CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (86)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Scribul resimte sentimente contradictorii faţă de individul care l-a invitat în lumea aceea kafkiană, unde se ajungea numai de către cunoscătorii locului şi de unde nici n-ai putea ieşi prea uşor singur. Da, omul acela îl enervează numai ce-şi aminteşte de el, dar, totodată, trebuie să-i recunoască o anumită logică în ceea ce spune. Logica întotdeauna supărătoare a celor ce pretind că au mereu dreptate, în vreme ce tu nu găseşti pe loc argumentele cu care să-i contrazici. Poate că acele argumente nici nu există. Aşa că te simţi înfrânt. Oamenii de soiul acesta au existat din totdeauna şi rămân enervanţi pentru vecie.

După ce au stat de vorbă la masa din „cofetăria unde n-ai cum să ajungi singur” (chiar aşa scrie şi pe firma luminoasă: „Cofetăria unde n-ai cum să ajungi singur”), Celălalt şi-a luat rămas bun şi văzând privirea îngrijorată a scribului, l-a liniştit asigurându-l că ospătarul îl va conduce spre ieşire.

– Intră în obligaţiile lui de serviciu.

Iar ieşirea din „Cofetăria unde n-ai cum să ajungi singur” (şi de unde nici n-ai cum să pleci singur fără să te rătăceşti, dacă nu eşti de-ai casei), ieşirea pentru cunoscători este extrem de simplă. Chelnerul l-a poftit pe o scară, apoi o uşă laterală l-a scos pe scrib direct în forfota străzii.

Trecând, câteva zile pe acelaşi drum, scribul s-a străduit să recunoască uşa prin care a ieşit pe bulevard. N-a găsit-o.

Gheorghe şi-a făcut un bilanţ: nu avea pe nimeni, dar absolut pe nimeni la care să apeleze. Pe bulevard treceau şiruri necontenite de oameni, toţi la fel de necunoscuţi pentru el. Boschetar te naşti, boschetarii au societatea lor, deprinderile lor de a-şi duce într-un fel viaţa. De a supravieţuii. De a rezista. Obiceiurile zilnice le aduc ordine în dezordinea din viaţa lor. Al O Sutălea nu s-a născut boschetar, el a avut întotdeauna un acoperiş deasupra capului, întotdeauna o odaie încălzită, întotdeauna o farfurie cu mâncare. Întins pe o bancă dintr-un parc, a fost ridicat de un poliţist şi dus la secţie. Unde măcar era cald. Unde măcar a primit o zeamă şi o bucată de pâine. Dar a doua zi de dimineaţa, i-au dat drumul. După ce a hoinărit până seara pe străzi, lihnit de foame, s-a culcat iarăşi pe aceeaşi bancă din parc. Numai că, de data asta, n-a mai apărut pe acolo nici un poliţist. Aşa că s-a dus singur la secţie.

Un gradat i-a luat un interogatoriu lung. Prea lung pentru maţele care chiorăiau. Era vorba despre un tânăr de nici paisprezece ani, singur, căutându-şi mama – dar nici măcar în evidenţele poliţiei din localitate nu se găsea vreo Molnar Iutsi, doar trei Molnar Anna, o Molnar Iboya şi o Molnar Vera -, băiatul n-avea decât cinci clase. „Cum, naiba nu vede cât mi-este de foame?” gândi Gheorghe, sperând la zeama şi la bucata de pâine de data trecută. Văzând că n-au ajuns încă nici la completarea primei pagini a formularului, Al O Sutălea ceru ceva de mâncare. Şi, într-adevăr, primi o tocană de cartofi cu câteva bucăţele de carne. Omul în uniformă a privit cu milă cum s-a aruncat copilul asupra gamelei, iar copilul a prins curaj: „Iată, trebuie doar să ceri!”. Până la urmă, Gheorghe a semnat mai multe hârtii, fără să se obosească să le citească şi a primit bani pentru trenul care să-l ducă acasă în Ungaria. Acasă?

