PIETRELE (46)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Deodată Amarilli începu să râdă. Râdea isteric, fără să se mai poată opri.

—        Ce dracu ai găsit de râs?

—        M-am gândit… m-am gândit că… m-am gândit… Nu putea să vorbească printre hohotele de râs.

—        La ce dracu te-ai mai gândit și tu?

—        M-am gândit că… că acest Copârșeu va sta într-un copârșeu… Râsul i se transformă în plâns.

—        Ce te-a apucat? Ar trebui să mă supăr. Însă nu mă supăr. Nu mă supăr pentru că voi nu înțelegeți nimic! Nu înțelegeți nimic din toată viața asta în care v-ați obișnuit să trăiți ca niște bieți șoareci!

—        Cine vorbește!

—        Totul! Fiecare dintre voi a moștenit ceva de la tăticu’ și de la mămica! Fiecare a pornit de undeva. Eu nici măcar n-am avut părinți…

De multe ori când se înfierbânta, Lazar vorbea ca un orator la tribun[. Pe urm[, în mod ciudat, uita clipele acelea.

—        Parca ziceai că bietul Copârșeu…

—        Ia nu-mi mai vorbi de bietul Copârșeu! Tot ce am primit a stat în mintea și în mâinile mele, înțelegi? Copârșeu a tocat tot ce a putut toca încă înainte de a apuca eu să știu că a avut vreodată ceva. Și-a tocat până și numele într-atâta incit i-a fost „rușine pentru mine să se afle că a fost tatăl meu. Iar maică-mea la fel. „M-a înfiat și a fost atât de bună încât m-a crescut ca pe propriul ei copil.” Auzi? Sa mai și inventezi o poveste din asta… Dacă s-ar fi putut ar fi năs­cocit cu toții că m-a adus într-o frumoasă zi de toamnă o barză. Doar că eu m-am născut prea în iarnă și. berzele erau deja plecate să ducă în alte țări copii…

—        Și ce-ai făcut tu atât de grozav? Taică-tău te iubea totuși… îți scria în fiecare zi…

—        Da. Îmi scria. Habar nu mai avea că îmi scrie mie.

—        Nu-i adevărat!

—        Ba-i adevărat! Nici nu mai știa că eu-s feciorul său. Am apucat să mai vorbesc de destule ori cu el. Știa ca sunt un prieten de-al fiului său.

—        De ce nu i-ai spus cine ești?

—        Pentru că n-avea nici un rost. Ce? Un fiu trebuie să se recomande tatălui său ca acesta să-l recunoască?

Amarilli se săltă într-un cot:

—        Nu mi-ai povestit niciodată despre relațiile tale cu pă­rinții tăi.

—        Eu n-am avut părinți. Am avut norocul să fi vrut un domn aproape scăpătat să iubească o văduvă tuberculoasă.

—        Și eu sunt tuberculoasă.

—        Nu-i sigur.

—        Cum nu-i sigur?

—        Nu s-a confirmat.

—        Știu că sunt.

—        Dar nu despre tine e vorba. Nu tu m-ai făcut. Deși ar fi cam tot aia. Așa că atâta mi-au dat părinții mei. Plus niște aparențe. N-am avut de ce să mă apuc să-ți vorbesc despre aparențe. Doar eu a trebuit să fac din ele niște lucruri palpabile.

—        Te crezi grozav. Nu toată lumea este de părerea ta.

—        Nu zău? Și cine, mă rog, nu este de părerea asta? Niște oameni care n-au făcut ceea ce am făcut eu pentru că au primit totul sau cel puțin făgașul de la părinți. Niște oameni fără inițiative proprii…

—        Și pe soră-ta…, pe nevastă-ta trebuie să le tratezi astfel tot pentru că n-ai primit de la părinți nu știu ce averi?

—        Tocmai tu vorbești despre nevastă-mea?

—        Du-te dracului! Cară-te de aici!

