SPITALUL (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

— Fire-ar dracul dracului!
Lazăr se uita la fereastra zăbrelită, se cocoțase pe patul din metal alb și înjura. Geamul era larg deschis și el cam tremura de frig, dar n-avea de gând să-l închidă pentru că știa că în felul acesta îl aude Rusan din camera vecină, îl aude Rusan, n-are ce-i face, și-l mai aud și vecinii din dreapta și cei de la parter. E drept, cine nu vrea n-are decât să închidă geamul, dar așa e și mai enervant pentru că atunci se disting doar câteva sunete vag articulate și toată lumea se plictisește, chiar dacă nu o recunoaște, și cine rezistă să audă ceva ce nu poate înțelege? Da, în felul acesta îi obligă pe toți să stea cu geamurile deschise, să se înfășoare în pături și să dârdâie de frig, să-și lipească capul de gratii, cei care aud mai greu. Și orice
tâmpenie ar spune el, toți vor tăcea și nu vor îndrăzni să facă o mișcare pentru a nu pierde nici un cuvânt din zvonul pe care-1 ascultau cu evlavie.
Pe urmă începu să joace teatru:
— Da, domnule doctor, dar asta nu se poate! Pur și simplu nu se poate! De ce tocmai cu mine? De ce nu cu domnul doctor Jager sau cu Rusan? Sau domnul Stein? Sau… și mormăi ceva de neînțeles.
Acum toți își vor bate capul să afle ce nume a mai pronunțat. Fiecare va repeta în gând și pe șoptite ceea ce i s-a părut, că a .auzit și nu va putea să facă nici o legătură. sau… sau nu va fi sigur de cele pe care le-a înțeles „cât p-aci exact?”
Undeva la parter scârțâi un geam și Lazăr își frecă mâinile încântat. Tâmpiții au încercat să vină la ușă, chiar să intre la el în cameră, dar i-a dat pe toți afară. În primul rând că erau o porcărie vizitele astea, până la urmă nu mai puteai să scapi de ei, pe urmă se enervau și medicii și asta n-avea niciun rost pentru un scop atât de… atât de lipsit de scop. Vorbind așa,
de la el din cameră, cu nimeni și cu toată lumea, era cu totul altceva. În primul rând că îi enerva doar pe intrușii ăștia care amenințau să strice totul prin năvala lor idioată în incinta instituției descoperite de el…
— … care este o invenție a mea, numai a mea pe aceste locuri, concesiunea Lazăr, nimic altceva decât concesiunea Lazăr! Dacă o să stați toți cu geamurile deschise o să vă ia dracu’ în curând: afară sunt minus opt grade! (Aiurea! Erau plus două!) O să faceți aprindere de plămâni și o să vă curățați în două zile! Acum nimeni n-are timp să se intereseze de
plămânii voștri… De undeva se auzi o tuse. V-am spus eu! Și asta numai pentru că v-ați luat unul după altul, fără să vă fi gândit, fără să fi avut o pregătire cât de cât… Uitați: eu de ce nu tușesc? M-a auzit pe mine cineva tușind?
Se auzi un geam scârțâind și Lazăr ar fi dat oricât să știe dacă cineva a închis fereastra sau dacă a deschis-o mai tare. Tâmpiții ăștia întotdeauna fac așa: orice le spune el, ei fac invers, fiind convinși că-s teribil de deștepți, că-s șireți și că în felul acesta procedează exact la fel ca și el. Dacă el le-ar fi spus să… Dar culmea, ăștia nu se poartă decât ca niște copii de doi ani, atunci când ajung la vârsta să spună mereu „Nu!“ și când îi poți conduce perfect, cerându-le mereu contrariul! celor pe care vrei să le impui. Acum stau și așteaptă să audă câteva cuvinte din partea lui și pentru asta dârdâie în frig și habar n-au că el în afară de pijama, izmene și maiou mai are și două halate groase aduse la cererea lui, de acasă, plus halatul obținut de la un infirmier contra unui bacșiș cu totul și cu totul neînsemnat. (Dar asta cu bacșișul neînsemnat a fost la început! Nici măcar să se mai înfășoare în pătură n-are nevoie.