La gară era lume multă, iar băiatul a luat într-adevăr un tren, dar nu unul care să-l ducă nici la cealaltă mamă şi nici la celălalt bunic. La ce să meargă acasă? Să-l audă pe bunic sâcâindu-l? Plus că a auzit că un băiat nu mult mai mare ca el, după ce s-a întors, a fost închis la o casă de corecţie fiindcă a fugit în Austria. Nu o fi rezistat la traiul de pe stradă. Trebuie să rezişti!

Gheorghe a luat un alt tren până unde îi ajungeau jumătate din banii primiţi – trebuia să se depărteze cât mai mult, ca să nu aibă neplăceri că nu a respectat ceea ce a semnat că se angaja să facă -, iar cealaltă jumătate să-i ajungă să mai supravieţuiască câteva zile. În ce direcţie a luat-o? Ce importanţă are?

Vagonul în care a urcat Al O Sutălea era ticsit de oameni. Ceea ce îi convenea băiatului. Chiar dacă nu cunoşti pe nimeni, în mijlocul mulţimii te simţi mai în siguranţă. Asemenea oilor în mijlocul turmei.

Gheorghe habar n-avea unde îl va duce trenul şi n-a fost deloc speriat, chiar dacă a arătat o mină disperată, când feroviarul l-a atenţionat că a depăşit staţia pentru care avea biletul. Ba, mai mult, conştiinciosul feroviar l-a învăţat şi ce legătură are pentru a se întoarce acolo. Şi l-a mai sfătuit controlorul să fie mai atent pe viitor. Al O Sutălea a făcut mutra cea mai spăşită şi s-a plasat lângă uşa vagonului. Feroviarul şi-a continuat rondul şi, când a revenit, Gheorghe se afla tot în vagon. Aşa că a constatat că băiatul este oligofren şi, drept urmare, a vrut să-l predea personal poliţiei din prima gară pentru ca aceia să-l ducă la părinţii care probabil că se agită disperaţi căutându-l. N-a fost cazul, la următoarea oprire, tânărul a dispărut. Pur şi simplu a dispărut de sub nasul grijuliului feroviar. „Poate că nu e debil mintal, cu toată figura lui nespălată, poate că e numai un vagabond” şi-a spus acesta, în vreme ce trenul îşi continua itinerarul.

Al O Sutălea a nimerit într-o altă gară. Care semăna izbitor cu cea în care urcase în tren. Şi forfota era aceeaşi, şi oamenii păreau să fie aceeaşi. (Când nu cunoşti pe nimeni, toată lumea pare la fel cu toată lumea.) Gheorghe a învăţat ceva şi din prima sa călătorie spre niciunde: că el nu trebuia să-şi facă griji din cauza banilor pentru bilete. El pur şi simplu, jucând pe vagabondul – ceea ce, de fapt, şi era -, fie că era lăsat în pace, fie că era dat jos la prima staţie, fie că era predat poliţiei. Unde primea de mâncare şi un loc de dormit. Nu trebuia să-şi facă griji: altceva ce i se putea întâmpla?

Când a rămas la echipa de fotbal din Graz, a primit o legitimaţie şi mai avea mereu asupra sa şi carnetul de elev, pe care a avut grijă să-l ia cu el, fiind convins de la bun început că nu se va mai întoarce acasă. Deci, Gheorghe avea asupra sa şi acte. Gheorghe era un vagabond cu ceva acte. Legal, legitimaţia austriacă de refugiat a avut valabilitate temporară, dar, deşi expirată, era totuşi un act oficial. „Mai mult ca nimic!” i s-a spus de mai multe ori, în numeroasele situaţii când a fost dus la poliţie. Într-adevăr, „mai mult ca nimic” întrucât legitimaţia expirată îi dădea totuşi o identitate şi, în lipsa altui act, era luată în considerare. Ce să-i faci puştiului murdar că n-are o legitimaţie mai nouă? E doar un copil…

