CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (90)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Iar discuţiile se purtau pe acelaşi ton. Odată, Gheorghe a insinuat că se ating subiecte sensibile atât de detaşat. Eram deja în mileniul trei şi un miliardar rus a pufnit şi el în paharul de votcă. „Păi, dumneata chiar îţi imaginezi că vorbele noastre nu sunt acum ascultate şi altundeva? Tot ce spunem este monitorizat. Cuvântul <confidenţial> devine istorie. Dumneata crezi că miliardele alocate <Proiectului Bluffdale¹> au fost doar o mică distracţie?”

Altădată, puţini ani mai târziu, în apartamentul partenerului său de la Amsterdam, a auzit că nu numai vocea, ci şi imaginea a ajuns captivă într-un uriaş creier artificial. „Undeva, cândva, când va avea rost, filmul discuţiei noastre de acum va putea fi scos la lumină şi utilizat.” „Pentru ce?” „De unde să ştiu eu acum pentru ce o să fie utilizat în viitor momentul de azi al întâlnirii noastre?” „Dar asta este groaznic!” izbucni Gheorghe. „Asta este! Numai că nici nu trebuie să fim foarte neliniştiţi. Uriaşul creier artificial n-are deocamdată decât ceea ce se numeşte hyperthymesia.” „?!” „Adică, aşa cum a fost depistată şi la unii oameni, o memorie autobiografică superioară. Acei oameni ţin minte tot ce s-a întâmplat în viaţa lor. Ei pot să numească tot ce au mâncat la o anumită dată sau cum a fost vremea într-o altă zi de demult. Şi, totuşi, capacitatea lor neobişnuită de a ţine minte şi de a scoate la cerere informaţiile din <sertarele> unde au fost depozitate indiferent de voinţa lor, este socotită drept parte a unui sindrom. Conexiunile pe care le realizează sunt strict legate doar de propria lor experienţă. Sigur, lucrul acesta va putea fi mult perfecţionat, însă asemenea rezultate este strict obligatoriu să fie bine pregătite până să ajungă la publicul larg!” Iarăşi aceeaşi frază! „Ce părere ai despre faptul că nu iese nimic la suprafaţă despre înlocuirea ţiţeiului? Sau despre cartea deschisă care este ADN-ul?” Nici acest om din Amsterdam nu s-a arătat câtuşi de puţin mirat de întrebarea Celui de AL O Sutălea. Dar s-a limitat să repete că „asemenea lucruri este strict obligatoriu să fie bine pregătite!”

„Dumnezeu face totul la timpul potrivit. Dacă omenirea vrea să supravieţuiască, atunci trebuie să-şi însuşească această lecţie!”

Şi, totuşi, orice insinuare că Mr. Robert J.Luhan, că şeicul din Golf, miliardarul sud-coreean ori cel rus, la fel ca şi partenerul olandez, ar face parte din acelaşi grup nu numai că era contrazisă, dar oamenii aceia susţineau că nici nu se cunoşteau între ei². Gheorghe oscila între a socoti prostii comerciale elucubraţiile conspiraţioniste mondiale aflate cu ani în urmă prin intermediul Verei – aşa cum tot ce era în legătură cu iubita de demult i se părea că n-ar conţine decât simple prostii -, şi în a crede el însuşi în asemenea teorii.

