CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Dar, bineînţeles că a existat din nou un „dar”, ca de fiecare dată în biografia Celor O Sută¹. Într-o bună zi, celebrul erou pur şi simplu a dispărut. De data asta singur! La început, nimeni nu şi-a făcut mari griji: probabil că Al Nouăzeci şi optulea a plecat iarăşi într-o misiune secretă; bineînţeles că peste o oră sau cel mult mâine dimineaţa se va afla din nou ce le-a mai făcut italienilor şi aliaţilor lor. Numai că Ruppert n-a apărut nici peste o oră şi nici a doua zi. Şi nici în următoarele! Iniţial, s-a crezut că a căzut la datorie. Cui să i se potrivească mai bine o moarte de erou decât însuşi eroului coborât de pe afişe direct în tranşee? Pe urmă, zvonul că a dezertat tocmai acel erou-simbol a căzut ca un trăsnet. Incredibil! „Patruzeci şi şapte!²”

De fapt, ce s-a întâmplat? Biata Fany nu mai dormea de mult de griji, pe măsură ce tragediile se adunau şi îi ameninţau tot mai mult chiar proximitatea : Monsieur Pierre se afla între linii ori plecat cine ştie pentru ce în Balcani – „butoiul de pulbere al Europei” -, de unde răzbăteau tot timpul veştile cele mai teribile; Rudolph, pe care-l ştia tot ca pe inteligentul băieţel absolut neajutorat în viaţa practică, trebuia să se descurce singur în atmosfera cazonă de la Minister; Ruppert era chiar pe front! Bine, chiar ea a spus că „eşti obligat, în calitate de cetăţean apt, să-ţi dai obolul pentru apărarea patriei. Lucru valabil şi pentru Rudolph, şi pentru fiul său, Ruppert. Mai ales că Ruppert – cu voie sau fără voie – a absolvit întregul învăţământ militar, devenind aspirant şi apoi sublocotenent.” Da, dar parcă tot ea a adăugat: „Nu trebuie să fii sub bătaia gloanţelor, în asemenea vremuri. Moartea se insinuează cum vrea ea, războiul fiind o epidemie generalizată. Iată, toată Europa s-a îmbolnăvit. Se moare pretutindeni.” Anna Margareta, cea de a treia soţie a lui Dandy de la Paris, s-a prăpădit de febră tifoidă în vreme ce îngrijea răniţii în calitate de infirmieră. Însă şi fiica ei, sora vitregă a lui Rudolph, s-a stins şi ea tot de febră tifoidă. Pentru aceasta, n-a fost nevoită să se deplaseze ca să moară pe front. Ea s-a prăpădit într-un lazaret în drum spre Perpignan. Şi „Capul Bilă de Biliard”, celebrul avocat Vancue, bunicul lui Ruppert, a fost găsit mort, cam în aceeaşi perioadă, pe coridorul unui hotel din Zürich. Nici el n-a trebuit să plece pe front pentru a părăsi această lume. Biata Fany cui să i se plângă? Madeleine, fiica acelui „Cap Bilă de Biliard”, soţia lui Rudolph şi mama lui Ruppert, era la rândul ei plină de griji. Păi, nu i-a murit tatăl în chiar Elveţia neutră într-un caz învăluit în mister şi niciodată elucidat? Să o mai încarce şi ea? Aşa că, după ce s-a abţinut multă vreme să-i transmită veştile viteazului ofiţer, într-un moment necugetat Fany l-a încunoştinţat totuşi de loviturile repetate primite de familia rămasă în Franţa. Eroare gravă! Foarte gravă! Eroare ce ar fi putut să-l ducă pe Ruppert la ştreang. În mai toate casele s-au petrecut tragedii mai mari sau mai mici, aşa e în război, războiul fiind „o epidemie generalizată. Toată Europa s-a îmbolnăvit. Se murea pretutindeni”, însă asta nu l-a putut reţine pe Al Nouăzeci şi optulea să fugă la Paris. Adică să dezerteze.

