Ceaușescu, „victima intemperiilor”: cum ar fi arătat România anilor 1980 fără un cutremur, două inundații și o revoluție (iraniană)?

Atunci când ne uităm înapoi spre comunism, ca în fiecare an în decembrie, tindem să scăpăm din vedere un număr de evenimente care au marcat traiectoria ceaușismului târziu din anii 1980. Cum ar fi arătat România fără inundații, cutremure și criza petrolului și ce s-ar fi întâmplat cu ea după 1989?

În România sub comunism: Paradox și degenerare, o cărămidă de carte pe care am avut plăcerea să o traduc din engleză pentru Humanitas, apărută de curând, istoricul britano-român Dennis Deletant atrage atenția asupra uneia din cauzele mizeriei ceaușismului târziu, tradusă în penuria de hrană, întunericul și frigul pe care unii dintre noi le-am trăit pe propria piele. Cum paragraful e foarte succint și lămuritor, am să-l citez ca atare:

Natura s-a arătat și ea a fi împotriva regimului. Cutremurul sever din 1977, urmat de inundațiile din 1980 și 1981, au perturbat producția industrială și au redus exporturile de mâncare spre care se uita acum Ceaușescu, pentru a plăti datoria externă creată în urma industrializării. La sfârșitul lui 1981, aceasta se ridica la 10,4 miliarde de dolari, după ce în 1976 fusese de numai 0,5 miliarde, iar Ceaușescu a cerut reeșalonarea ei. La recomandarea Fondului Monetar Internațional, importurile au fost reduse, iar exporturile, mai ales de mașini-unelte, echipamente și produse petrolifere, au crescut. Impactul reducerii importurilor nu a fost apreciat în mod just de analiștii străini, la vremea respectivă; din 1981, România devenise importator net de hrană din Occident – cu importuri de 644 de milioane de dolari și exporturi de 158 de milioane în acel an. În același an, statisticile sovietice arată că România exporta 106.000 de tone de carne congelată în URSS. Reducând importurile de hrană și continuând să exporte carne în Uniunea Sovietică, Ceaușescu a fost obligat să introducă raționalizarea cărnii.

Redau acest paragraf cu un pic de anxietate față de faptul că va da apă la moară nostalgicilor, suveraniști sau nu, care vor avea motive să-l vadă pe Ceaușescu în chip de „victimă a intemperiilor”, că doar „natura s-a arătat și ea împotriva regimului”. Dar cum adică „și ea”? Cum cred sincer într-un public capabil să citească mai mult de un paragraf, să ne amintim ce anume a mai fost „împotriva” lui Ceaușescu. În primul rând, Ceaușescu însuși.

Desprinderea de ruși l-a costat pe Ceaușescu al naibii

În linii mari, știm cu toții că după un început de liberalizare, în anii 1960, Ceaușescu s-a trezit victima propriei politici de industrializare/urbanizare/dezvoltare economică, care s-a dovedit păguboasă și ineficientă. Nu a fost însă vorba numai de politici interne. Rolul de jolly joker geopolitic, distanțat de Uniunea Sovietică, la care a aspirat Ceaușescu încă de la înscăunarea în fruntea PCR și a țării, în 1965, s-a dovedit foarte costisitor economic. Din nou, un fragment din Dennis Deletant care nu are nevoie nici de adăugiri, nici de omisiuni:

La jumătatea anilor 1970, Ceaușescu a crescut capacitatea de rafinare a petrolului dincolo de producția internă a țării, iar în 1976, a fost obligat să înceapă să importe țiței. În 1978, când prețul petrolului a urcat abrupt pe piața internațională, România a fost foarte afectată și în curând s-a trezit cu un deficit comercial major. Problema a fost exacerbată de Revoluția din Iran, unul din marii furnizori de petrol ai României, care a sistat livrările.

