CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Ne aflam abia în anul 1857. Un nou sfârşit, un nou început. („Ca-n fiecare an…” parcă-l aude scribul mormăind pe Raul.) Cel mai mare eveniment a avut loc toamna: „Întâlnirea celor doi împăraţi”. Cei doi suverani care s-au înfruntat în aşa-numitul „Război al Crimeii” au venit la Stuttgart, ca semn al „marii concordii”! La 24 septembrie, perechea imperială rusească a sosit cu trenul la Feuerbach, împreună cu foarte mulţi însoţitori de rang înalt. De unde au plecat la Villa Berg şi au tras la sora ţarului, regina Olga a Württemberg-ului şi la soţul ei, Karl. O zi mai târziu, şi-a făcut apariţia, cu un tren special de la Paris, şi Napoleon al III-lea. Acesta s-a cazat în Castelul Rezidenţial din Stuttgart. La Stuttgart unde, tot atunci, se găseau (nu întâmplător) şi regina Olandei, Sophie, regina Greciei, Amalie, precum şi marea ducesă rusă, Elena. Capitala regatului Württemberg a devenit capitala lumii. Pentru marele public, (la fel ca şi în cazul Congresului¹) o capitală mai mult mondenă decât politică: banchetele, balurile, dineurile de gală, concertele, spectacolele de operă, apariţia suveranilor la tradiţionalul Cannstatter Volksfest şi, nu în ultimul rând, sărbătorirea celei de a 76-a aniversări a zilei de naştere a regelui gazdă au învăluit acele zile în frişcă, mătase roz şi aburi de şampanie, iar amănuntele fastuoaselor evenimente au umplut cu relatări presa din lumea întreagă. Politica? Care politică? Pentru marele public, ziarele au relatat pe larg culorile îndrăzneţe afişate de toaletele foşnitoare ale înaltelor doamne.

Ne aflam abia în anul 1857 şi pentru Al Nouăzeci şi cincilea, naveta Viena – Paris – Viena – Paris – Viena – Paris era nu numai obositoare, ci şi mare consumatoare de timp. Drumurile mai puteau fi parcurse şi cu poştalionul. Legea franceză de stimulare a construcţiei căilor ferate va fi dată abia doi ani mai târziu. Şi în Germania, pe mare parte din itinerarii, trenurile mai erau trase de cai.

Însă tocmai din 1859, drumurile lui Raul la Viena au devenit şi mai rare. Iar când sosea în capitala imperiului, se întâmpla să nici nu mai intre în bancă. Banii îi soseau oricum şi pe mai departe, plus cei pe care soţia sa îi primea de la părinţii ei, la care se mai adăuga şi ce-i mai dădea unchiul Bruno. Cu tatăl său nu s-a mai văzut cu lunile. Apoi cu anii. Cel mult, cu ocazia unor sărbători de familie, când se nimerea să se afle în Austria. Familia Celui de Al Nouăzeci şi cincilea a putut chiar să-şi cumpere o clădire cu etaj pe Avenue d’Eylau, viitoarea Avenue Victor Hugo, nu departe de Arcul de Triumf. Nu, Raul n-a dus-o deloc rău. Când banca din Budapesta a deschis o sucursală şi în Franţa, Al Nouăzeci şi cincilea a refuzat „transferul” acolo, întrucât era vorba despre un sediu la Lyon şi nu la Paris…

Raul trebuia să rămână la Paris!

Foarte ciudat cum se roteşte câteodată caleidoscopul Domnului! După ce toată tinereţea a nutrit o vie antipatie (reciprocă) faţă de abatele Luscher, mai târziu, pentru o vreme, i-au apropiat relaţiile strânse ale amândurora cu cercul spiritiştilor lui Kardec. I-au apropiat tot mai mult! Pentru un timp, au părut chiar nedespărţiţi. După care au ajuns să nu mai dorească să se vadă deloc. Dar, până atunci, Al Nouăzeci şi cincilea a devenit un medium de mare notorietate! Dar nu de pe o zi pe alta, ci după mai multe peripeţii.

