„Atunci când un regim oarecare este prezentat ca fiind cel mai odios din lume nu putem fi siguri decât de un lucru: acest regim nu este pe placul puterii dominante”, scrie revista Marianneîntr-un articol dedicat acoperirii mediatice a conflictului din Siria
Nu este necesar să fii un partizan al regimului al-Assad, ci doar un observator care iubeşte adevărul pentru a ramăne perplex in vata relatărilor despre atrocităţile legate de ceea ce se poate numi războiul civil din Siria. Numărul victimelor (10.000 sau 20.000?) este incert, aşa cum se întâmplă în toate tragediile de acest fel, unde fericiţi pot fi doar istoricii, care au deja o idee despre numărul zerourilor.
O altă problemă este identificarea autorilor masacrelor. Din moment ce ambele tabere au arme letale, putem presupune, la fel ca în toate războaiele, ca bilanţul se împarte, inegal desigur, dar se împarte atât timp cât unii dintre adversarii lui al-Assad sunt chiar al-Qaeda, care nu este considerată o organizaţie umanitară. Dar, imediat ce sunt anuntate atrocităţile, presa occidentală, adică ziarele de mare tiraj şi media audiovizuală, este cvasiunanimă în sublinia responsabilitatea regimului.
Acesta a fost cazul masacrului recent de la Houla (108 morţi, dintre care 49 de copii). Însă cine lansează aceste informaţii? Presa occidentală a acuzat imediat forţele regimului al-Assad, chiar dacă acest oraş era controlat, se pare, de opoziţie. Informaţiile primite ulterior întăresc ipoteza că responsabilitatea ar putea aparţine mai degrabă opoziţiei (cu atât mai mult cu cât cadavrele filmate au fost luate de pe câmpul de luptă şi nu au ieşit de la morgă, cum a fost cazul la Timişoara, în 1989). Aceleaşi dubii există pentru o mare parte din incidentele cele mai mediatizate din ultimele săptămâni.
Se ştie, de exemplu, că principala sursă a organelor de presă occidentale este pretinsul Observator sirian al drepturilor omului, care se reduce la o singură persoana-Rami Abdulrahman, opozant exilat de mult timp la Coventry. Când s-au anunţat, la începutul lunii iunie, 55 de morţi la Al Kubeir şi 87 de morţi la Hama, el a fost la originea informaţiei.
Nu înseamnă că al-Assad nu este vinovat, dar nici că poartă întreaga responsabilitate a masacrelor. În ultimii 25 de ani am văzut cum s-au înmulţit operaţiunile de manipulare a opiniei publice, pe teme umanitare, de fiecare dată conduse cu mai mult profesionalism: Timişoara, Kosovo, pretinsele arme de distrugere în masă din Irak, Rwanda.
Care sunt mecanismele mediatice de care se face uz în aceste afaceri. Sunt două resorturi sociologice simple, care îl privesc direct pe jurnalistul de profesie, în special pe tineri.
Primul este deformarea moralizantă a informaţiei, care tinde să găsească personajul bun şi cel rau, oricât de complexă ar fi situaţia. Aceasta implică doua avantaje: mecanismul permite înţelegerea rapidă a unei situaţii complicate; mecanismul face din jurnalist un misionar sau un justiţiar, nu doar un raportor, ci un agent al binelui. Aceasta coincide cu psihologia adolescentului idealist, care deseori îi caracterizează pe corespondenţii de război. În ultimul rând, se ştie că prezentarea faptelor în alb şi negru, ca într-un western, atrage atenţia publicului.
Al doilea mecanism sociologic care favorizează manipularea este tratamentul special de care beneficiză jurnaliştii (servicii de presă, corespondenţi acreditaţi, hoteluri rezervate nu departe de front, conferinţe de presă), care fac ca ziariştii să trăiască împreună. Astfel, atunci când unul abia soseşte îi va intreba pe ceilalţi care sunt cei buni şi care sunt cei răi şi va adopta poziţia lor. Maniheismul şi gregaritatea par a fi cele două surse de informaţie a corespondentului de război.
Întreg acest mecanism nu funcţionează însă la întâmplare: el va fi întotdeauna împotriva statului, regimului sau a facţiunii opuse Statelor Unite (poate mai puţin în cazul Palestinei). Arabia Saudită, emiratele din Golf sunt orice numai nu state democratice: femeile sunt lapidate aici, alegerile nu sunt trucate pentru că pur şi simplu nu există, tentativele de revolta sunt înecate în sange. Dar sunt ţări aliate Statelor Unite şi fapte precum cele amintite sunt rareori prezentate şi, atunci când se întâmplă, sunt tratate ca accidente de parcurs şi nu expresia unor regimuri criminale.
Caracterul unilateral al informaţiei nu se explică doar printr-un fenomen sociologic endogen al jurnalismului. Informaţia a devenit o armă de război şi face apel la tehnici tot mai sofisticate. Ea este manipulată de oameni care posedă toate resorturile şi se joaca cu naivitatea şi idealismul tinerilor jurnalişti. Paradoxul este ca aceşti corespondenţi de război sunt orientaţi către stânga, adică se opun supremaţiei americane, critică finanţele internaţionale, închisoarea de la Guantanamo sau utilizarea abuzivă a dronelor.
Însă cu toţii devin, într-o manieră aproape sistematică, soldaţii războiului mediatic dus de către o mare putere. Sub rezerva unui studiu aprofundat pe această temă, se poate spune că atunci când un regim oarecare este prezentat ca fiind cel mai odios din lume nu putem fi siguri decât de un lucru: acest regim nu este pe placul puterii dominante.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.