Au trecut ani şi scribul nu l-a mai reîntâlnit, trecând prin faţa Marii Bibliotecii, pe misteriosul personaj care pretindea că l-ar fi recunoscut pe doctorul Umar. Nu l-a mai reîntâlnit, nici nu doreşte să-l mai vadă; prea des realizează că nu şi-l putea scoate din cap; îşi aminteşte de el şi-şi pune tot felul de întrebări. (Când l-a condus la cofetăria din supermarket, omul a zis că e cazul să se prezinte şi şi-a spus numele, însă scribul nu l-a înţeles. Ceva începând cu „S”, un „S” şuierat.) La un moment-dat, se întâmplă iarăşi ceea ce trebuie să se întâmple. Patruzeci şi şapte!³ Scribul tocmai stă retras pe marginea trotuarului şi se enervează că micul aparat care îi răspundea la orice gând, informându-l imediat ce avea să-şi pună o întrebare concretă, se încăpăţânează să nu reacţioneze. O fi murit noul tip de baterie? Inima – sau creierul? -, o baterie atât de „concrescută” în micuţa carcasă din metal preţios, încât bietul scrib nici n-o poate identifica printre celelalte mădulare minuscule ale obiectului. Ale obiectului? Păi, maşinăria aceea poate că are şi suflet. De câte ori se răsteşte scribul la ea, tace îmbufnată. Patruzeci şi şapte! Degeaba ştie de toate, că tot tâmpită e! Ea ştie de toate, dar dacă nu-i schimbi bateria e moartă!

Între timp, apare Celălalt şi-l priveşte cu o satisfacţie enervantă: „Vedeţi? V-am spus eu!” „Ce mi-aţi spus?!” „Că aţi devenit cu toţii dependenţi de obiecte, fără a mai înţelege nimic. Nici măcar din obiectele pe care sunteţi obişnuiţi să le manipulaţi fără încetare. Dacă ele se strică, vă uitaţi neputincioşi la ele şi vă enervaţi!” „Ce?! Dumneata eşti altfel?” „Sclavul care nu-şi făcea treaba era biciuit. De ce nu biciuiţi drăcia asta ca să-i vină mintea la cap?” La prima întâlnire, Celălalt a fost cel care a plecat furios. Acum, scribul este cel furios. Îi întoarce spatele şi pleacă, bombănind. „Nu vă mai merge sclavul? De ce nu-l aruncaţi?” îi mai aude vocea persiflantă. Noroc cu şuvoiul de oameni care-i acoperă vocea. Se întoarce şi, ca să se răcorească, îi trânteşte: „Şi dumneata nu eşti decât ca şi obiectul ăsta: suferi de hyperthymesia! Ştii ce-i aia?” Bineînţeles că Celălalt, care l-a recunoscut şi pe doctorul Umar mort cu un veac în urmă, ştie şi ce e „memoria autobiografică superioară”. (Scribul, în schimb, care a învăţat cuvântul hyperthymesia, înţelege din el l-a fel de puţin ca din cutia din nichel care se încăpăţânează să nu funcţioneze.)

Al O Sutălea îşi face o infuzie de busuioc, leac natural cunoscut pentru durerile de cap încă din vremurile biblice. După ce a anunţat vestea renunţării „pe timp nedefinit” la toate concertele programate şi s-a retras la reşedinţa sa de pe o insulă din mijlocul celei mai albastre mări, fosta sa echipă managerială, o adevărată instituţie cu numeroşi angajaţi, mai spera ca marea vedetă să se odihnească şi să revină pe scenă, după acel „timp nedefinit”. Numai că insula lui Gheorghe nu seamănă deloc cu ostrovul pe care şi l-a imaginat adevăratul său tată. Pe tărâmul veşnic însorit şi acoperit de o floră luxuriantă, celebrul personaj avea la dispoziţie tot ce-i putea oferi civilizaţia de vârf a anului 1976⁴. Numai că Al O Sutălea nu-şi petrecea timpul odihnindu-se şi refăcându-şi forţele pentru noi turnee de concerte triumfale, ci se folosea toată ziua de telefon. Noua sa pasiune erau afacerile şi, în primul rând, bursa. „Gloria se duce”, îşi tot repeta după ce a văzut reportajul şi poza cu celebrul fost baschetbalist fotografiat în postura de homeless – om odată poate la fel de bogat ca şi el. Aşa că, la început, a intrat în afaceri pentru a-şi asigura traiul fără nici un fel de griji materiale şi pentru viitor. Şi el a fost cândva sărac şi lipsit de perspective – nu mai concepea să revină la un asemenea trai. El se lăuda că e maestru în a rezista. În orice situaţie. Şi, ceea ce la început n-a făcut decât din spaimă, cu timpul a început să-l pasioneze. Folosindu-se de relaţiile înnodate încă de pe vremea cât comunităţi întregi lăsau totul baltă şi se înghesuiau să-l aclame, vreme ce mai era încă aproape, a apucat să-şi investească banii în afaceri cu mari şanse de reuşită. Anii au trecut cu succes până ce, una după alta şi într-un efect de domino, plasamentele sale au început să se prăbuşească. Nu, el nu voia să se vadă din nou în mizerie! Dar nici nu se mai putea lăsa de jocul la bursă. Un joc ce i se potrivea de minune, un joc asemenea unui drog. În 1987 şi-a retras toate investiţiile şi şi-a vândut la timp majoritatea acţiunilor⁵. Cu banii rămaşi, a hotărât să-şi schimbe strategia: să nu se mai ia după sfaturile unor veterani şi să se orienteze strict după inspiraţia sa. (Cel puţin asta este „versiunea oficială”.) Şi a avut din nou dreptate. Acum, puţinii foşti asociaţi cu care a mai ţinut legătura încercau să se ia după el. Cei ce au reuşit să şi-l păstreze în apropiere au trecut valul.