Dacă ar putea să-i facă să vadă cum stă cu pătura nefolosită. ar crăpa cu toții de mirare și de invidie și toate celelalte motive posibile. Dar și așa ei nu fac decât să stea cu geamurile deschise în ger, așteptându-i vorbele ca din gura unui Mesia, vorbe pe care să le întoarcă apoi cât e ziulica de lungă de pe o parte pe alta, străduindu-se să ia hotărâri pe care niciodată nu le vor aplica. De parcă tot cursul vieții lor, al familiilor lor, al războiului întreg ar depinde de modul în care vor ști să interpreteze cuvintele venite din rezerva 10.

Singurul lucru de care nu-și dau seama este că, până la urmă, tot stând la geamul deschis și așteptând sa nu piardă nici o vorbă din ce le spune el, vor îngheța nu există să nu se îmbolnăvească, să mi-i lovească damblaua și să nu-i ducă dracu’ de acolo. Și, în fond, Lazăr nici nu urmărea altceva. Să plece cu toții, sau cel puțin cât mai mulți, pe picioarele lor sau în
sicriu, dar să se ducă, lăsându-l pe el acolo, uitat și nebăgat în seamă, punându-și în viață gândurile nestingherit de tot orașul acesta care încetul cu încetul începe să se mute cu totul la spital sau la balamuc.
— Așa că eu atâta vă spun, domnule doctor, cine are certificat… certificatul acesta violet, este în deplină siguranță. Doar cine nu-1 are…. acela, mă rog, cu acela puteți… dacă așa credeți… Să vă spun ceva!
Se repezi la geam și-l închise cu zgomot, apoi îl deschise cu băgare de seamă.
Acum asculta și el la fel ca toți ceilalți de la celelalte ferestre. „Ăștia o să înnebunească rând pe rând! O să-i ia dracu’! Iar chestia asta cu certificatul violet chiar că le va pune capac la sicrie!“
De afară nu se auzea decât vântul în copaci și undeva departe un muncitor împingând o roabă. În rest parcă tot universul nu mai făcea altceva decât să se chinuie inutil să audă misterioasele cuvinte pe care Lazăr le spunea unui doctor. Lucru și el nu lipsit de importanță, pentru că nu se poate ști cu care doctor vorbește Lazăr și asta nu e totuna. Pentru că, să nu
uităm, și medicii ăștia sunt de mai multe feluri, cu unii poți trata mai ușor, alții sunt de-a dreptul nemaipomeniți în pretenții și mai sunt și din ăia care pur și simplu îți iau toți banii și nici nu poți să ai vreo încredere în ei. De niciun fel. Exceptându-1 pe doctorul Rotaru, care prin vocea sa puternică ar fi pătruns prin toate zidurile, oricare dintre ceilalți putea și fie în rezerva iui Lazăr. Și acolo — vezi Doamne! — se pune ceva la cale… Da, dom’le, acolo
lucrurile nu miros cum trebuie! Dar nu se auzea nimic decât vântul și nici măcar roaba nu se mai distingea. Dispăruse și muncitorul acela sau poate se oprise și el ca să asculte.
Lazăr zgâlțâi din nou fereastra.
— Eu vă spun, domnule doctor, gândiți-vă înainte și pe urmă luați o decizie atât de gravă! Înfricoșătoare! Lucrurile astea ar putea avea niște urmări…
După aceea se întâmplă un lucru care începu să-l neliniștească. Cineva cu o voce foarte cunoscută îi spunea altcuiva pe un ton răstit:
— Dacă nu închideți geamul, am să fiu nevoit să mă plâng la domnul doctor! Se poate că dumneavoastră vă face bine. dar nu atât de bine pe cât rău îmi face mie. Eu sunt un om într-adevăr bolnav, trebuie să înțelegeți atâta lucru!