Asta s-a întâmplat aşa: pe Avenue d’Eylau a locuit şi un oarecare Monsieur Palace. Prefectul Parisului, Georges-Eugène Haussmann, bucurându-se de sprijinul aproape necondiţionat al împăratului, a transformat oraşul într-un uriaş şantier. Kilometri de străzi au fost făcute una cu pământul spre a lăsa loc unor clădiri care să satisfacă orgoliul nesătul al lui Napoleon al III-lea. Fapt ce a dus la strămutări forţate, dar şi la prilejuri excelente pentru speculaţii funciare. Monsieur Palace trăia singur într-un apartament dintr-un imobil situat chiar vizavi de reşedinţa lui Raul. Nimeni nu ştia de unde a venit şi nici cu ce se ocupa Monsieur Palace. Probabil că nici nu s-ar fi interesat nimeni de el, dacă apariţiile lui n-ar fi atras atenţia: deşi îmbrăcat întotdeauna „la patru ace”, făcea parte dintre personajele ce nu-şi pot ascunde nicicum obârşia modestă. Motiv pentru care încerca tot timpul să epateze. Într-o dimineaţă, domnul acela atât de elegant a ajuns la poliţie, în urma unui incident stradal. Din declaraţia sa, a reieşit că s-ar fi mutat în locuinţa actuală în urma demolării casei sale de pe Rue de la Chapelle. Nimeni n-a verificat această informaţie. În aceeaşi declaraţie, Monsieur Palace a afirmat că ar fi fost avocat. Nici acest lucru n-a fost verificat cu acel prilej. S-a întâmplat, însă, ca, într-o seară, Al Nouăzeci şi cincilea, privind pe geam, să vadă în imobilul de vizavi un Monsieur Palace cu totul diferit de cel remarcat pe stradă.

– Vezi şi tu ceea ce văd eu? a chemat-o pe soţia sa.

Dar femeia n-a observat nimic deosebit.

Din seara aceea, ori de câte ori avea ocazia, Raul privea din spatele perdelei către fereastra de vizavi. Monsieur Palace i se părea tot mai diferit acasă de cel ce putea fi zărit pe stradă. Fără să-şi poată explica de ce, subiectul îl pasiona tot mai mult. Interesându-se la Ordinul Avocaţilor, nimeni nu i-a putut da relaţii despre un avocat Palace. Nici în legătură cu „fosta locuinţă” de pe aceea Rue de la Chapelle n-a aflat mai multe. (De-a lungul timpului, în Paris au existat numeroase Rue de la Chapelle…) Abia aştepta seara pentru a sta în spatele perdelei şi, cu ajutorul unui binoclu de campanie, să urmărească personajul care a ajuns să-l obsedeze². În intimitate, Monsieur Palace îşi lepăda hainele elegante şi rămânea într-o flanelă de o culoare nedefinită. Apoi îşi scotea şi mustaţa. Şi barbişonul. Uimitor, se mira Al Nouăzeci şi cincilea, cum de soţia, recunoscându-l, n-a sesizat nici măcar aceste modificări evidente în imaginea individului! Uimitor!

Însă până şi ţinuta de acasă a personajului i se părea Celui de Al Nouăzeci şi cincilea că se schimba, pe măsură ce-l urmărea mai mult timp prin fereastra deschisă a serilor de vară. Şi întreaga fizionomie a feţei i se schimba. Şi era ciudat şi faptul că omul acela nici nu făcea nimic ore întregi.

– Îţi dai seama? Stă pe scaun şi nu face nimic!

– Şi tu ce faci? l-a tachinat soţia.

Era limpede: subiectul îi aparţinea numai Celui de Al Nouăzeci şi cincilea şi numai lui. N-avea rost să discute cu nimeni.