În anul 1987, la vârsta de patruzeci şi doi ani, cu averea refăcută, s-a căsătorit, în sfârşit, şi Gheorghe, după ce a trăit cu viitoarea sa soţie destulă vreme pentru a-i face doi copii. Devenise un domn mai mult decât respectabil, înota zilnic o oră şi îşi păstrase alura sportivă. Doar inima îi joacă din când în când feste, momente când se sperie îngrozitor, aşa că pe insula sa a angajat un medic, un fizioterapeut şi un psiholog, toţi regeşte plătiţi, însă aflaţi în permanenţă la dispoziţia sa. Ei sunt printre puţinii oameni care-l mai văd. Dar de vorbit vorbeşte cu foarte mulţi. La început doar la telefon, acum prin noile mijloace de comunicare. Când îşi părăseşte ascunzătoarea, nu mai e recunoscut decât dacă deschide gura: celebra lui voce insinuantă n-a putut fi uitată niciodată. Aşa că se fereşte să vorbească în public.

Scribul recunoaşte că anii de la retragerea lui Gheorghe din viaţa artistică şi revenirea în arena publică lipsesc aproape în întregime din descrierea aceasta. Dar de unde să afle scribul mai multe decât ar putea deconspira voluminoasele registre contabile ale afacerilor derulate de personaj în acea perioadă? Registre contabile mai bine păzite decât toate tainele legendare ale lumii… Puţini sunt martorii disponibili, iar dintre ei, şi mai puţini sunt cei dispuşi să dezvăluie secretele modului cum au decurs afacerile. Scribul nu vrea, nici pe departe, să insinueze că afacerile acelea ar fi conţinut şi elemente mai puţin legale, deşi, după cum se va vedea în curând, relaţiile Celui de Al O Sutălea, mai ales cele din ultima decadă a secolului XX şi ieşite la lumină mult mai târziu, permit anumite speculaţii. Însă bunul cititor este suficient de inteligent să tragă singur concluziile. Scribul atât a putut să scoată dintr-o biografie contemporană lui: nenumăratele refuzuri din partea unor persoane care ştiu mai multe, refuzuri abrupte ori politicoase, s-au ţinut lanţ. Iar informaţiile dobândite nu au fost întotdeauna şi exacte, mai ales că destulă lume – vorba ceea, „ca să se dea mare” – inventa orice doar pentru a arăta cât de intim legată a fost (este) de celebrul personaj. În felul acesta, atrăgând şi pe spuza lor o parte din notorietatea Celui de Al O Sutălea.