Ce le spunem copiilor noștri?

Diana Șoșoacă a fost trimisă în judecată pentru ultraj, pentru amenințările adresate în 2024 unor polițiști. Zilele trecute, eurodeputata s-a lăudat public că, la Paris, a lovit cu geanta o tânără care se săruta cu partenera ei și a împins-o pe cealaltă într-un geam. Maurice Munteanu a cerut procurorilor francezi, CNCD, Parchetului General și Parlamentului European să verifice cazul.

Mă uit la asemenea lucruri și nu mai reușesc să le văd doar ca pe niște știri. Vorbim de o cultură publică a agresiunii: dacă îl transformi pe celălalt în indezirabil, violența asupra lui poate fi povestită drept glumă, lecție sau gest moral.

Sunt părinte. Și mă întreb ce înțeleg copiii noștri când un adult cu funcție publică povestește agresarea unor oameni ca pe o ispravă. Ce înțeleg când victima devine vinovată fiindcă e lesbiană, consumator de droguri, adolescent „problemă”, copil care nu se încadrează?

În Polonia, trei atacuri cu arme albe au avut loc în instituții de învățământ în numai patru zile. În România, un copil de 13 ani a înjunghiat o profesoară și un elev la Bistrița. Un adolescent de 15 ani a venit cu o macetă la un liceu din Pitești.

Și noi ce facem?

Senatul respinge proiectul care le-ar fi permis tinerilor de la 16 ani să ceară singuri ajutor psihologic. La droguri, continuăm să pedepsim penal deținerea pentru consum propriu, în timp ce traficul și dependența, care cer resurse serioase, nu ne preocupă.

În spațiul public, comunitatea LGBT este folosită iar și iar drept pericol social.

Sunt probleme diferite, dar răspundem la toate cu același reflex: căutăm pe cineva de vină înainte să încercăm să înțelegem ce se întâmplă de fapt și cum putem rezolva eficient o problemă.

Și aici, ca părinte, mă sperii.

Fiindcă adolescenții ne spun că au probleme de sănătate mintală, iar noi le răspundem că trebuie întâi să ceară voie. Ne spun că există droguri în jurul lor, iar noi discutăm despre pedeapsă înainte de tratament și prevenție. Ne spun cine sunt, iar o parte a societății le răspunde că identitatea lor amenință familia.

Apoi îi întrebăm de ce nu mai au încredere în noi.

Falia dintre generații nu apare fiindcă tinerii sunt prea diferiți de noi. O construim chiar noi, de fiecare dată când răspundem fricii lor cu control, rușine sau cu un dușman de serviciu.

Copiii noștri nu au nevoie de încă un vinovat. Au nevoie ca adulții să aibă curajul să se uite, în sfârșit, la problemele lor.