Avenue d’Eylau, viitoarea Avenue Victor Hugo, s-a numit înainte Avenue de Saint-Cloud şi, şi mai înainte, Avenue Charles X. Cel ce-şi spunea Monsieur Palace şedea ţeapăn pe scaun – nici măcar pe unul dintre fotoliile care intrau şi ele în câmpul vizual al Celui de Al Nouăzeci şi cincilea – şi privea drept înainte. Vreme de ore în şir. Ce vedea rămânea ascuns pentru observatorul de peste drum. Dar uitându-se foarte multă vreme ţintă, Raul a avut tot mai mult senzaţia că vede prin privirea celuilalt. Aşa că i-a invitat pe Allan Kardec, pe abatele Luscher şi pe încă doi membrii ai grupului să trăiască experienţa sa. Eşec: ca şi soţia lui Raul, nici ceilalţi n-au văzut nimic deosebit.

– Am înnebunit eu?

– Nu, l-a liniştit Kardec. Continuă-ţi experienţa!

Şi şi-a continuat-o. Privirea lui Monsieur Palace transgresa pereţii şi urma drumul spre cartierul rezidenţial din Saint-Cloud. Până când, într-o seară, a pătruns într-o casă şi a urmărit o tânără femeie cum se pregătea de culcare. La fel şi în zilele următoare. Raul vedea prin ochii lui Palace ritualul dezbrăcării şi al îmbrăcării cămăşii de noapte, rugăciunea şi stingerea lumânărilor. Într-o noapte, Palace însuşi s-a aflat în dormitorul tinerei femei. A doua zi, ziarele au relatat un fapt de senzaţie: fata contelui X a fost găsită violată şi omorâtă în patul ei, cu numai două săptămâni înaintea nunţii planificate cu fiul unui alt înalt personaj. În casă nimeni n-a auzit nici cel mai mic zgomot. Nici detectivii n-au găsit nici măcar o singură urmă lăsată de asasin.

În luna următoare, privirea lui Monsieur Palace s-a concentrat asupra unei case din imediata apropiere. Unde a urmat un masacru. Numai că acea casă nu mai exista! Şi mobilierul şi îmbrăcămintea personajelor din imobil păreau să vină din istorie. Văzând cu ochii săi cum au fost omorâţi acei oameni, Al Nouăzeci şi cincilea a intrat în arhive. Într-adevăr, cu două secole în urmă, la numărul respectiv de casă, a avut loc un măcel în care au pierit în totalitate două generaţii ale unei vechi familii de bijutieri. Nici făptaşul (făptaşii?), nici giuvaierurile n-au fost descoperite vreodată.

A urmat investigarea de către Monsieur Palace a locuinţei unui bancher din vecini. Al Nouăzeci şi cincilea era convins de urmare. Kardec şi Luscher l-au sfătuit să nu facă publică premoniţia sa: ar putea fi socotit complice de către nişte oficialităţi ignorante. În schimb, Al Nouăzeci şi cincilea a dezvăluit ce se va întâmpla în locul respectiv în timpul unei şedinţe a cercului de spiritişti. Lucrurile s-au confirmat întocmai, informaţia a transpirat şi faima lui Raul a devenit brusc de notorietate.

„Raul vede ceea ce nimeni în afara de el nu vede!” şi „Suntem înconjuraţi de o lume paralelă accesibilă doar pentru cei aleşi” titrau ziarele.

Dar cine a fost Monsieur Palace? După ce prima prezicere a Celui de Al Nouăzeci şi cincilea a devenit publică, individul a dispărut. În apartamentul pe care-l ocupase, i-au fost găsite barba, mustaţa şi perucile, dar şi unele obiecte ce au aparţinut cândva unor victime.

Cineva şi-a adus aminte de ascendenţa clarvăzătorului: păi, nu i se spune tatălui lui Raul, generalului Simon, „Nostradamus din Viena?” Această descoperire a căzut ca un trăsnet: şi cei ce au fost sceptici în privinţa darurilor speciale ale Celui de Al Nouăzeci şi cincilea au început să-l ia în serios. Darurile extraordinare ale Celui de Al Nouăzeci şi cincilea se explicau prin ereditatea sa!