Îl neliniștea din două motive: în primul rând că exista cineva care nu era numai urechi să-i audă toate tâmpeniile și atunci aceasta era cea mai sigură dovadă că respectivul era într-adevăr bolnav, și pe urmă fiindcă într-o rezervă erau de acum doi indivizi, ceea ce dovedea previziunea sa că în curând spitalul va fi ticsit cu tot felul de nepoftiți și că până la
urmă îți va fi mai ușor să te faci nevăzut în oraș decât aici.
Își bătu capul să-și dea seama cine putea fi cel care a vorbit, adevăratul bolnav care era intrusul printre ei. Nu era decât un bolnav desigur, și Lazăr nu ar fi fost niciodată dispus să admită că un „nebun“ ar putea deveni vreodată un personaj mai important decât el. dar presimțea că printre ei se infiltrase un cineva care ar… cineva care… Nu știa exact despre cine
era vorba, dar, mă rog, oricum am lua-o… Nu știa nici măcar despre ce era vorba… o vagă impresie totuși… o vagă neliniște ..
— Așa că eu, domnule doctor.. Dar vocea nu-i mai avea siguranța de mai-nainte și el, actor vechi, își dădea seama de atâta lucru și de faptul că ar putea strica totul, așa că trânti ușa dulapului și mai adaugă un „Cu toată stima, cu toată stima!“ după care se potoli. Acum stătea și el asemenea tuturor celorlalți, încercând să prindă cu urechea orice zgomot din încăperile vecine. Doar că lui nu-i era atât de frig ca celorlalți, deși își luase și el pătura peste halate. Cum de erau în stare ăștilalți să reziste pe frigul ăsta aproape dezbrăcați?

Și de câtă vreme! De câtă vreme! Toți sfrijiții ăștia rezistă, dom’le, că-i de groază! „Încep deci să ne strice cvartirul! Mai înainte, câte doi, apoi câte patru, pe urmă cine știe… Medicii ăștia-s complet nebuni procedează la fel ca și prostul acela din fabula în care unu-și taie găina care făcea zilnic câte un ou de aur, sperând să scoată toate ouăle deodată. Păi,
ce-și închipuie nebunii ăștia? Cât cred ei că o să meargă șmecheria dacă sunt în stare să bage jumătate de oraș în spitalul lor?“
El a fost primul, el a avut ideea, el a introdus, cum se spune, patentul, are deci dreptul să-i ia pe medici la întrebări. Pe domnii doctori, pe ăștia care toată ziua își pun acest titlu în fața încât probabil că și nevestele trebuie să li se adreseze cu „domn’ doctor“ atunci rând le întind prosopul sau cămașa de noapte. E drept că sublimă răsplată, și ele au dreptul la
adresai-ea exclusivă cu „doamna doctor“ ele care nu-s decât niște putori, niște nepricopsite!
Ce-au învățat ele ca să le spui așa?
Apăsă pe buton și așteptă. Auzi: „Doamna doctor.“ Doctor în meseria de soție poate. Deși cele mai multe nici de asta nu-s bune. Că știe el, că a văzut destule în viață. Că tocmai asta e: a văzut destule și știe destule și nu poate schimba mare lucru și ceea ce schimbă este atât de neînsemnat și de puțin în raport cu tot ceea ce el cu atâta trudă…
De la fereastra lui, la un alt pavilion, se vedea o altă fereastră din care-1 privea tot timpul o mască vie niciodată n-a văzut mișcându-se un singur mușchi de pe fața aceea. Privea însă mereu spre el și câteodată era veselă, altădată părea tristă. Dar nu i se mișca nici un mușchi și era întotdeauna acolo în geam, parcă pândindu-1.
