Ce am spus (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(54.) Scurtă istorie a literaturii române

Am ajuns la o vârstă când orgoliile încep să se potolească şi cred că pot emite gânduri mai puţin pătimaşe. Asta cu toate că se spune că anii mai degrabă adâncesc ridurile, ca şi toate celelalte caracteristici fizice şi psihice…

Cum eu mi-am vândut sufletul diavolului care m-a făcut să scriu imensul ciclu CEI O SUTĂ, un travaliu care m-a costat până acum 20 de ani şi îmi mai pretinde încă vreo zece, o să emit următoarele gânduri şi din postura celui faţă de care dracul nu şi-a ţinut cuvântul şi nu i-a oferit nimic din ceea ce a fost scris în învoială. Spun aceasta după ce nu mai sper demult la recompense lumeşti, singurele pe care le poţi primi de la un asemenea partener de afaceri. Deşi…

Când eşti implicat într-o muncă, nu e posibil să nu faci comparaţii cu ceea ce observi în jur. Captiv al limbii române, încerc să-mi văd vecinii de culoar, n-am cum să nu le simt răsuflarea. Literatura română este o literatură tânără şi ar fi avut toate şansele tinereţii ei. Venită dintr-un spaţiu misterios al unei insule a continentului – „Enigma Europei” – despre noi înşine ştim mult prea puţine (dacă nu luăm în seamă nişte orgolioase fraze standard); am păstrat mai întâi încercările unui nou început; apoi am privit la ceea ce s-a scris afară; am făcut saltul spre artă; ne-am alungat valorile din ţară şi le-am îngheţat într-un mod care nu mai mulţumeşte pe nimeni, chiar dacă minţile conservatoare consideră blasfemie mişcarea oricărui nume din locul ce i-a fost de atâta vreme consacrat. Consecinţele nu sunt atât de grave pentru ierarhiile înseşi, cât pentru ceea ce se întâmplă în prezent – în fiecare prezent – şi, mai ales, ceea ce va urma în viitor. În manuale sunt consideraţi şi astăzi clasici ai literaturii autori care n-au scris poezii, romane sau nuvele, personaje importante pentru istoria neamului, dar puţin semnificative pe plan literar. Ion Ghica şi Mihail Kogălniceanu au creat România modernă, dar nu şi  cine ştie ce literatură. Din al doilea val de clasici, personal nu-i pot reţine decât pe Eminescu şi pe Caragiale, autori care ne reprezintă şi cu care putem ieşi în lume. Marea literatură interbelică, despre care se şoptea atât în întunecatele decenii, n-a fost nici ea chiar atât de mare, autorii importanţi părăsind ţara, chiar dacă unii dintre ei au continuat să scrie în graiul pământului natal. Sub comunişti, scriitorii au dobândit un statut nesperat prin faptul că ei reprezentau Speranţa. După obiceiul pământului, chiar şi cei ce nu şi-au vândut opera, au intrat în ierarhiile stabilite extraliterar, de cele mai multe ori la un pahar. A fost un fel de boemă instituţionalizată, la care se adera – cei ce au aderat – nu neapărat prin fel de a fi, ci chiar şi din conştiinţa că aceea a fost calea – singura cale – care te ducea în Panteon.

După 1989, dacă numele vechi au rămas neatinse, lupta între supravieţuitori a devenit acerbă şi a atins limitele negării reciproce totale. Tinerii autori şi-au căutat întotdeauna cărarea lor, numai că, negăsind reperele în modelele ce li s-au oferit tradiţional, au intrat cu buldozerele, încercând să cureţe locurile de mărăcini, arzând holdele şi otrăvind fântânile. Pe solul astfel pregătit, vânturile deşertului fac ordinea.

În România, mai mult ca altundeva, cei ce stabilesc legea sunt marii specialişti. Ei dau notele, ei trag concluziile, ei validează faptele. Aşa cum presa politică din România nu a reuşit să ajungă a patra putere în stat, marii analişti interpretând partitura unuia sau altuia dintre cei puternici, critica literară împarte autorii în buni şi răi, în funcţie de orice alt criteriu în afară de opera însăşi. Aveam să-mi confirm acest sentiment când, fiind prezentat unui critic având pe mână o revistă de cultură dintre cele mai citite, mi-a spus că a auzit de mine şi ştie că sunt un scriitor foarte important. Întrebând, în naivitatea mea, care dintre cărţile mele le-a citit, mi-a răspuns extrem de ofuscat că, desigur, niciuna. Desigur!

