potrivit art.139 alin.(1), „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.”

În ceea ce priveşte conceputul de „lege”, prin Decizia nr.140 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.296 din 5 aprilie 2004, Curtea a reţinut că „acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, conform cărora „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării” cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă

promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate.

În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea reţine că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material.

În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea, în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.”

Date fiind argumentele expuse în prealabil, actul administrativ care priveşte politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului îl poate constitui în exclusivitate o ordonanţă a

Guvernului. O interpretare contrară este de natură a încălca prevederile art.137 alin.(1) şi art.139 alin.(1) din Constituţie.

Pe de altă parte, necircumscrierea noţiunii de „act administrativ” prin norma constituţională, coroborată cu sintagma „în condiţiile legii contenciosului administrativ” este susceptibilă de interpretarea conform căreia această lege poate stabili care acte pot face obiectul controlului judecătoresc, respectiv care acte administrative pot fi exceptate de la acest control. Or, o atare interpretare, care ar conferi legiuitorului ordinar ca, prin intermediul unei legi infraconstituţionale, să adauge la Constituţie noi cazuri de acte administrative exceptate de la controlul judecătoresc, contravine principiului constituţional consacrat de art.1 alin.(5) referitor la supremaţia Constituţiei, precum şi principiului prevăzut de art.21 privind accesul liber la justiţie şi, implicit, art.152 alin.(2) care stabileşte interdicţia revizuirii prevederilor constituţionale care ar avea ca efect suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Pe de altă parte, întrucât norma propusă prin legea de revizuire stabileşte doar domeniul de reglementare – politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, competenţa de a reglementa sfera actelor administrative supuse controlului judecătoresc aparţine în exclusivitate legiuitorului, primar sau delegat. Or, în cazul acestuia din urmă – Guvernul, există posibilitatea unei suprapuneri de calităţi: aceea de legiuitor care stabileşte actele administrative excluse de la controlul judecătoresc şi aceea de emitent al respectivelor acte, ceea ce contravine

principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituţie.

Mai mult, nici sub aspectul previzibilităţii, norma infraconstituţională care ar reglementa sfera actelor administrative exceptate de la controlul judiciar nu corespunde exigenţelor constituţionale şi convenţionale, întrucât lasă la latitudinea legiuitorului ordinar modificarea acestei sfere, împrejurare care poate genera discriminări între cetăţeni.