Uniunea Sovietică a garantat, între 1975 și 1984, credite comerciale substanțiale în ruble tuturor țărilor din CAER, cu excepția României. Ea a vândut petrol sub prețul pieței către Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Ungaria și Polonia. România a încercat în mod repetat să obțină petrol la preț preferențial de la Uniunea Sovietică, după 1973–1974, fiindcă în 1975 devenea importatoare netă de petrol, însă Uniunea Sovietică a refuzat constant prețurile preferențiale și a consimțit, cel mult, la contracte de tip barter – de exemplu, 2,7 de tone de petrol brut, în 1981, la prețuri în valută-forte de pe piețele globale, contra unor exporturi românești de hrană și materii prime, evaluate și ele în valută-forte la aceleași prețuri. Este foarte plauzibilă o conexiune între politica externă autonomă a lui Ceaușescu și refuzul sovietic de a oferi avantaje conferite altor țări est-europene.

Investițiile lui Ceaușescu s-au bazat pe prognoze excesiv de optimiste din anii 1960, perioadă de creștere economică a României comuniste și, desigur, pe „centralismul democratic”, adică politici macroeconomice dirijiste, dictate de partidul comunist, al căror caracter falimentar era dovedit istoric încă din primii ani ai stalinismului sovietic, prin comparație cu economiile de piață liberă. De remarcat, însă, reticența sovieticilor în materie de facilități economice oferite României, foarte plauzibil determinată de tentativa lui Ceaușescu de reorientare către piețe din afara Consiliului Economic de Ajutorare Reciprocă (CAER), echivalentul comunist al unei piețe comune. De remarcat și faptul că dacă în România predomină opinia că rușii ne-au spoliat după instaurarea comunismului, pentru Uniunea Sovietică din anii 1970 și 1980 menținerea unei zone de influență de forma lagărului socialist era o povară economică substanțială. Comunismul sau socialismul monopartinic, marxist, au costat URSS-ul foarte mult la propriii sateliți, iar decizia lui Gorbaciov de a permite destrămarea lagărului socialist se leagă tocmai de această povară economică.

Cât de „victimă” a fost, totuși, Ceaușescu?

La cutremurul din 1977 și inundațiile din 1980 și 1981 se adaugă, deci, și criza petrolului și Revoluția din Iran din 1978-1979, care a provocat crahul unei mari piețe de desfacere pentru petrolul românesc sau rafinat în România. Putem fi tentați să-l considerăm pe Ceaușescu „victima” unor catastrofe naturale și a unei conjuncturi externe foarte greu de prevăzut. Ironic ar fi doar faptul că nu știu la ce teorie a conspirației ar putea fi reduse cele de mai sus. Și, în orice caz, un astfel de raționament exclude un fapt simplu și unanim acceptat: comunismul nu a produs prosperitate nicăieri. Țările comuniste s-au dezvoltat într-un oarecare grad, dar totul, de la cifre macroeconomice la calitatea producției industriale și idealurile precare de viață ale epocii – o „mașină mică” și o „casă”, remarcați ce grad de anacronism se ascunde în numele colocviale pentru „automobil” și „apartament”? – arată că nu vorbim de un sistem prosper. A ne imagina un ceaușism fără cutremure, inundații și criza petrolului, în care în România ar fi început să curgă lapte și miere „ca-n Vest”, e, pur și simplu, o dovadă de prostie.

Totuși, cum ar fi arătat România fără cutremur, inundații și Iran?

