Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Da, Al Şaselea era numit Philadelphul pentru dragostea pentru fraţi şi pentru puternicul simţ al familiei, pe care a reuşit să-l consolideze în toate rudele sale. Dar — oricât am vrea — fraţii nu se asemănă întotdeauna între ei: unul este mai ambiţios, altul mai înzestrat. De aici invidii şi mici nemulţumiri. Pe urmă, mari nemulţumiri. Sigur, n-a depins decât de voinţa zeilor ca unul să fi reuşit cu trudă puţină ceea ce celălalt n-a putut realiza în ani de eforturi. Însă nu te superi pe zei, ci te enervezi pe celălalt. Tot ceea ce face el, ţi se pare că se desăvârşeşte doar în ciuda ta. Încetul cu încetul, pizma se întinde ca o ciupercă. Philadelphul rămânea la fel de calm, la fel de cald cu ai lui, iar când îl supăra cineva se afunda în discuţii despre originea vieţii, despre forma pământului şi despre cerurile ce ne înconjoară. Atunci când te preocupi de aşa ceva, uiţi toate micile mizerii ale celor din jur şi este pur şi simplu caraghios să te tulbure un cuvânt nepotrivit spus de unul, sau chiar un necaz real al altuia. Gândind la spaţii mari şi la timpuri nesfârşite, ajungi la adevărata dimensiune a grăuntelui uman şi priveşti toate cele din jur cu o nesfârşită duioşie: cât pot să sufere în micimea lor!
Și, da, forţa întreprinderilor din Heracleea, Metapont şi Poseidonia consta şi în aceea că ele se ajutau reciproc şi că, lovind într-una dintre ele, trebuia să fii pregătit să primeşti riposta din trei locuri deodată. De aceea pierderile n-au venit decât de la soiul de oameni care nu gândesc şi care acţionează îmbătaţi de superioritatea lor de moment. Însă astfel de oameni nu pot avea decât o forţă temporară. Şi, chiar dacă în vremea aceea sunt capabili să facă mult rău, câteodată să aducă prejudicii ireparabile, să ucidă şi să incendieze, din partea lor primejdia este întotdeauna de scurtă durată. Cei cu adevărat puternici, tiranii şi ceilalţi conducători evitau conflictele cu o familie care a reuşit să creeze o asemenea reţea de interese în sudul Italiei. Chiar şi în războaiele dintre oraşe, averile şi integritatea rudelor Celui de Al Şaselea n-au avut niciodată de suferit. O asemenea forţă vine din armonia deplină a unei familii, admiteau cei ce-i cunoşteau. Şi îi dădeau de exemplu.
Doar că Al Şaselea, cu faţa lui de copil bosumflat, s-a născut bătrân, spuneau cei ce l-au văzut crescând. Înalt şi deşirat, umblase de timpuriu uşor aplecat de spate. Mişcările îi erau încete, şovăielnice. Niciodată nu s-a interesat de jocurile celorlalţi copii, niciodată nu a exteriorizat vise de mărire eroică ca orice băiat, niciodată n-a participat la iniţiativele şi la distracţiile tinerilor. Aparenta lipsa de vlagă de care era acuzat se compensa din plin de eficienţa-i deosebită. Deşi vitregită de spectaculozitate, fiecare acţiune a lui, odată începută, se finaliza cu siguranţă conform intenţiei iniţiale. În cazul Philadelphului, totul era previzibil, nimic nu punea probleme, fiecare lucru se dovedea firesc. Oamenii de felul acesta pot impune respect, însă rareori sunt iubiţi: prea par perfecţi, prea par lipsiţi de necazuri, prea ne oferă o imagine sfidând propriile noastre suferinţe. De ce suntem noi atât ameninţaţi oricând şi de oricine şi de ce sunt ei mereu atât de fericiţi? Imaginea atât de strălucitoare a coeziunii familiei Philadelphului era ea însăşi o minune şi se datora capacităţii celui de Al Şaselea de a respinge ca oglindă, orice vorbă, orice gând i se părea potrivnic. În clipele acelea el devenea cu totul lucios: vorbele parcă nici nu-l ajungeau, ci se întorceau răsfrânte spre cel ce le-a rostit. Era imposibil să provoci până şi o discuţie: oglinda reflecta totul, în spatele ei parcă nu pătrundea nimic.
Scribul notează: timpul zeilor este unul şi nesfârşit. Cel al muritorilor se schimbă după ciclurile lungi ale existenţei universale. Şi puţini sunt prezicătorii care, inspiraţi de cunoaşterea repetiţiilor marelui ciclu, pot prevedea deciziile de multe ori atât de neaşteptate ale oamenilor. Philopater plecase din Orient după ce o viaţă lucrase pe un post umil, cultivase micile tabieturi şi împărţise prăjituri cu miere copiilor special căutaţi pe uliţe în acest scop. Persanul îşi părăsise, de asemenea, mult după vârsta celei de a doua tinereţi, traiul secret pentru o viaţă cu totul şi cu totul nouă. Existenţa Philadelphului, care se născuse bătrân, se schimbase în mod neaşteptat şi radical la o vârstă mai tânără decât aceea a tatălui sau a bunicului. Totuşi am putea spune şi altfel: Al Şaselea era un om fără vârstă, o parte a vieţii şi-o petrecuse la Heracleea, alta la Atena.