În loc de doctor apăru un infirmier, un animal mare plin de coșuri pe față, cu o mutră la fel de tâmpă pe cât de vicleană, ciudată îngemănare! Păi sigur, aici e ca la armată, te pomenești că-i chiar ca la închisoare.. Nu vine de la început generalul: excelența sa, domnul doctor. Vine doar tâmpitul ăsta, dispus și ei să mulgă un ban de la flecare, nepunându-și măcar problema că cei internați acuma nu sunt bolnavi, că nu trebuie să-i îngrijească, că nu trebuie să le facă nimic altceva decât să-i ușureze de ceva parale. Și ăsta e un lucru la care se pricepe ticălosul.
— Cu domnu’ doctor vreau să vorbesc, îi spuse Lazăr.

Stătea rezemat de geamul închis și aștepta ca celălalt să plece să-și anunțe stăpânul. Dar individul rămase stană de piatră și aștepta și el la rândul lui ceva. Ce? De domnul doctor am nevoie, repetă Lazăr începând să se enerveze. Trebuie să înceapă să procedeze altfel, să le arate cine este el, ce reprezintă el în afacerea lor, dacă nu și… dacă nu și în rest. Și dacă imbecilul ăsta își imaginează că o să-i dea un bacșiș numai pentru a obține să-i fie trimis medicul..
— De ce ați deschis atâta geamul? făcu imbecilul și rânji tot mai mult. Am să vă bat la toți geamurile în cuie să nu le mai puteți deschide! Păi. De ce credeți că vă dăm noi căldură?
— Ce? Ceee? Tu-mi dai mie căldură? Să-mi aduci imediat medicul că te arunc prin pereți!
Infirmierul îl mai privi câteva clipe continuând să rânjească și în timp ce ieșea spuse:
— Mai avem și cămăși de forță pe aici!
— Să-l trimiți pe domn’ doctor!
— Hai sictir!
Bine! Biiine! Deci asta era! Nu-s decât două posibilități: ori, ori! Acum adevărul este că nu e atât de important cum îi va pune pe golanul ăsta la punct, îl va bate, desigur, și-i va trece, desigur, cheful, încât va veni după aia spășit, cu coada între picioare, desigur. Desigur!
Nu, important este să se impună, să le aducă aminte că el a fondat „instituția“, că lui pot să-i mulțumească pentru tot și mai ales să-i facă să se aștepte că ar putea să mai vină cu idei noi, că el e găina cu ouăle de aur. Să le aducă aminte de idiotul acela care a tăiat găina stricând totul.
Sună din nou. De data aceasta nu-și dezlipi degetul de pe sonerie. De data asta apăru doctorul.
— Dom’ doctor, băiatul ăsta a înnebunit. Lazăr simțea nevoia să se scuze, îi era puțin neplăcut că a ținut tot timpul degetul pe butonul soneriei, obligându-l pe medic să vină, chiar dacă ar fi fost de datoria infirmierului s-o facă mult mai…
— Care dintre ei? Pandele sau Karci?
— Pandele. Cu toate că nici celălalt nu-i cu nimic mai breaz.
— Întotdeauna-i așa pe vremuri din astea. Unii își pierd capul atât de tare încât uită
cine sunt.
— Exact!
— E cam frig aici! Nu știu de ce stă tot pavilionul aproape mereu cu geamurile
deschise. Va trebui să dau dispoziție să le bată în cuie. Doar nu sunteți copii… Doctorul se
pregăti să plece. O să vorbesc eu cu băieții…
— L-am rugat să vă cheme și m-a înjurat.
— Puteați să veniți dumneavoastră la cabinet. Ușa rezervei e descuiată. Cu toate că n-ar trebui să fie. După regulament…
— Stați, domnu’ doctor, nu plecați! V-am deranjat pentru că trebuie să vă spun ceva deosebit de important.
— Spune, dar spune, te rog, repede: trebuie să mai fac o mulțime de lucruri. Toți îmi vin cu vești importante, numai că ne înmulțim mereu și astăzi…
— Păi, tocmai asta este! Ne înmulțim prea tare!
