CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

– Deci nu te simţi în largul tău la noi.

Al Nouăzeci şi şaselea n-a răspuns nici de data aceea imediat, de parcă ar fi dorit ca, pentru început, să-i fie admirată intrarea. Avea unsprezece ani, iar ţinuta îi era într-adevăr impecabilă: de la pantofii înalţi de lac până la jaboul discret, de la uşoarele pliuri ale pantalonilor până la nelipsita-i perucă blondă. „Ţinuta acestui băiat este ostentativ impecabilă”, a început să se spună despre Pierre, însă în clădirea atât de luxoasă a şcolii, apariţia aceasta nu epata.

– Ba, mă simt minunat aici! a spus în sfârşit băiatul. Spre surprindea totală a părinţilor săi.

– Însă ca să poţi rămâne şi în continuare, ar trebui să te adaptezi la programul de aici! Te rog, ia şi dumneata loc! Al Nouăzeci şi şaselea se aşeză la locul indicat. Dar nu oricum, ci ridicându-şi uşor poalele hainei lungi, astfel încât, atunci când s-a pus pe scaun, marginile veşmântului au căzut în falduri parcă aşezate de o mână nevăzută. Nici cracii pantalonilor nu arătau vreo cută în noua lor poziţie. Vezi, dumneata, domnule Pierre, dumneata ai venit aici în primul şi în primul rând pentru a învăţa. Or, dacă îţi faci zilnic apariţia abia atunci când colegii dumitale se pregătesc de acum de prânz, nu ai cum să-ţi însuşeşti nici deprinderile intelectuale şi nici pe cele practice predate de profesorii şcolii. Al Nouăzeci şi şaselea îl privea pe Domnul Director în ochi, dar era evident că, între timp, poza. Mama sa recunoscu în el, aşa cum stătea drept pe scaun, imaginea prinţului dintr-o ilustraţie din cartea Fraţilor Grimm. Nu crezi că am dreptate? Băiatul îşi lăsă din nou vreme până să răspundă:

– Mă simt minunat aici şi apreciez ceea ce ni se predă. De altfel, calificativele primite până acum dovedesc şi ele că sunt foarte interesat de cunoştinţele ce ni se oferă.

Şi pronunţia tânărului era vădit studiată, iar grasierea era chiar mai pronunţată decât în mod uzual. Însă era cu totul uimitor cât de corect vorbea o limbă pe care a început s-o înveţe abia de câteva săptămâni! Între timp, directorul trebui să-şi recunoască faptul că n-a fost informat decât de „conduita specială” a acestui elev, că acele informaţii erau tot mai alarmiste, dar că nimeni nu i-a spus cum învaţă Pierre.

– Şi cine poate stabili acele calificative, dacă, aşa cum mi s-a spus, dumneata nici n-ai cum să fi examinat, lipsind în mod constant de la lecţii?

– Eu pot fi pus oricând la încercare!

– Dar nu atunci când ar trebui! Discuţia se îndrepta spre niciunde. Domnule Pierre, nu cred că poţi rămâne mai mult aici.

– De ce? Al Nouăzeci şi şaselea a folosit din nou o pauză înainte de a răspunde. Sunt gata ca la fiecare sfârşit de săptămână să fiu verificat din tot ceea ce au trebuit să înveţe elevii în săptămâna respectivă.

– Ce-ţi place aici, domnule Pierre?

Pauză.

– E frumos. Şi miroase atât de bine…

Băiatul a rămas în luxosul palat-şcoală şi, ascultat săptămânal din materia predată, s-a dovedit surprinzător de bine pregătit, deşi întârzia şi în continuare la cursuri. Profesorii erau nemulţumiţi de programul special permis acelui elev, iar felul său ostentativ îi irita. Dar Pierre avea şi ceva ce-i împiedica să-i pună întrebări „încuietoare”. Când se pregătea pentru aceste adevărate examene a rămas o enigmă. Fără a fi neapărat simpatic, Pierre impunea respect: era diferit. Politicos peste măsură, tânărul pretindea acelaşi tratament şi din partea celorlalţi. Pur şi simplu, n-aveai cum să te răsteşti la el. Mai degrabă, erai tentat să-i fi aproape: Al Nouăzeci şi şaselea, chiar dacă în lipsă provoca destule rezerve, când se afla în faţa ta nu puteai să nu-l găseşti cuceritor.