Persanului îi fuseseră dăruiţi cinci copii, dintre care trei au trăit. Philadelphul era primul născut. În Heracleea, alături de casa lui, se afla cea a fratelui său, iar în Metapont locuia familia surorii. Sora moştenise de la un unchi fără copii firma din celălalt oraş din marele golf, în vreme ce în nord, în Poseidonia, casa de comerţ era condusă de un verişor de-al Philadelphului. Însă şi acel verişor avea fraţi, care şi ei făceau parte din familie, la fel cum Philadelphul avea un frate pe lângă el. Ani de zile a rămas un miracol pentru cei ce priveau lucrurile din afară cum poate exista o asemenea armonie într-o familie unde un frate juca un rol mai mare decât celălalt, unde unul conducea prin moştenire o firmă şi altul nu, unde, practic, unul era subordonat altuia. Marea familie a Philadelphului era dată peste tot drept exemplu şi dacă voia cineva să vorbească despre o armonie perfectă între rude, la Syracuza sau la Tarent, sau oriunde altundeva, clanul celui de Al Şaselea constituia modelul clasic. Şi devenise atât de încetăţenită exprimarea acestui model, încât el rămăsese valabil şi după ce Philadelphul trebuise să părăsească în mod atât de grăbit Grecia Mare.
Nu există om fără necazuri, nu există familie fără coşmarurile ei. Unii reuşesc să-şi ascundă mai bine părţile umbrite, alţii simt o adevărată uşurare în a-şi etala rănile personale în văzul tuturor. În familia Philadelphului, cea dată peste tot exemplu de armonie şi dragoste, s-a produs o nenorocire ca o lovitură de trăsnet. Dar chiar şi cei ce au aflat de eveniment, au preferat să-l ignore, pentru a nu strica un etalon de perfecţiune cu care se obişnuiseră. Într-o zi albastră, când marea şi cerul parcă înghiţiseră tot oraşul, Al Şaselea îşi pierdu fratele.
De la o vreme, Philadelphul trebui să se retragă tot mai mult în discuţiile cu înţelepţii, un iubitor sincer de înţelepciune fiind şi el, un filo-sophoi, un filosof. Că şi-a găsit acest refugiu ca unic loc în care deznădejdea nu-l poate urma sau că dragostea faţă de problemele superioare ale lumii îi era scrisă de la început în viaţă, e greu de precizat. Oricum, scrierile pe care reuşise să şi le procure — şi nu erau puţine — îi dădeau siguranţa că accidentul reprezentat de el însuşi în scurgerea nesfârşită a timpului este cu totul neînsemnat, iar mizeriile de care se loveşte sunt cu atât mai mărunte. O hartă a lumii desenată de Anaximandru devenea şi ea relativă, dacă o oglindeai în harta cerului desenată de acelaşi.
Cicălelile fratelui deveneau tot mai insistente, iar sora, ce venea tot mai des de la Metapont, se încăpăţâna să ţină partea fratelui mai mic. Cumnatul celui de Al Şaselea era un om înţelept, însă călătorea mult. În perioadele când se găsea singură, soţia lui şi fratele mai mic complotau împotriva Philadelphului. Acel frate mai mic era şi el înalt, avea şi el o privire de copil ce venea dintr-o faţă de zeu, vorbea uşor peltic — lucru ce-i mărea şarmul —, se dovedea ambiţios şi nerăbdător. Anii treceau, iar el rămânea tot mai mult în urma primului născut al familiei. În planurile-i îndrăzneţe, nu făcea decât să-şi arate iniţiativele, în contrast cu conservatorismul şi cu „închistarea” Celui de Al Şaselea. Acesta refuzase orice intervenţie în toate conflictele dintre cetăţi, chit că fratele său angajase deja, de capul lui, înţelegeri secrete, ale căror rezultate păreau mai mult decât promiţătoare; Al Şaselea refuzase asocieri cu neguţători fenicieni şi finanţarea unor armatori cartaginezi, pe motiv că nu doreşte să-şi rotunjească veniturile din piraterie; Al Şaselea refuza din principiu toate investiţiile propuse şi angajate de mezin. Şi, pentru a nu se certa, evita o discuţie decisivă.