CEI O SUTĂ a ajuns pe piaţă până la Cel de Al Şaizeci şi patrulea, deci până la aproape două treimi al acestui demers mamut. Despre volumul al şaselea, AXA LUMII, apărut cu trei luni în urmă, au apărut două cronici şi trăiesc o experienţă cu totul stranie: mai mulţi critici mi-au arătat de-a dreptul ostilitate pentru că aş putea avea pretenţia să citească un manuscris atât de lung. Aşa cum (şi) presa noastră este de vină pentru, de pildă, falimentul grevei dascălilor, arătându-se total dezinteresată de modul cum a fost aceasta înăbuşită, la fel şi critica noastră culturală este vinovată că, la noi, arta nu are niciun statut, că ierarhiile sunt aiurea, că (re)cunoaşterea noastră în lume este nulă (atunci când autorul însuşi nu se hotărăşte la timp să-şi ia câmpii), că tinerii autori sunt la fel de derutaţi ca şi clasicii în viaţă, că opera contează cel mai puţin în ochii lor. Dar cea mai mare vină a criticii culturale din România este ierarhizarea prin eludare, prin ştergerea cu buretele a oricărei urme a unor autori. Ca înainte…

Am mai publicat în Luceafărul un articol asemănător, subliniind că l-am scris prin ochii frustratului. Acum încerc să ofer, la rece, un studiu de caz, cazul pe care-l cunosc cel mai bine, cazul CELOR O SUTĂ. În aproape douăzeci de ani, s-a publicat un număr de articole despre acest ciclu unic nu numai în literatura română. Niciun articol negativ. Cel mult, unele neîncrezătoare, după primul volum, că un asemenea proiect poate fi dus la capăt de un singur om într-o singură viaţă. Dar CEI O SUTĂ a rămas un „roman istoric”, o lungă proză la fel de greu de scris ca şi de citit. Cartea şi, apoi, cărţile au fost semnalate, atât cât au fost semnalate. Nimeni nu s-a obosit să se ocupe cu adevărat mai mult de ele. Nici măcar ca de o ciudăţenie. Ca să continui, a trebuit să mă obişnuiesc de mult cu această situaţie: în fond, nu este vorba de irosit un an sau doi, ci o viaţă. Singura mea viaţă. Dar asta este treaba mea. La fel cum, din păcate, şi opera rămâne tot treaba mea. Iar opera altuia, treaba lui. Ceea ce este cu adevărat inadmisibil pentru o literatură care se respectă.

Încerc să privesc lucrurile şi invers: poate că ţara asta este predestinată să-şi devoreze permanent produsele culturale. Poate că am avut, încă de pe vremea Enigmei Europei, o civilizaţie care nu s-a putut dezvolta, fiind mereu sfâşiată din interior. Nici o literatură nu este atât de puţin atentă la propriile-i produse într-un spaţiu cu un număr foarte mare de publicaţii culturale. (Mai numeroase ca în toate ţările din jur şi ca în cele mai multe ţări din lume. Ţări cu literatură recunoscută şi vizibilă pe tot globul.)

Un tânăr autor a descris corect situaţia carierei literare în România: dacă ai noroc, eşti lansat la debut, poţi deveni chiar şi posesorul unei anumite notorietăţi, apoi eşti împins în raftul doi sau trei şi evocat iarăşi doar odată cu dispariţia fizică – „A fost un scriitor bun şi un om de treabă”. Trebuie să-l completez pe tânărul confrate: dacă ocupi un loc administrativ acceptabil, s-ar putea să rămâi în joc.

Ca şi în politică, suntem mânaţi de indivizi ce nu-şi urmăresc decât propriile scopuri, total indiferenţi la direcţiile reale ale societăţii. Cei mai mulţi nici nu trebuie să fie condamnaţi: atâta pot, atâta fac. Răul pe care-l săvârşesc este însă girat de cei apţi de a gândi. În lipsa profesiei de agent literar, adică a celor chemaţi să vândă produsul literar, ei sunt cei ce stabilesc preţurile.

Într-un scriitor se află două persoane: una care creează opera şi una care este menită s-o managerieze. La noi, cele două personaje se află extrem de rar într-un singur trup, aşa că nu trebuie să ne mire că avem mari scriitori fără operă şi opere care nu sunt luate în seamă.

O literatură este un tot. Ea este formată din creatori şi din comentatori ai lucrărilor create. Noi am rămas la nivelul cunoaşterii fizice a autorului.

(Luceafărul, 21 decembrie 2005.)