CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (65)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Sfârşitul detaşamentului a venit atunci când cei ce-i aşteptau pe americani s-au pomenit cu un paraşutist în uniforma USA ARMY căzut nu departe de tabăra lor. Nici el nu i-ar fi descoperit niciodată, dar ei l-au reperat imediat şi l-au primit în triumf. După două zile, anunţaţi prin staţie de către „american”, soldaţii au încercuit tabăra şi după un foarte scurt schimb de focuri, camarazii au fost arestaţi, încătuşaţi, urcaţi în camioane şi duşi la oraş. Doi dintre ei au murit în timpul luptei, alţi trei au fost răniţi, iar doi au reuşit, ca prin minune, să se facă nevăzuţi. (În arestul preliminar procesului, toţi prinşii au fost ameninţaţi de Pavloviciu că, dacă le va merge gura, nu vor scăpa „nici în gaură de şarpe” de răzbunarea frăţiei.) De altfel, nici unul dintre arestaţi nu-şi făcea nici cea mai mică iluzie că ar mai fi posibilă răzbunarea frăţiei, fiecare fiind încredinţat că nu va mai ieşi viu de la următorul interogatoriu – nici unul în afara oligofrenului care, pe lângă faptul că a fost unul dintre răniţi, nu pricepea ce i se întâmplă.

Anchetele erau lungi şi dure. Însă duritatea cea mai mare a resimţit-o banditul Ştrulovici Ionel atunci când, după uvertura de rigoare de la primele două interogatorii, a fost dus la un ofiţer anchetator care n-a folosit forţa pumnilor şi a bastoanelor, ci vocea blândă şi înţelegătoare. Era o surpriză atât de mare glasul acela uman, încât nu puteai să nu simţi o vie recunoştinţă faţă de modul în care erai tratat. Căpitanul Ionescu – dacă l-o fi chemat într-adevăr aşa – l-a poftit pe banditul Ştrulovici Ionel să stea jos, i-a oferit şi o ţigară Olt – dar banditul nu era fumător şi i s-a părut prea de tot să ceară voie să ducă ţigara unui complice în celulă –, după care l-a întrebat, ca între doi buni vecini, despre condiţiile din detenţie şi despre lipsurile la care – ce să-i faci? – erau supus arestaţii. Pe nesimţite, trecând la subiect, l-a chestionat în legătură cu ceilalţi partizani. A fost momentul când prin mintea banditului au trecut secvenţele filmului trăit în munţi: secvenţele cumplite, pline de bătăi şi umilinţe, pe care creierul său nu dorea să le readucă în memorie, însă şi secvenţele bune, unele chiar frumoase, când un apus de soare printre brazi îi făcea pe toţi să uite cine sunt şi să se simtă cu adevărat fraţi. Şi, ca la apelurile din celulă, au trecut prin faţa ochilor săi toţi camarazii, şi Dinu, şi Pavloviciu, şi unul dintre ţărănişti (care a fost cel mai antisemit dintre toţi) şi celălalt ţărănist, singurul cu care n-a avut niciodată nici un conflict şi care avea curajul să mărturisească şi cu glas tare că este un admirator al evreilor, „care ştiu într-adevăr să fie solidari între ei!”, lucru de care Ionel Ştrulovici nu era la fel de sigur. Şi şi-a adus aminte şi de orele de franceză ţinute de unul dintre liberali, şi de orele de greacă şi …ebraică ţinute de fostul student la teologie („Mă, Ştrulovici, tu nu-ţi cunoşti nici măcar limba ta!”, fapt care i-a uluit cu adevărat şi pe cei mai mulţi camarazi), şi serile când Covaci, un ţigan, le cânta din vioară muzică populară şi lucrări… de Enescu şi de Bach! („Cel mai sublim Bach: un Bach lăutăresc”, cum se extazia Gruia, legionar, medic genial, fost profesor universitar). Amintirile ameninţau să ţină captivă mintea obosită a banditului, iar anchetatorul acela blând le-a lăsat să se manifeste în voie.