Şi cu ceilalţi elevi, cu colegii săi, Pierre avea relaţii speciale: era la fel de politicos şi cu ei ca şi cu personalul şcolii, când se ivea prilejul le arăta şi modul său serviabil de a fi, însă o prietenie adevărată n-a legat. Ceea ce de asemenea îl făcea deosebit: în cadrul unui microgrup cum este o clasă de şcolari şi mai ales într-un internat – chiar dacă în palatul acela nu existau dormitoare comune –, se selectează şi se formează legături strânse între doi ori trei participanţi, relaţii care de cele mai multe ori rămân intacte şi mai târziu şi dacă viaţa îi va despărţi pe foştii camarazi. (Acesta era şi unul dintre scopurile secrete ale instituţiei: provenind din familii cu multă influenţă, copiii intrau în relaţii de mici între ei, în nişte relaţii cum doar la vârsta adolescenţei se pot lega. Pe urmă, după ani şi ani, rămân amintiri suficient de puternice – cu o tentă duioasă¹ – care îi vor face măcar să nu se lovească între ei, chiar dacă destinul îi va plasa în tranşee opuse.)

Piere era politicos şi binevoitor şi răspundea oricărei solicitări care nu implica să se abată de la orarul său zilnic. Însă dacă un coleg încerca ceva în plus – fie oferindu-i, fie cerându-i mai multe sentimente -, zâmbind binevoitor, Al Nouăzeci şi şaselea se retrăgea în carapacea sa de „prinţ”. Şi se comporta ca un prinţ, chiar şi printre copiii provenind mulţi din cele mai vechi familii nobiliare din Franţa şi nu numai. Printre odraslele de mari aristocraţi din întreaga Europă, fiul lui Raul se purta ca seniorul cel mai adevărat. În palatul şcoală, exista o organizare cum scribul nu ştie să mai fi existat altundeva în lume: era acolo şi disciplină severă, şi un ambient pentru pregătirea tinerilor în vederea menirii sociale aşteptate pentru ei. Pe lângă eleganţa mobilierului, al decoraţiunilor, al candelabrelor, fiecare amănunt era gândit spre a-i face pe elevi să le intre acel trai în sânge. Luxul era bine stăpânit, evitându-se orice exagerare şi orice lipsă de bun-gust, iar alături de materiile ştiinţifice şi practice predate, existau şi profesori de dans, de artă şi de bune maniere². Cantina era mai degrabă un restaurant, iar mâncarea se servea în servicii din porţelanuri de marcă. Şi mai erau şi o mulţime de servitori. Sigur, toate astea îi costau pe părinţii copiilor o avere, însă renumele instituţiei a devenit un brand şi era un titlu de înaltă recunoaştere pentru orice familie care avea un urmaş acolo³.

Pentru fiecare dintre încăperile personale ale elevilor, era prevăzut un valet. Al Nouăzeci şi şaselea a cerut trei! Unul pentru curăţenie, al doilea pentru îngrijirea garderobei şi un al treilea care să-l ajute la toaleta de dimineaţă. (Iniţial, directorul s-a opus, însă fiindcă Raul a fost dispus să plătească încă doi servitori, n-a mai avut nimic împotrivă.) Pe urmă, Pierre a pretins şi un bucătar special! Ceea ce nu i s-a mai aprobat. Atunci, a rugat să i se permită măcar să-şi aleagă zilnic meniul, altul decât cel oferit celorlalţi elevi. Nici asta nu i s-a aprobat, însă băiatul i-a făcut numeroase sugestii personalului care servea la masă. Acesta a transmis spusele pretenţiosului elev mai departe şi bucătarul şef a trebuit să admită că vorbele tânărului promiteau un plus de rafinament bucătăriei şcolii. Când i s-au comunicat şi Domnului Director sugestiile domnului Pierre, distinsul magistru le-a studiat şi a chemat elevul la el.

