Ce spun dosarul Tudoran şi Radu Ioanid despre Mihai Botez (I)

După alegerile din octombrie 1992 ce aveau să pună România, timp de 4 ani, sub autoritatea patrulaterului roşu, perioadă de glorie în care revista „Săptămâna” se răsfira pe birourile angajaţilor de la MAE, MI şi la Procuratură, înainte ca Parlamentul să-l numească prim-ministru pe domnul Nicolae Văcăroiu, când încă se purtau discuţii asupra viitorului premier, PDSR a venit cu propunerea-surpriză: Mihai Botez. Fostul disident a şi sosit la Bucureşti pentru consultări, dovadă că nu era vorba doar despre zvonul unui mucalit cu multă imaginaţie. Sărind peste interpretările privitoare la renunţarea PDSR la propunere, reţinem că Mihai Botez a primit şi o funcţie de demnitate publică: în anul 1992 a devenit ambasadorul României la ONU, şi apoi, la Washington.

Acestea sunt evenimentele cele mai importante care au dus la întrebarea dacă nu există cumva o zonă tulbure în biografia lui Botez. A mai apărut o implicare curioasă a fostului disident, sesizată de mai puţini şi aproape deloc invocată: participarea la lansarea „Dilemei”, săptămânal conceput să înfrângă dominaţia de atunci a anti-iliescienei reviste „22″ asupra publicisticii cultural-politice.

Peste timp au apărut, cu sau fără trimiteri le evenimentele amintite mai sus, susţineri despre apartenenţa lui Mihai Botez la comunitatea agenţilor pregătiţi şi trimişi de Securitate să intoxice lumea occidentală. Toate rămâneau vorbe în vânt într-o lume obişnuită să se zică orişice despre orişicine. Trecerea lui Botez în categoria informatorilor a devenit, ca să spunem aşa, „oficială” odată cu publicarea volumului „Eu, fiul lor”.

Radu Ioanid îl plasează pe Mihai Botez între informatori

În volumul amintit există 15 declaraţii ale lui Mihai Botez. Dorin Tudoran s-a exprimat asupra naturii lor: „Dintre momentele extrem de dificile pe care mi le-a creat citirea acestui dosar, unul din cele mai intense este posibila înfrângere supremă a lui Mihai Botez. Nu ştiu, nu vreau să ştiu dacă au reuşit, dar recunosc că astăzi, după ce am citit şi am reunit unele texte, temerile mele sunt substanţial mai mari decât au fost cândva”.

Pasajul citat, ca şi altele ce-l însoţesc, sugerează că Dorin Tudoran e mai curând sigur de transformarea lui Botez într-un informator al Securităţii („suprema înfrângere”). El are însă eleganţa să păstreze un dubiu şi, în plus, să adauge: „Oricum va fi încercat să-şi joace şansa pe care a crezut că o are [Botez], n-am nicio îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine”.

Cel care a insistat asupra „probării” statutului de informator al fostului disident este însă Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington şi priceputul editor al dosarului lui Tudoran. În studiul introductiv aşezat sub titlul, „O punere în context”, el acordă „cazului Botez” circa o pagină. Subtilitatea cu care Ioanid trece încet-încet de la sugestii puse sub semnul întrebării la afirmaţii nete, fără să dea verdictul, dar conducând cititorul spre o concluzie certă constituie un model al genului. Punctul de start este subminarea imaginii cunoscute, larg mediatizate: acasă, de fapt, părerile ce-i privesc disidenţa ar fi „împărţite”. Punctează susţinerile absurde („cel mai important disident anticomunist”), ca să le aducă în prim-plan pe cele radical opuse: „Într-o discuţie avută de mine [Ioan Morar, într-un articol apărut în România literară] … cu un înalt reprezentant al SRI, acesta a recunoscut textual: „Mihai Botez a fost produsul de lux al spionajului românesc.” Ca imediat, să fie invocată o autoritate externă (fostul membru al Camerei Reprezentanţilor, Charles A. Vanik) care s-ar fi confesat lui Radu Ioanid: „Domnul ambasador Botez se prezintă ca fost disident, dar noi ştim cine este Domnia Sa în realitate. Să nu ne creadă proşti…” Iar mai departe judecata este finalizată de Mircea Răceanu: „Încă din anii ’70, pe când era bursier la Institutul Woodrow Wilson din Washington, colaborarea lui Mihai Botez cu reprezentanţii Securităţii de la Ambasada română nu era un secret pentru diplomaţii români din capitala SUA. Calitatea de colaborator mi-a fost confirmată, nu o dată, şi în prima jumătate a anilor ’80”. Existenţa unui volum al lui Botez conţinând un autograf pentru ofiţerul de securitate Marian Ureche închide demonstraţia, căreia i se adaugă arbitrara paralelă dintre Brucan şi Botez.