– Măi, Ştrulovici, a rupt, într-un târziu căpitanul Ionescu tăcerea (şi nu i s-a adresat cu „Mă, banditule”), noi ştim şi aşa tot ce aţi făcut voi acolo, în munţi. Şi o ştim chiar de la voi. Că, până la urmă, nu e unul care să nu spună şi ceea ce a supt de la sânul mamei sale. Măi, Ştrulovici, te-am lăsat să-ţi aminteşti pe îndelete de câte ai avut de suferit de la bandiţii printre care ai nimerit. Acum ai ocazia să le întorci tot „binele” acela şi să declari – desigur numai adevărul! – despre ei.

Foamea, frigul, oboseala şi frica l-au făcut pe Măi, Ştrulovici să-l perceapă pe anchetatorul cel blând sub forma diavolului.

– Măi, Ştrulovici, băiatule, tu crezi că noi nu ştim cum te-au oropsit bandiţii numai că eşti jidan? Noi nu tolerăm segregarea rasială, dar şi voi trebuie să ne ajutaţi să stârpim din faşă acel rău. Din faşă!

Foamea, frigul, oboseala şi frica l-au făcut pe Măi Ştrulovici să-l perceapă pe anchetatorul cel blând sub forma diavolului, însă nu i-au oferit şi chipul unui înger care să fie şi el pe aproape. Odaia era goală, doar o masă şi două scaune. Lângă un perete diavolul cel blând şi înţelegător, lângă celălalt perete nimic. Măi Ştrulovici nu-şi putea lua ochii de la acel celălalt perete, de după varul căruia aştepta să apară îngerul. Tot privind într-acolo, n-apucă să distingă decât câteva pete roşietice, probabil urme de sânge lăsate intenţionat acolo spre a-i preveni pe bandiţi în legătură cu ce-i aşteaptă. Îngerul, în schimb, refuza să se ivească.

– Măi, Ştrulovici, măi, ce fel de om eşti tu? Pavloviciu te-a … urechile lui Ionel refuzau să audă, Dinu ţi-a… mintea lui Ionel refuza să priceapă, Boştină n-a avut nici o remuşcare când te-a… Măi Ştrulovici măi privea ţintă spre peretele alb, de unde aştepta izbăvirea.

– Tu ştii, mă, că şi Croitoru, acela care te-a… e la fel de jidan ca tine, numai că şi-a luat alt nume? Când au auzit ceilalţi – de la noi, desigur – au făcut ochii cât cepele. Pe cuvânt! Pe bandiţii ăştia îi aperi tu?

Bang! Căpitanul Ionescu – de l-o fi chemat aşa – ridică vocea. Din peretele de vizavi era clar că nu va mai ieşi nici un înger.

– Aşa! Deci, nu vrei să răspunzi? Nu vrei să răspunzi de vorbă bună?

Ştrulovici îşi repetă ceea ce spuneau tot lotul Pavloviciu: „De aici n-o să mai ieşim decât cu picioarele înainte”. Nimeni nu-şi mai făcea nici cea mai mică iluzie. Într-o seară, în semn de protest, cântaseră chiar cântece legionare. Pentru care luaseră o mamă de bătaie toţi. Şi cei care cântaseră şi cei care nu cântaseră. Cine să-i mai numere? Iar cei care nu cântaseră nici măcar n-au făcut nici cele mai mic efort de a spune că n-au cântat.

– Măi, Ştrulovici, lua-te-ar dracu’, şi când au cântat ăia, tu nici măcar n-ai spus că acela nu e cântecul tău!