Însă diferendele dintre fiii celui de Al Cincilea erau şi de alt ordin: cel mare se arăta adeptul unei familii unite. „O familie, spunea Philadelphul, este un cadou al zeilor, făcând ca fiecare să trăiască doar în folosul celorlalţi. Numai aşa — zicea — se poate bucura omul de propria-i viaţă“. Însă fratele mai mic iubea prea mult plăcerile şi nu-i mai rămânea timp şi pentru familie. Că îşi petrecea o mare parte din viaţă cu hetaierele — care-l adorau şi-l socoteau cel mai atrăgător bărbat de pe malurile golfului — nu constituia nici o problemă. Bani avea destui, femeile erau frumoase şi învăţate, multe dintre ele. Dar fratele Philadelphului îşi pierduse sentimentele fireşti faţă de familie, ce se dovedi un păcat pe care Al Şaselea nu-l putea ierta. Şi, fiindcă avea nevoie de tot mai mulţi bani şi mai ales pentru că nu vedea nici o perspectivă de emancipare din poziţia de veşnic al doilea om, pretindea tot mai insistent scindarea firmei. Ceea ce nu era nici drept, nici conform vreunui antecedent, nici folositor vreuneia dintre părţi. Divizată, întreprinderea din Heracleea n-ar fi putut decât cu greu — sau mai degrabă deloc — face faţă concurenţei. Clătinându-se casa din Heracleea, s-ar fi clătinat şi cea din Metapont, iar trepidaţiile s-ar fi simţit decisiv şi în Poseidonia. Şi, în afară de asta, toate argumentele pledau pentru convingerea că fiul mai mic al Persanului îşi va toca partea în puţine luni şi că soţia şi copilul lui îi vor rămânea pe drumuri. Astea erau părerile Philadelphului, dar nici fratele său nu mai putea aştepta: viaţa trecea pe lângă el şi nu se arăta nici un semn că va reuşi să stea vreodată pe propriile-i picioare.
Situaţia devenea tot mai încordată şi lupta surdă măcina ca o durere de dinţi. Într-o zi, Al Şaselea constată că discuţiile despre apă, ca element primordial, despre naşterea pământului sau despre calcularea eclipselor nu-l mai puteau ajuta. Un prezicător îi arătase Philadelphului că fratele lui — aşa cum era de aşteptat — îşi va prăpădi averea imediat ce va pune mâna pe ea. Însă decât să rămână o văduvă sau un orfan pe drumuri, mai bine să aibă măcar aceştia partea lor asigurată. Totuşi, deşi ştia ce are de făcut, Philadelphul continua să lase timpul să decidă şi ori de câte ori fratele său îl exaspera, pleca la un alt ghicitor. Şi fiecare îi prezicea nenorociri de pe urma mezinului.
Într-o seară, cumnatul din Metapont fiind din nou călătorit, cei trei fraţi stăteau pe superba terasă de unde se puteau admira valurile până departe. Discutau iar despre acelaşi şi acelaşi subiect. Atunci Philadelphul lansă o propunere ce părea să-i fi scăpat pe loc, în focul iniţiat de ceartă, dar şi sub influenţa valurilor ce veneau din adânc, se zbăteau zadarnic, se sfărâmau de stânci şi se întorceau în larg.
Peste două săptămâni, mezinul plecă spre Naxos cu trei corăbii pline cu mărfuri, corăbii ce constituiau partea lui de moştenire. Negustorii — sau piraţii — cartaginezi, care trebuiau să-l ia din drum, nu si-au făcut apariţia. În schimb, au părut alţi piraţi. Corăbiile au fost duse spre Africa. Când le-a „răscumpărat“, conform înţelegerii de dinainte, Philadelphul recuperă aproape toată marfa, îşi primi înapoi corăbiile şi oamenii, se alese cu acest prilej şi cu un profit bun, deoarece cu acelaşi drum îi sosiră şi produse nou încărcate. Dar fratele nu şi l-a mai putut recupera. Acesta, încercând să fugă din captivitate, sărise de pe corabie şi se înecase în prezenţa bărbaților cu care plecase din Heracleea.
Veştile, ca toate veştile venind în legătură cu această întâmplare, erau contradictorii, dar conţineau, fiecare în parte, amănunte picante. Familia şi hetairele îl plânseră după datină pe „cel mai bărbat dintre bărbaţi”, pe cel dispărut. Piraţii, cei ce fac atât de primejdioasă călătoria pe mare, fură aspru condamnaţi de toţi oamenii de bună-credinţă.
Al Şaselea se refugia de pomană în discuţii cu fisiologii şi cu filosofii. El ştia că, atât timp cât va rămâne în Heracleea, nu va avea strop de linişte. Şi mai ştia că în Grecia Mare putea să apară oricând cineva să ofere amănunte despre „răpirea“ fratelui său. Philadelphul, care trăia sincer în primul şi în primul rând pentru marea lui familie, înţelese că trebuie să părăsească Italia, iar o dată cu aceasta să se despartă — cel puţin pentru o vreme — şi de ai săi. O pedeapsă mai cumplită nici nu exista pentru el: se luptă câteva luni cu gândurile şi cu sentimentele, întrebă — mai mult din obişnuinţă — prezicătorii. Apoi plecă pe urmele bunicului şi ale tatălui spre Grecia Continentală. Chiar neintenţionată, moartea fratelui îl apăsa ca o crimă. Pedeapsa pe care şi-a dat-o, plecând din Heracleea şi din mijlocul familiei, era cel mai cumplit lucru ce l-a putut imagina.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.