E adevărat, lucrurile ar fi fost puțin altfel în România anilor 1980, cea înfometată, întunecată și înfrigurată, care „i-a pus capac” lui Ceaușescu în materie de susținere populară. „Am fi dus-o mai bine”. Un pic. Ceaușescu și-ar fi continuat, poate cu ceva mai mult succes, acrobațiile geopolitice consacrate de numele dat în derâdere Telejurnalului de la singura televiziune existentă: „Aventurile lui Pingică”, fiindcă luminosul lider a avut o singură tentativă de meserie reală în viața lui, aceea de ucenic cizmar. Comunismul ceaușist nu a eșuat, însă, în primul rând, din cauza „intemperiilor” meteorologice sau geopolitice. Ne putem, cel mult, imagina niște ani 1980 ceva mai buni în România, care ar fi dus la o izbucnire de ură populară mai redusă, fără marea vărsare de sânge din decembrie 1989. Comunismul nu a căzut însă în România din cauza cutremurului din 1977, și nici măcar din cauza lui Ceaușescu. Ci, în primul rând, printr-un efect de domino determinat de dezinteresul lui Gorbaciov față de Estul devenit clientelar și de realitatea simplă și general valabilă că comunismul „nu a funcționat” economic nicăieri și niciodată. Ne putem totuși imagina un alt Ceaușescu dintr-o altă Românie, contrafactuală, fără cutremure și inundații. Chiar dacă ar fi avut același apetit pentru plimbări cu trăsura Reginei Marii Britanii și ar fi creat cu tot atâta lipsă de înțelegere politică litigiul geopolitic mocnit cu URSS-ul, acest „alt” Ceaușescu ar fi avut un sfârșit de domnie mai lin, iar noi, cei încuiați în România anilor 1980, am fi avut o viață un pic mai bună. Ar fi fost „un pic mai bine”?

Pe termen scurt, da, fiindcă viața se măsoară în ultimă instanță în frigul din case și în ceea ce se află în farfurie la cină – de preferință, altceva decât gheare de pui. Ceaușescul nostru contrafactual ar fi sfârșit-o și el mai bine, ar fi sărbătorit, probabil, Crăciunul din 1989 oricum îl sărbătoreau comuniștii convinși și, poate, încă vreo câteva altele. Și-ar fi încheiat poate socotelile cu lumea asta ca Todor Jivkov al Bulgariei, care a murit în 1998, în propriul pat, dat afară din propriul partid, judecat și în cele din urmă absolvit total de vină.

„Un pic mai bine” pe termen scurt, dezastru pe decenii

Problema e că un astfel de scenariu nu ține cont de laturi esențiale ale lui Ceaușescu: autoritarismul, autostima de sine exagerată, ambițiile globale mai puțin susținute, dar costisitoare, și incompetența economică. Dacă excludem și aceste caracteristici, Ceaușescul nostru contrafactual ar fi fost un cu totul alt lider, la care nu mai avem de ce reflecta. Dacă le păstrăm, ele sunt tocmai premisele reale ale dezastrului economic în care Ceaușescu cel real a afundat România în anii 1980. Catastrofele, refuzul de asistență rusesc și criza petrolului au venit după. Totuși, cu o economie care ar fi funcționat ceva mai bine, pe moment, și cu inițiative „centraliste” ceva mai încununate de succes, Ceaușescu cel fără de cutremure și inundații ar fi purces și mai temerar către mărirea propriei persoane și a patriei comuniste. Distanța dintre realitate și propria iluzie politico-economică ar fi crescut și mai tare. Dacă o perpetuare a lui la putere este mai greu de imaginat după 1989, ne rămâne doar scenariul personal Jivkov, deja evocat. Tot mai mare, însă, diferența dintre ficțiunea politică și realitate ar fi provocat un efect și mai pernicios. În primul rând, o perpetuare la putere și mai evidentă a fostei elite comuniste, chiar dacă am avut, oricum, un continuator direct al PCR în FSN-ul lui Iliescu. În țările estice în care socialiștii de ani 1980 au avut un relativ succes – Moldova lui Lucinschi, Ungaria lui Kádár, Bulgaria – continuatorii comuniștilor au generat regimuri tergiversante, partide uneori nominal comuniste și o tranziție mai lungă și mai costisitoare, cu alte cuvinte o „rămânere în urmă” față de alte țări foste comuniste. Asta, cu un plus de nostalgie comunistă care nu are nevoie de trăsăturile șovine ale comunismului românesc pentru a se transforma în naționalism orbanist, ca în Ungaria. Până la urmă, catastrofele naturale sau conjuncturile geopolitice dificile, de felul revoluției iraniene, ne-au îmbolnăvit și împovărat pe termen scurt, dar au fost în același timp șocuri de realism politic și istoric, foarte necesare cât timp am avut un lider care nu a știut exact pe ce lume trăiește până în ultima clipă, în care invoca desființata Mare Adunare Națională.