În regimentul său, vestea a fost transformată: abandonarea câmpului de luptă în plin război nu mai putea fi nici măcar comparată cu plecarea fără învoire, cu ani în urmă, a puştiului de la şcoala militară! Aşa că domnul căpitan n-a dispărut ca un laş, domnul căpitan a căzut ca un erou. Cum să spui altfel despre cel ce putea fi văzut şi în continuare ca simbol al vitejiei pe posterele de pe toate drumurile? Era şi un lucru mult mai credibil acesta. Şi a fost crezut.

În schimb, pe Ruppert îl pândea o primejdie la fel de mare şi în Franţa: ce căuta adânc în spatele frontului acel emblematic personajul al inamicilor? Lucru ce ar fi fost la fel de greu de explicat şi pentru francezi ca şi pentru austrieci. Şi, drept consecinţă, orice ipoteză ar fi devenit plauzibilă, trebuind a fi luată în considerare. Ne aflam în A.D. 1918, ne aflam în plin război, evenimentele se derulau extrem de repede, surprizele se ţineau lanţ, nici una dintre tabere încă nu considera conflictul pierdut. Nici cea mai imaginativă minte, nici măcar unul dintre atoateştiutorii de prin cafenele n-ar fi putut prevedea, după primele zvonuri ale acelei zile fatidice de la Sarajevo, amploarea dezastrului general şi repetatele răsturnări de situaţie ce s-au succedat fără întrerupere. Asasinarea Prinţului moştenitor şi a Arhiducesei Sophie – considerată morganatică de către Casa Imperială, marginalizată şi fără drept de succesiune la tron pentru copiii ei – a declanşat o apocalipsă mai cruntă decât toate apocalipsele care au măcinat dintotdeauna lumea. Şi, tot ca dintotdeauna, moartea a făcut ravagii nu numai pe fronturi, ci şi în teritoriile care au aprovizionat maşina morţii cu carne vie: doliul, constrângerile alimentare, bolile stăpâne ale tranşeelor erau aduse şi spre populaţia civilă³. Conflictul a devenit total şi „cavalerismul turnirelor” s-a retras în cărţile de istorie. Isterizată de veştile de pe front şi de pandemiile ajunse şi acasă, populaţia a apucat şi arma biologică, a cărei introducere a stârnit groază nu numai prin moarte, dar şi prin panică. Nici cea mai imaginativă minte n-ar fi putut prevedea, după primele zvonuri ale acelei zile fatidice de la Sarajevo, generalizarea mondială a conflagraţiei – implicarea americană, rolul combatanţilor din colonii -, precum nici revoluţia sovietică, „răscoala de paşte” din Irlanda şi atâtea trăsnete pe un cer negru, trăsnete care năşteau speranţe şi năruiau speranţe. Chiar şi evenimentele punctuale, cazurile particulare apăreau într-o cu totul altă lumină decât în vreme de pace. Iar situaţia simbolului eroic al armatei cezaro-crăieşti nu putea în nici un caz să facă excepţie. Ca orice alt subiect, şi acesta putea aduce avantaje incalculabile pentru unii şi pierderi morale la fel de mari pentru alţii. (De fapt, nu mai erau „unii” şi „alţii”, ci „unii” şi „ceilalţi”.)

În haosul ultimelor luni de război – dar cine să fi ştiut de atunci când se vor termina luptele din tranşee? -, Ruppert s-a înfăţişat la Perpignan, desigur în haine civile. Fusese, în drum pe la fostul lui coleg de şcoală militară, Paul, şi îi ceruse acestuia straie pentru a putea ajunge la ai săi. Cum a reuşit să răzbată până la Paul în uniformă de căpitan inamic, scribul n-a aflat şi nici nu-şi poate imagina. (Paul fusese grav rănit în bătălia de pe râul Somme şi se afla acasă într-o convalescenţă fără mari speranţe de vindecare. Pe urmă, într-adevăr, n-a mai apucat prima zi de pace…)

În costumul ce i se potrivea şi nu i se prea potrivea, Al Nouăzeci şi optulea a izbutit să ajungă până la Mainz. Aici a fost preluat de un Jean, un bărbat mai mult decât fidel, întrucât fusese demobilizat graţie lui Rudolph, pe vremea cât acela fusese repartizat la un spital militar. Şi, totuşi, ajuns nu departe de ţelul fugii sale, unei patrule îi părură suspecte hainele nu foarte pe măsura tânărului. Aşa că a fost reţinut şi condus la un centru de poliţie. De unde viteazul căpitan a reuşit încă o dată să-şi arate „geniul militar”, izbutind să fugă încă înainte de a fi interogat. Şi a izbutit să-l ia cu el şi pe Jean, arestat alături de el.