Este interesant că Radu Ioanid nu dă atenţie materiei dintâi, adică conţinutului declaraţiilor lui Mihai Botez obţinute de Securitate, ci unor păreri, acestea instrumentate cu o dexteritate impresionantă. În fond, care sunt „probele” enunţate cu atâta putere de convingere? Opinia unui „înalt ofiţer SRI”, care numai de accese de sinceritate nu poate fi suspectat; o discuţie particulară cu un înalt demnitar american, interpretabilă; susţinerea lui Mircea Răceanu, şi ea speculativă.

Citirea cu atenţie a dosarelor Securităţii. Cazul Vasile Vetişan

Analiza care urmează neagă existenţa unor probe privind colaborarea lui Mihai Botez cu Securitatea. De la aceeaşi secţiune din cotidianul.ro am contestat anterior campania de maculare a lui Adrian Marino. „Consecvenţa” preocupării pentru înfruntarea etichetelor de informator puse pe fruntea unor victime ale anticomunismului românesc are nevoie de o explicaţie.

În primăvara anului 2003 am fost vizitat la sediul Comitetului Helsinki de Vasile Vetişanu, senator şi apoi deputat pe listele PNŢCD. Era devastat, ca şi soţia, cum aveam să descopăr la puţin timp, de ce i se întâmplase. Fusese trecut de Colegiul CNSAS pe lista colaboratorilor cu Securitatea ca poliţie politică, iar contestaţia la Curtea de Apel Cluj confirmase verdictul mult prea frivolei instituţii. Se adresase Comitetului Helsinki ca la o ultimă „instanţă”, sperând ca măcar la nivel simbolic să şteargă acuzaţia pentru el infamantă şi nedreaptă.

Am ascultat reticent spusele lui Vetişanu. Fusesem implicat din 1990 în demersurile lui Ticu Dumitrescu menite să ducă la adoptarea legii privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii. Participasem şi la ultimele dezbateri asupra proiectului final convins asupra importanţei acestei piese legislative. Primele dezvăluiri privind colaborările unor oameni politici confirmau bănuielile şi mai ales, amploarea fenomenului, în special între cei care aleseseră după 1990 cariera politică. Mă aşteptam să fi făcut cândva, şi el, pactul cu Securitatea, … că doar fum… fără foc… Scepticismul s-a diminuat brusc uitându-mă pe hârtii. Chiar aşa, citite pe diagonală, documentele considerate de Curtea de Apel a fi cea mai clară dovadă a colaborării mi-au părut prea puţin convingătoare. Am cerut o procură şi peste câteva luni aveam dosarele lui Vasile Vetişan în mână.

Aşa am descoperit cât de iresponsabil este să dai verdicte în chestiuni de care depinde viaţa oamenilor.

Un Colegiu CNSAS care-l albeşte pe Ristea Priboi şi-l murdăreşte pe Vasile Vetişan

Vasile Vetişanu nu era un sfânt – acceptase să-i pregătească arhiva Fundaţiei Europene Iosif Constantin Drăgan în Italia, de unde contactarea sa de către Securitate -, dar asta nu-l făcea mai puţin victimă: victimă a regimului care îi distrusese, la diferite vârste şi în felurite feluri, viaţa; victimă a Colegiului CNSAS condus pe atunci de Gheorghe Onişoru a cărui cumplită superficialitate fusese probată şi în alte cazuri. Tatăl lui Vetişanu fusese primar înainte de 1940. Ajunsese în închisoare şi decedase în urma bătăilor primite la puţin timp după părăsirea celulei. Fratele, supravegheat permanent de Securitate, fusese asasinat la 56 de ani la marginea unei păduri din Alba Iulia, în condiţii neelucidate. Pentru a scăpa de stigmatul politic al tatălui său, Vasile Vetişanu a fost înfiat de o mătuşă şi astfel a putut absolvi Facultatea de Filosofie. După 14 ani de lucru la Institutul de Filosofie al Academiei a fost dat afară întrucât nu era membru PCR.