– Iniţial, am fost şocat de pretenţiile dumitale nemăsurate şi fără de sfârşit. Totuşi, unele dintre ele se pot discuta.

Pierre şedea acum pe scaunul cu spetează înaltă şi cu picioare foarte subţiri, chiar acolo unde, cu un an înainte, a stat tatăl său. Şi tot ca tatăl său, a fost servit şi el cu o ceaşcă de ceai puternic aromat.

Tânărul poza iarăşi, a observat Directorul. Îi oferea semi-profilul interlocutorului şi îşi ţinea bărbia sprijinită de mâna stângă, iar cotul de mânerul lat al scaunului. Pe cap purta una dintre perucile sale nedespărţite, iar marginile lungi ale tunicii se strecurau fără să producă nici un fald nedorit printre stinghiile lemnului. Era evident că băiatul pierdea multă vreme în faţa oglinzii pentru a-şi exersa fiecare mişcare. Era la fel de evident că băiatul a studiat nu numai cu creionul pe marginea foilor celebra Sartor resartus de Thomas Carlyle a felului şi a folosirii hainelor. În biroul Directorului se lăsă o tăcere aromată.

– Ai putea să-mi prezinţi un meniu pentru o săptămână, după gustul dumitale?

Tot fără să scoată un cuvânt, Al Nouăzeci şi şaselea se sculă, ocoli biroul şi îi întinse directorului un caiet legat într-o piele bordo cu emblema şcolii gravată în litere de aur. Cada uno es artifice de su ventura⁴ scria pe stema şcolii, Cada uno es artifice de su ventura era gravat şi pe coperta caietului. (Oare Domnul Director voia să spună prin citatul ales că şi munca sa era tot o luptă cu morile de vânt? În mod cert, atât el, cât şi instituţia ar fi meritat o atenţie mai mare în memoria oamenilor, dar o dată cu distrugerea ei în vijelia ieşită de sub orice control în 1871, praful s-a aşternut peste om şi clădire. Iar un roman asemenea celui semnat Jean Paul l’Agrange este greu de găsit până şi la buchinişti. Păcat! Scribului, Domnul Director i se pare o figură cu adevărat remarcabilă…)

– De unde ai această mapă?

– L-am trimis cu indicaţii precise pe Jean la marochinăria Alpha şi omega. (Pe toţi trei servitorii săi personali, Al Nouăzeci şi Şaselea îi numea „Jean”.)

Domnul Director începu să citească meniul scris de mână pe foi imitând pergamentul şi cu caractere pictate asemenea vechilor manuscrise medievale. Între timp, încercă să ghicească unde, în ce buzunar, a ţinut tânărul obiectul acela destul de mare, fără a-şi deranja ţinuta. Pierre reveni pe scaunul său.

– De unde ai reţetele astea, domnule Pierre?

– Avem şi noi aici, în biblioteca şcolii, câteva vechi reţetare.

– Şi ce-i aceia „gramfara”? citi directorul.

– O plantă ca o pară, dar asemănătoare numai la înfăţişare. Gramfara are nevoie de o climă rece. Gustul ei este foarte acru – un „acru îngheţat” şi, mărunţită şi pisată, se foloseşte în locul oţetului. Aroma ei este cu mult mai rafinată.

– Şi de ce n-am auzit eu până acum de această plantă?

– A ieşit din uz de mult, odată cu marea ciumă din 1349, care aproape că a depopulat în întregime Norvegia. Oamenii au crezut că ea a fost vinovată de dezastru şi au condamnat-o la ardere.

– Iar noi de unde să luăm gramfara?