Jean era întrucâtva cunoscut în regiune, aşa că n-au rămas decât o oră la conacul familiei. Şi tot Jean l-a condus peste Pirinei în Spania, într-o cabană izolată aflată la doar câţiva paşi de graniţă. Cunoştea drumul pentru că a mai dus şi alţi dezertori acolo. De cabana aceea nu ştiau nici autorităţile franceze, nici măcar cele spaniole. Locul era un fel de colonie a fugarilor, „Colonia emigranţilor incognito”, cum era numită.

Ce locuri frumoase se pot găsi în lumea aceasta atât de mare şi de puţin descoperită! Prin geamul de la mansarda pe care o împărţea cu alţi trei fugari, Ruppert putea admira o privelişte sălbatică, aşa cum văzuse el într-un volum bogat ilustrat, un peisaj înfăţişând „începuturile lumii”. Doar dinozaurii şi brontozaurii lipseau. În schimb, natura virgină îi apărea incomparabil mai vie decât a putut fi imaginată într-o carte: vegetaţia deasă obtura geometria stâncilor şi fiecare adiere de vânt mişca întregul decor, sugerând lumea misterioasă ascunsă privirilor. Câteodată chiar aveai impresia că ai zărit, pentru o clipă, un animal ţâşnind dintr-un desiş. Nu era un animal anume, ci ANIMALUL – care putea fi o vulpe, o căprioară sau – pentru cei ce au admirat în copilărie volumul despre „începuturile lumii” – un dinozaur. Al Nouăzeci şi optulea n-a fost ceea ce se numeşte o „fire romantică”. Dimpotrivă, odată ce a evadat din lumea cărţilor, dar şi pentru a-şi putea conserva individualitatea, a devenit o persoană extrem de pragmatică. Chiar şi în situaţiile când ignora consecinţele faptelor sale. „Acum e acum!”. Însă nici măcar el nu se putea sustrage peisajului ce i se deschidea în faţă şi stătea şi el, asemenea camarazilor săi, să pândească în fiecare seară apusul de soare, un moment de adevărat ritual pentru „Colonia emigranţilor incognito”.

Unde nimeni nu era obligat să se legitimeze şi cu atât mai puţin să se înscrie în vreun registru. Mulţi dintre bărbaţii aceia, care au locuit luni de zile – unii chiar ani – sub acelaşi acoperiş, nu şi-au divulgat niciodată identitatea. Ei între ei se recunoşteau şi se adresau cu porecle („scoţianul”⁴, Herr Schmidt”, „Pan Jiri” etc.). Regula aceasta era atât de bine protejată încât până şi scrisorile, aduse o dată pe săptămână de Pablo dintr-un sat din partea opusă a lui  Pic de Néthou, erau înmânate cu discreţie adresanţilor ca să nu se deconspire, prin numele de pe plic, cine era cu adevărat cel cunoscut doar după cognomenul primit în Pirinei.

În afară de Pablo, cabana mai era deservită de Don Jose, cel ce părea să fie proprietarul sau administratorul, oricum, şeful şi de doi tineri, Manuel şi Paulo. Paulo era metis. Misiunea acestora era mai mult de a face legătura cu lumea – de a aduce alimente, obiecte necesare traiului zilnic, corespondenţa. Ei nu se ocupau nici de curăţenie, nici de bucătărie. Acestea reveneau în sarcina chiriaşilor. (Chiriaşi fără chirie: celor ajunşi la cabană, aşa cum nu li se cerea nici un act care să le dovedească identitatea, nu li se solicita nici vreo taxă pentru adăpostul şi hrana puse la dispoziţie. Ceea ce deschide o altă întrebare, la care scribul va reveni imediat: din ce fonduri şi în ce scop erau întreţinuţi acei bărbaţi atât de diferiţi între ei?)