— Lasă, nu-ți fă dumneata grijă de asta.
— Într-o zi n-o să ne mai creadă nimeni.
— Numai că în cele din urmă eu hotărăsc. Și dacă nu ne cred, o să ne trimită o comisie.
Și ăia sunt tot oameni.
Adică să-i plătim și pe ăia! Adică să-i mai facem domnului doctor și servicii față de
șefii lui, să plătim noi peșcheșul pe care probabil că-1 așteaptă șefii de la el pentru ca să aibă și
ei de unde să ia bani pentru bacșișul pe care sunt obligați să-l dea la rândul lor.
— Dar să știți că lucrurile nu merg tocmai așa! Eu am fost întotdeauna domn cu… cu toată lumea, am putut acum cer să fiu servit după cum am plătit.
— Și ce vă lipsește, domnule Lazăr? Mâncare, din păcate, nu putem să vă dăm decât în limita fondurilor…
— Nu-i vorba de asta! Cu toate că… Dar să lăsăm asta!
— Ei, vedeți!
— Vreau să spun că eu am descoperit modul acesta de a veni aici și toată lumea a fost mulțumită. Acum au venit prea mulți și până la urmă…
— Ce să-i faci? Au fost vremuri în istorie când lumea se refugia în mânăstiri ca să
scape de urgii… N-au prea scăpat nici acolo, dar… Ei, și acuma veniți cu toții la spital. De când e lumea, fiecare a încercat să scape cumva de barbari. Cu vremurile astea nu poți să-i condamni dacă… N-ar trebui să vă spun, dar am auzit că în alte locuri oamenii au făcut lucruri și mai și de groaza acestui război blestemat.
— Din cauza nemților?
— Ei da. Și din toate celelalte cauze pe care le știți…
— Dar suntem prea mulți cei care am venit aici…
— V-am spus că n-are rost să vă faceți griji…
Doctorul îi făcu cu ochiul și ieși.
Da, asta era. Nici cu ăsta nu se mai poate vorbi. Și ăsta nici măcar nu e cel mai prost dintre ei, cel mai încrezut și cel mai lacom. Cu ăsta până nu demult puteai să stai omenește de vorbă. Numai că acum 1-a privit cu totul altfel înainte de a ieși, de parcă i-ar fi spus că deocamdată ușile de la încăperi, saloane sau rezerve sunt într-adevăr descuiate, dar că s-ar putea să nu mai fie așa. S-ar putea să se ia niște măsuri, există aici scripte puse la punct, toți suntem în mâna lor, în fond un tratament cu niște nebuni… Să înceapă să urle? Le-ar da numai apă la moară. Și nici pe ticăloșii ăștia de infirmieri nu-i poate încă pune la punct. Până la urmă, pentru că el, Lazăr, este cel mai lucid dintre toți, până La urmă o să se vadă că primejdia vine de la el și o să-l neutralizeze, o să-l facă praf numai pentru că… numai pentru a-și mai face ei afacerile încă douăzeci și patru de ore, până o să-i ia și pe ei dracu’! Tribunalul militar o să-i mănânce, dar el o să fie atunci deja un nebun adevărat și o să scape, o să fie liber sa stea restul vieții după gratii de balamuc și nu de pușcărie!
Deci așa care va să zică! Dar ceva trebuie totuși făcut. Pentru că el, Lazăr, e mai deștept decât tâmpiții ăștilalți care stau și degeră de frig și de frică! Auzi, să-l încuie în rezervă!
Fugi la ușă și o crăpă nițel. Asta-1 liniști. Pe măsură ce se enerva mai tare se uita din când în când la ușă și văzând că ar putea ieși când ar vrea, se mai liniștea puțin, atât cât să se enerveze mai departe.

Ușa asta întredeschisă era totuși importantă!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.