Cerându-i-se să devină colaborator pentru a da informaţii despre prietenii săi, foşti membri PNŢ, între care Corneliu Coposu, ameninţat, Vetişanu a acceptat să semneze în anul 1979 o declaraţie (nu un angajament!). Promitea relatarea unor evenimente „în scopul afirmării valorilor culturale naţionale şi a relevării unor fapte antinaţionale”. Declaraţia va fi cerută înapoi şi distrusă de el după câteva zile, fapt menţionat chiar în dosar. Dar şi mai semnificativ este faptul că, din momentul supunerii sale la presiuni pentru livrarea de informaţii, Vasile Vetişanu i-a ocolit pe vechii amici – fapt ce îi şi va fi reproşat de către ofiţeri („Cu toate insistenţele noastre, informatorul a refuzat categoric să mai contacteze pe C. Coposu şi I. Ciobanu, pentru care a fost recrutat aducând elogii activităţii politice din trecut a acestora…”). Pleacă în Italia şi face o scurtă escală în Franţa. În acest timp, un ofiţer de securitate îi seduce soţia. Revenit, este forţat să accepte divorţul, căci îi fuseseră găsite înregistrările cu emisiuni de la Europa Liberă. În 1984 este scos din reţeaua informativă întrucât nu a comunicat contactele stabilite la Paris la înapoierea în ţară, este preocupat de a întreţine o atitudine potrivnică în institut etc. Şeful Serviciului a cerut ca Vetişanu să fie anchetat şi demarcat ca „element nesigur şi chiar duşmănos”.

Declaraţiile date de către Vasile Vetişanu la interogatoriile Securităţii – nu mergea niciodată la întâlniri din proprie iniţiativă – cu referire la prietenii săi sunt toate menite să îi ferească de acuzaţii politice (de genul: „Consider că [Vasile Ungureanu] este un bun român, interesat de toate problemele româneşti – Notă din 7.10.1982)”. Excepţie: referiri la ostilitatea faţă de regim a două reviste din Italia şi ponegrirea de către Emil Ghilezan, în timpul unei întâlniri cu el la Roma, a politicii actuale a ţării – fapte oricum publice şi privind „obiective” aflate dincolo de puterea de control a Securităţii.

Dosarele de urmărire informativă şi de reţea privindu-l pe Vasile Vetişanu sunt proba grozavei nedreptăţi: trufaş şi superficial, Colegiul CNSAS, cu asistenţa ulterioară a Curţii de Apel Cluj, a făcut o fostă victimă a comunismului să suporte din nou, la zece ani de la prăbuşirea odiosului sistem, condiţia de victimă. Acelaşi Colegiu CNSAS care „recunoscuse”, într-o primă instanţă, „curăţenia” înaltului ofiţer de securitate Ristea Priboi batjocorea, fără nicio problemă de conştiinţă, un om hăituit de regimurile dejist şi ceauşist toată viaţa lui.

De atunci am urmărit cu atenţie interpretările mai mult sau mai puţin calificate date documentelor păstrate în Arhiva Securităţii. Cercetările desfăşurate de la experienţa „cazului Vetişanu” au probat cu atât mai mult ideea că cel mai mare pericol al analizelor neprofesioniste este umilirea fostelor victime ale comunismului. Prezumţia de nevinovăţie se aplică şi cu privire la eventualii colaboratori ai Securităţii. Asemenea unui judecător, cercetătorul are de căutat nu doar faptele ce par să probeze vinovăţia persoanei investigate, ci, în aceeaşi măsură, şi elementele ce se opun verdictului acuzator.