După regula casei, nimeni nu se interesa de antecedentele camarazilor, nici măcar ale celor cu care împărţea aceeaşi încăpere. Cu toate acestea, după grai, după conduită, după obiceiuri şi, uneori, şi după unele piese de îmbrăcăminte, nu era greu să tragi concluzii generale despre naţionalitatea, starea socială şi educaţia fiecăruia. Şi era evident că trăiau într-un climat de maximă democraţie, foşti ofiţeri superiori alături de foşti simplii soldaţi, descendenţi ai unor familii nobiliare şi copii de ţărani, absolvenţi de studii superioare şi (semi)analfabeţi. Ceea ce nu-i împiedica să le vină rândul şi la unii şi la ceilalţi la treburile bucătăriei şi să beneficieze de aceeaşi mâncare, stând împreună în marea sală de mese, să-şi spele fiecare personal rufăria şi să-şi deretice încăperea. Şi, astfel, fostul ofiţer se nimerea să pregătească cina şi pentru o fostă ordonanţă.

Întorcându-ne acum la faptul că locuitorilor cabanei nu li se pretindea nici o contribuţie financiară, scribul a vrut să ştie de unde proveneau fondurile pentru întreţinerea celor aproximativ şaizeci de străini oploşiţi acolo. Aproximativ şaizeci, fiindcă dacă nu te întreba nimeni de unde şi de ce ai venit acolo, era mai dificil să pleci. Şi asta i-a atras atenţia scribului. (După cum bine se ştie, există câini dresaţi care-i permit unui străin să pătrundă în casă, însă nu-i dau voie să iasă. Cam aşa şi cu „Colonia emigranţilor incognito”… Doar că scribul încă nu putea desluşi câinele.) Cum la fel de ciudat i s-a părut, la început, şi faptul că nu au avut loc conflicte între locatari, aşa cum se întâmplă îndeobşte într-o comunitate închisă, formată chiar şi din indivizi mai puţin diferiţi între ei. „Comunitate închisă!” da, aşa i s-a relevat în curând locaţia ascunsă în Pic de Néthou. Ba, chiar un fel de tabără de prizonieri unde se intra de bunăvoie! Refugiaţii de aici nu erau supravegheaţi în mod vizibil, li se permitea să facă orice – iar Ruppert şi-a folosit timpul meşterind tot felul de scule folositoare traiului zilnic, plăcerea bricolajului din copilărie umplându-i zilele, spre admiraţia camarazilor. Refugiaţii se puteau şi deplasa în voie, însă locaţia era atât de izolată şi capcanele peisajului atât de periculoase, încât, după ce doi bărbaţi au încercat să plece singuri şi s-au prăbuşit într-o prăpastie, gândurile de a te mai îndepărta prea mult de cabană au fost puternic autocenzurate. Când Pablo mergea după corespondenţă şi după cumpărături, câte unul mai rezistent se oferea să-l însoţească. Nici o problemă! Însă drumul era extrem de lung şi de dificil şi, odată ajunşi de partea cealaltă a lui  Pic de Néthou, realizai că n-ai făcut decât să te fi deplasat dintr-un loc izolat într-un alt loc la fel de izolat. Unde să te duci mai departe? Şi încotro? Şi de ce? Din spirit de libertate? Care libertate? Acasă nu te puteai întoarce. Cel puţin deocamdată. (Un „deocamdată” relativ: unii sperau ca, după ce se va termina războiul, să nu trebuiască să dea socoteală pentru că au dezertat, alţii că fapta pentru care erau obligaţi să se ascundă se va prescrie ori pur şi simplu se va uita. Însă mai erau şi dintre cei ce ştiau că pentru ei nu exista un burete care să le şteargă vina spre a mai putea trăi acasă la fel ca înainte. Pentru ei, acel „acasă” nu mai era decât o amintire. „Ce aşteptau aceştia din urmă?”, s-a întrebat scribul. „De ce, de exemplu, n-au încercat să ajungă la mare şi să-şi caute norocul peste ocean? Doar comoditatea unui trai lipsit de griji – dar şi de perspective – îi făcea să lâncezească în <Colonia emigranţilor incognito>, un fel de No man’s land pitit în Munţii Pirinei?”