—        Mă duc, dar tu mai gândește-te! Și să te gândești la două lucruri: că fiecare morală este dreaptă dacă o privești prin ochii celui care o practică…

—        Nu-i adevărat!

—        …și că ar fi mai bine să uiți cele ce s-au întâmplat în noaptea asta, astfel ca totul să rămână ca înainte.

—        Și dacă o să mai fiu întrebată, ce să spun?

—        Ceea ce ai mai spus astă-noapte.

—        Ce tot desenezi?… Ce tot scrii acolo?

—        Nimic. Am plecat.

Se sculă, își luă pălăria și nelipsitul său baston și înainte de a ieși îi întinse cartonul cu care se jucase până atunci. Era o poză pe care o luase de pe scrin și care o înfățișa pe Amarilli mireasă. Lazăr desenase apăsat cu un creion un lanț care lega mâinile celei din poză.

—        Ce-ai făcut? Porcule!

—        Nu te mai prefă! Știu că nu ai nici pe dracu! Crezi că n-am observat că ai luat un hap pentru dormit?

—        Nu era chiar așa, pe Amarilli o durea într-adevăr fierea.

În hol, Lazăr o întâlni pe mama lui Amarilli. O liniști că fiica ei a adormit și că ar fi mai bine să nu intre deocamdată la ea în încăpere pentru a nu o trezi. Știa că bătrâna ascultase tot timpul la ușă, dar că n-a înțeles nimic.

X

De data asta, Lazăr reveni la depozit prin centru. Trecând podul, mai avu timp să-l vadă pe iubitul său cumnat, pe Rusan, despărțindu-se grăbit de Jager și luând-o în direcția opusă.

Rusan se perpelise destul la depozit și i se păruse ca face cea mai mare prostie că nu se duce „în oraș”, ca nu se bagă printre oameni și nu reușește astfel să afle ce se mai vor­bește despre moartea lui Copârșeu. „Cine știe? își spusese el, poate că în clipa aceasta soarta lui Lazăr este deja pecetluită.”

Dar ajuns în oraș, spre marea lui mirare constatase nu numai că nu se vorbea nimic despre Lazăr, dar că cei mai mulți oameni cu care a stat de vorbă nici n-au auzit încă de moartea bătrânului. Altora numele de „Copârșeu“ nu le spunea chiar nimic.

Așa că Rusan își mai pierdu o jumătate de oră în jurul ceasului electric de lângă pod, pe urmă hotărî că cel mai deștept lucru ar fi să meargă acasă la Jager, singurul om în măsură să cunoască exact cum stau lucrurile cu crima din noaptea trecută.

—        Ce crimă? îl întrebă avocatul. Ai să mă scuzi, dragule, dar eu va trebui să mă duc până în centru unde am promis să întâlnesc niște clienți. Vino dumneata cu mine să facem un Spalier gang împreună.

Ideea de a se plimba cu Jager nu i se păru prea ispiti­toare lui Rusan. În primul și în primul rând pentru că riscau să-l întâlnească pe Lazăr. Dar Rusan n-avea încotro, motivele liii nu făceau parte dintre acelea care se pot invoca spunându-le cu voce tare.

—        Bun, și acum povestește-mi și^# mie despre ce crimă vorbeai!

—        Păi, nu știți că în noaptea aceasta a fost ucis Copârșeu?

—        Copârșeu?!

—        Nenorocitul acela care avea o cocioabă în Strada In­valizilor…

—        A, ăla…

Rusan tăcu: îi era ciudă pe Jager, care se vedea că joacă teatru fără a-și părăsi nicio clipă aerele de știe-tot.

—        Na_; spune, spune! Cum e? A fost ucis?

—        După cum vorbiți se pare că știți mai bine ca mine ce s-a întâmplat.

—        Nu, nu știu mai bine. Eu am auzit numai că a murit. N-am știut că a fost omorât.

Rusan rămase cu gura căscată.

—        Cum, adică a murit?

—        Păi, nu spuneai și dumneata că acest Copârșeu e mort?

—        Da, dar…

—        Da, că a fost ucis.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.