Ce (ne) mai fac tinerii?

Ne place să vorbim despre ei. Că n-au răbdare, că vor totul repede, că trăiesc doar cu ochii în telefon. Sau, dimpotrivă, că sunt creativi, cosmopoliți și mult mai liberi decât am fost noi. Ambele portrete au o doză de adevăr. Niciunul nu este însă suficient. Întrebarea importantă este alta: mai oferă România o legătură credibilă între efort, merit și reușită?

Cifrele, înaintea prejudecăților

Studiul Friedrich-Ebert-Stiftung din 2024 arată că peste jumătate dintre tinerii români își doresc, într-o măsură mai mică sau mai mare, să emigreze pentru mai mult de șase luni. Motivul principal e foarte concret: un trai mai bun și un salariu mai mare. Intenția nu înseamnă totuși plecare. Dar spune ceva despre locul în care o parte din generație își imaginează viitorul.

Mai grav e altceva. Potrivit Eurostat, în 2025, 19,2% dintre tinerii români (cei între 15 și 29 ani) nu lucrau și nu se aflau în nicio formă de educație sau formare. Este cea mai mare rată din Uniunea Europeană, aproape dublu față de media de 11%. Aproape unul din cinci tineri nu este conectat la circuitele care te leagă de economie.

Vorbim aici mai mult decât statistici. Este vorba de talent risipit, venituri pierdute și o relație tot mai complicată cu instituțiile.

Și totuși, „tinerii” nu sunt un bloc. Există tânărul din București care lucrează pentru o companie globală și concurează cu colegi din Londra. Există tânărul dintr-un oraș mic care nu găsește angajator. Există absolventul cu un start-up și adolescentul care riscă abandonul școlar. Aceeași generație, Românii diferite. Politicile publice tratează prea des tinerii ca pe o categorie de vârstă, când problema reală e inegalitatea de șanse dintre ei.

Același vis, altă infrastructură

Să nu credem că noi suntem unici: tinerii din Paris sau New York se confruntă și ei cu chirii aproape imposibil de plătit, joburi nesigure și anxietate. Un absolvent din București vrea, în fond, aceleași lucruri: independență, libertate, o carieră cu sens.

Diferența stă în infrastructura oportunității. Acolo unde instituțiile funcționează, un eșec profesional se repară mai ușor. Aici, în funcție de unde te-ai născut, poate costa enorm.

La asta se adaugă o schimbare culturală. Generațiile de dinainte se comparau cu vecinii. Generația de azi se compară cu tot globul, în timp real, pe ecran. La 23 de ani poți avea un job decent și te poți simți ratat, pentru că algoritmul îți arată zilnic averi făcute peste noapte. Așteptările se formează mai repede decât se construiesc drumurile spre ele.

Lecția străzii: de la Kathmandu la Antananarivo

Nemulțumirea tinerilor are consecințe politice tot mai rapide și semnificative. În Bangladesh, protestele studențești din 2024, pornite de la cotele pentru posturile din administrație, au dus la căderea guvernului. În Nepal, în 2025, interzicerea rețelelor sociale și corupția au aprins o revoltă care l-a forțat pe premier să demisioneze. În Madagascar, protestele generației Z față de penele de apă și curent s-au încheiat, în octombrie 2025, cu armata la putere. În Maroc, mișcarea Gen Z 212 a pus pe agendă problemele din școli și spitale.

Situațiile nu sunt identice și nu putem pune semnul egal între protest, revoltă și lovitură de stat. Dar întrebarea e comună: ce se întâmplă când o generație nu mai crede că instituțiile îi oferă un viitor? Rețelele sociale au făcut mobilizarea foarte ușor de realizat. Reforma a rămas la fel de complicată. E ușor să aduni oameni împotriva unei nedreptăți, mult mai greu să construiești ceva după.

Franța, cu revoltele din 2023 de după moartea lui Nahel Merzouk, arată o altă față a aceleiași crize: momentul în care tinerii nu mai cred că vor fi tratați corect, oricât s-ar strădui. Când meritul încetează să pară o cale reală, contractul social se rupe. România nu e Franța. Dar avem propriile noastre falii: decalaje regionale, sărăcie, neîncredere în instituții. Mai bine le tratăm acum.

AI și treapta care dispare

Mai e un risc pe care abia începem să-l înțelegem. Primul loc de muncă a fost mereu și o școală: scriai documente, analizai date, făceai prezentări, învățai de la cei cu experiență. Exact aceste sarcini sunt acum cele mai ușor de automatizat.

Rezultatul poate fi un paradox: angajatorii cer experiență, dar oferă tot mai puține locuri unde s-o capeți. Nu ne ajută panica tehnologică, dar avem nevoie de stagii plătite, ucenicie adaptată acestor vremuri și parteneriate reale între universități și companii. Dacă AI automatizează prima treaptă a carierei, trebuie să construim altă scară.

Ascensorul succesului național

Ce le poate promite România, credibil, tinerilor? Nu succesul garantat. Nicio societate nu poate face asta. Dar poate promite reguli corecte și șanse reale.

Eu aș numi asta reconstruirea ascensorului succesului național. Începe cu o școală care pregătește pentru viață, nu doar pentru examene. Continuă cu accesul la prima oportunitate, printr-un parteneriat național între stat, companii, universități și primării, pe care ceva de tipul Garanția pentru tineret și învățământul dual îl pot susține dacă sunt implementate serios. Cere mobilitate socială, pentru ca un tânăr talentat dintr-o comună să nu fie condamnat pe baza locului în care s-a născut. Înseamnă mentorat și finanțare mai accesibilă pentru cei care vor să construiască o afacere. Și, poate cel mai greu, modele publice de succes clădite pe muncă și competență, nu pe avere afișată sau apropiere de putere.

Succesul nu are o singură definiție. Pentru unii e o firmă globală, pentru alții o familie, o meserie care dă satisfacții sau dreptul de a rămâne acasă. Trebuie să evităm două capcane: să promitem că orice vis se împlinește imediat și să cerem resemnare. Managementul așteptărilor nu trebuie să devină managementul resemnării.

Un contract între generații

Vorbim mult despre deficit, apărare și competitivitate. E firesc. Dar viitorul României depinde și de un indicator absent din dezbatere: câți tineri cred că merită să-și construiască viața aici? Nu vrem să-i oprim să plece, nu mai suntem în alte timpuri. Vrem ca plecarea să fie o alegere, nu o necesitate, iar întoarcerea o oportunitate, nu un sacrificiu.

Asta cere instituții care funcționează, școli care pregătesc cu adevărat viitorul, companii care investesc în oameni. Și cere și tinerilor disponibilitatea de a învăța, de a munci, de a participa. E un contract cu două semnături, nu o listă de revendicări. O societate nu se judecă după cât de frumos vorbește despre generația următoare, ci după câte uși îi deschide. Așa că, data viitoare când întrebăm „Ce ne mai fac tinerii?”, să întoarcem întrebarea: noi ce mai facem pentru viitorul lor?