Cu mişcări studiate⁵, Al Nouăzeci şi şaselea se sculă din nou şi reveni în spatele biroului pentru a-i arăta Domnului Director o tăietură dintr-un ziar: cineva dăduse un anunţ că are de vânzare gramfara. (Pe urmă, dezamăgirea a fost mare: s-a dovedit că n-a fost vorba decât de un cu totul alt produs.)

După ce studie îndelung întregul meniu propus de Al Nouăzeci şi şaselea, domnul director se lăsă pe speteaza scaunului. Stătură multă vreme în linişte, ca doi bătrâni ce-şi beau ceaiul în tihnă. În timp ce gazda şi-a închis ochii, tânărul îl privea şi observă cum obrajii celuilalt se destindeau, apoi se strângeau iarăşi. Şi iarăşi se destindeau. Fără să scoată nici un sunet, faţa domnului director vorbea.

– Vi se par chiar atât de importante mâncarea şi hainele, domnule Pierre?

De data asta, domnul Pierre n-a avut nevoie de pauza sa obişnuită înainte de a răspunde tot cu o întrebare:

– Ce este mai important?

Acum Domnul Director a trebuit să-şi dreagă vocea înainte de a întreba:

– Acestea să fie rosturile omului pe pământ? Mâncarea şi hainele?!

– Rosturile… Ce sunt rosturile? Şi rosti ca doar pentru sine: Rosturile, ţintele nu sunt decât nişte prezumţii. Noi nu trăim cu adevărat decât drumul spre ele.

– Omul, domnule Pierre, se deosebeşte de animal şi prin aceea că vrea mai mult decât mâncare şi haine!

– Omul trebuie să trăiască frumos! se încăpăţână Al Nouăzeci şi şaselea.

Domnului Director îi făceau plăcere discuţiile cu acest adolescent atât de… atât de ieşit din comun.

– Şi doar mâncarea şi hainele dau frumuseţe?

Iar tânărul, împingându-şi bărbia înainte:

– Când omul n-a mai fost dependent de stricta supravieţuire, a început să aibă probleme existenţiale. Sau le-a avut şi înainte?

„Băiatul acesta are mereu replică!” Domnul Director reveni la meniul propus de Al Nouăzeci şi şaselea. Obrajii i se destindeau, apoi se strângeau iarăşi. Fără să scoată nici un sunet, faţa domnului director vorbea.

– Şi nu ţi se întâmplă niciodată să n-ai dispoziţie pentru a te pregăti atât de mult pentru a ieşi în lume?

– Ba da. Câteodată.

– Ce faci atunci?

– Nu ies în lume.

Într-adevăr, i s-a raportat Directorului, se întâmpla ca elevul acela să nu iasă cu zilele din încăperea sa.

– Interesant! Poţi să te retragi, domnule Pierre. Din păcate, minunatul dumitale meniu nu este decât o poezie frumoasă. (Al Nouăzeci şi şaselea tăcea şi urmărea în continuare mimica feţei celuilalt.) Din păcate… (Al Nouăzeci şi şaselea nici vorbă să protesteze. Sau să spună ceva. Când intri într-o polemică nu faci decât să-l ajuţi pe adversar să-şi adune argumentele.) Una, că foarte multe ingrediente nu mai sunt decât în cărţi, însă mai important este că o astfel de bucătărie ar costa mult prea mult. Şi aşa doar ambiţia de a-şi ţine copiii într-un loc ca ăsta îi obligă pe unii părinţi să strângă serios cureaua. (Al Nouăzeci şi şaselea nici vorbă să protesteze.) Sigur, sunt şi destule familii la care banii nu contează, dat ai să te miri, domnule Pierre, chiar ei se plâng cel mai mult de cât trebuie să plătească. Poţi să te retragi, domnule Pierre! Din păcate, minunatul dumitale meniu nu este decât o poezie frumoasă. Pierre mai privi atent la faţa domnului director şi i se păru că-l vede zâmbind cu comisurile bucale întinse şi ridicate până aproape de favoriţii bogaţi ce o încadrau.

Abia acum băiatul simţi că poate să plece.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.