Nu era cântecul său, dar odată când a cântat un cântec de-al său a luat bătaie că a cântat un cântec de-al său. Aşadar, dacă tot vor ieşi cu toţii cu picioarele înainte, de ce să mai ia o bătaie în plus, dacă şi aşa-i de acum totuna? Şi, dacă i-ar face o plăcere nebună să-i ardă una lui Pavloviciu, de ce să nu spună tot ce ştia despre el? Da, numai că i-ar face plăcere să-i ardă una lui Pavlovici cu mâna sa şi nu cu mâna altuia, nu cu mâna Securităţii. (Ştrulovici avea o părere foarte neclară cu acea „instituţie a poporului”: iniţial, oamenii chiar şi-au pus nădejdea în ea, apoi au respectat-o din frică, însă în munţi securiştii erau consideraţi duşmanii numărul unu. Ştrulovici nu putea să se pronunţe: nimeni dintre vechile sale cunoştinţe n-a ajuns atât de sus încât să se poată lăuda că a fost primit printre „Lucrătorii Securităţii”, aşa că Ştrulovici nu putea aprecia cam ce fel de inşi erau aceia. Iar să te iei doar după fiarele de anchetatori încă i se părea nedrept.)

– Mă, Ştrulovici, eu am o răbdare de fier, că de aia mă plăteşte poporu’, dar să ştii că dacă mai taci mult şi răbdarea mea se termină!

De fapt, asta e problema: să-l toarne pe Pavlovici, ajutând, în fond, dreptatea să se instaureze, dar devenind el însuşi un trădător ori să tacă în continuare, urmând să primească un supliment de suferinţe pentru un viitor care oricum – ORICUM! – nu mai putea fi modificat?

Pe urmă Căpitanul Ionescu a mai făcut o încercare şi i-a povestit amănunte despre viaţa din tabăra din munţi, amănunte pe care pretindea că le-a aflat de la ceilalţi bandiţi, oameni mult mai raţionali, care ştiau că numai spunând adevărul mai pot avea şanse de blândeţe din partea unei justiţii drepte.

– Tu nu înţelegi că noi ştim tot? Tu nu trebuie decât să confirmi ceea ce ştim şi ceea ce am aflat de la complicii tăi. Că dacă toţi au spus aşa, cine dracu’ speri că te va crede pe tine că spui altfel?

Numai că Măi Ştrulovici măi n-a spus nimic.

– Voi, jidanii, aveţi un fel propriu de a suferi! Vă place să suferiţi! Căpitanul Ionescu, în calitate de anchetator blând, se ridică de pe scaun şi, suspinând cu o vădită părere de rău, se îndreptă în aşa fel spre uşă, încât era clar că-i obligat să-i cedeze locul unui anchetator mult mai dur, care o să-l înveţe pe bandit să spună tot. Adică eu îţi dau prilejul să-l răsplăteşti pe Pavloviciu şi pe toţi porcii ăia aşa cum merită după câte ţi-au făcut şi înainte de Eliberare şi în munţi, iar tu, în loc să sari să-mi ceri tocul şi călimara să pui pe hârtie toate acele ticăloşii, te dai de partea lor! Păcat! Păcat! PĂCAT!

Banditul Ionel Ştrulovici a avut noroc şi a fost eliberat cu ocazia marii graţieri din 1964. A lucrat o vreme ca muncitor necalificat, apoi ca tehnician constructor la IMASA. Într-o zi, l-a întâlnit pe stradă pe unul dintre cei doi camarazi care au reuşit să scape din încercuirea armatei. A încercat să intre în vorbă cu el, dar omul a jurat că nu l-a văzut niciodată. În schimb, l-a recunoscut Dinu. Era în 1990 şi Dinu devenise un fel de mahăr pe la Asociaţia Judeţeană a Foştilor Deţinuţi Politici. S-a purtat cu multă afecţiune cu Ionel Ştrulovici, l-a întrebat cum de n-a plecat în Palestina, după toate câte i s-au întâmplat, s-a oferit să-l ajute la dosarul de pensii şi i-a propus să se întâlnească „în amintirea acelor zile eroice”. Doar un lucru nu-i putea ierta Dinu lui Ionel Ştrulovici: „Nu trebuia să-i spui totul bestiei aceleia de Ionescu! Dacă te ţineai ceva mai tare, poate că scăpam cu toţii mai ieftin!”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.