Lunile treceau şi au trecut şi câţiva ani. Gheorghe a ştiut doar un singur lucru: să reziste pentru că nu se poate să nu vină o oportunitate şi pentru el. Greu este să te obişnuieşti cu viaţa de vagabond, după aceea lucrurile devin mai simple. Extrem de simple: nu trebuie decât să rezişti şi să aştepţi. De pierdut n-ai ce pierde: nici averi, nici altceva. Viaţa de vagabond este ca o lungă beţie: când te deprinzi cu ea, vrând-nevrând te şi adaptezi. Pe urmă nu te mai poţi desprinde. O dată a fost internat într-o instituţie pentru prăpădiţi ca el. Unde n-a fost chiar rău: avea ce mânca mai regulat ca oriunde, avea unde dormi, iarna a trecut fără să mai tremure de frig. Nu, acolo n-a fost rău, doar că Al O Sutălea şi-a dat seama că într-un asemenea loc nu se va ivi niciodată oportunitatea aşteptată. Niciodată! Aşa că, o dată cu primăvara, cu o nouă primăvară, a luat un alt tren – identic şi acela cu celelalte trenuri – şi şi-a reluat drumul.

Avea şaisprezece ani, cinci clase absolvite, o legitimaţie expirată şi toată viaţa înainte.

Gheorghe ştia un singur lucru: trebuia doar să reziste şi să fie gata pentru oportunitatea „care nu există să nu vină!” Da, dar nu orice oportunitate! Când ajungi să te obişnuieşti cu un anumit mod de viaţă, nu-l schimbi atât de uşor! Orice modificare trebuie să merite cu adevărat. Mai ales când multă vreme nu vine ceea ce aştepţi, te resemnezi cu ceea ce ai. Acesta-i marele pericol, a înţeles Al O Sutălea. El a ajuns la această concluzie şi datorită unei întâmplări: cineva dintre hoinarii din ceata de dezmoşteniţi printre care trăia s-a îmbolnăvit. S-a chinuit cât s-a chinuit, până ce a ajuns la medic. Unde a aflat că are nevoie de bani. De unde bani la un boschetar adevărat? Omul a murit în cel mai crunt marasm. Singur. Ceilalţi l-au asistat tot mai scârbiţi. Şi nefericitul acela nici măcar n-a fost bătrân. Nici pentru concepţia despre vârstă a unui adolescent de şaisprezece ani, pentru care cineva de treizeci şi cinci este aproape un moş.

Aşa că a acceptat oportunitatea mică, departe de ce a visat: a reuşit să se angajeze spălător de vase într-un restaurant al unui hotel. Măcar era un hotel de lux. Nu era ceea ce a visat, însă hrana nu mai era o problemă, i s-a dat voie să şi doarmă într-o debara printre lenjeria murdară, lucra douăsprezece ore pe zi, n-avea cum să se bucure de bacşişurile grase primite de chelnerii de la sală, însă era bine. Atât de bine încât risca să se complacă în noua sa viaţă, ceea ce de asemenea îi închidea o perspectivă mai bună. Gheorghe a trăit astfel aproape un an.

În restaurant se producea o dizeuză tânără şi cu ceva voce. A fost aleasă pentru că era într-adevăr frumoasă. Bineînţeles că i se făceau şi numeroase avansuri. Însă nici unul dintre pretendenţi nu numai că nu i-a oferit marea dragoste, dar nu i-a oferit nici ieşirea din situaţia ei. De cântăreaţă într-un local. Şi câte femei nu au izbutit să parvină în cele mai selecte cercuri în urma unei aventuri începute cu un client! Filmele sunt pline de asemenea destine terminate cu happy end. Vera n-a reuşit o astfel de performanţă, deşi arăta mai bine decât multe dive de cinema. Cel puţin aşa credea ea. Şi nu numai ea.

Într-o noapte, după închiderea restaurantului, Vera s-a pomenit singură, iar afară era o vreme câinoasă. Aşa că a rămas la hotel. Deşi avea la dispoziţie o cameră la mansardă, unde să se aranjeze înainte de a ajunge la microfon, şi-a petrecut noaptea cu Al O Sutălea. Idila a continuat, deşi cei doi trebuiau să se ferească: şefii nu vedeau cu ochi buni ca domnişoara să se încurce cu cineva, nedevenind disponibilă pentru clienţii mult mai importanţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.