CEI O SUTĂ Anabasis (33)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Discursurile lui Anytos şi Lycon erau mai simple, însă la fel de lucrate, nelipsindu-le nici lor o înfloritură, acolo unde era cazul. Se deosebeau de cuvântul lui Meletos în primul rând prin modul cum au fost susţinute în instanţă. În timp ce tânărul, paralizat de trac, vorbea ca prin transă, atent doar să nu uite cuvântul ce urmează şi gestul ce-l însoţeşte, Anytos şi Lycon acuzau cu vorba, cu mâna, cu mintea şi cu întreaga lor făptură. (Iar în Anytos reînvia clipă de clipă gelozia uitată, dar niciodată stinsă. În inima lui, Alcibiade nu murise niciodată. Acum cuvintele deveniseră pumnale visate în nopţi de nesomn şi de ură.) Anytos şi Lycon îşi gândiseră singuri discursul şi erau capabili să-l discute; erau conştienţi de cele ce spuneau. De aceea, Socrate renunţă în disputele cu ei la arma cu care-l spulberase pe tânărul Meletos. Dar o făcu nu pentru că nu ar fi avut nici o şansă şi în faţa lor cu metoda aceea — învinsese de nenumărate ori vorbitori mai aleşi; niciodată nu-şi căutase el adversari modeşti în dispute. Renunţase să-i zăpăcească prin întoarceri de frază; nu apelase la ajutorul tehnicii sofiştilor, pentru că a fost acuzat şi dorea să spulbere acuzaţiile, nu să-i facă pe incriminatori pur şi simplu să tacă; s-a comis o greşeală ce trebuia îndreptată şi nu numai potolită. Atena se afla în faţa unei încercări, trebuia să-i arate calea, nu s-o lege şi mai mult la ochi.

Socrate se apucă să discute toate acuzaţiile. Nu se disculpă. A o face înseamnă a-ţi recunoaşte pe jumătate vina. El interpretează acuzaţiile ca pe nişte învinuiri teoretice şi pune doar problema dacă asemenea învinuiri se pot aduce sau nu cuiva. Este adevărat că uneori acel cineva căruia i s-ar putea (sau nu) aduce aceste acuzaţii seamănă destul de mult cu Socrate însuşi, ceea ce n-are importanţă, nefăcând altceva decât să slujească drept exemplu concret pentru o mai uşoară înţelegere.

Anytos îl învinuieşte de impietate la adresa zeilor. Îl acuză că ar cerceta aştrii. Socrate întreabă dacă zeii trebuie să fie mai neliniştiţi fiindcă există cineva care observă stelele, decât leul pădurii pentru că gâzele calcă aceeaşi iarbă pe care păşeşte el. Este adevărat, recunoaşte Socrate, oamenii au PARCĂ lucruri mai urgente de făcut decât să citească în stele: virtutea trebuie căutată în noi şi nu în afara noastră, însă de aici şi până la concluzia de impietate este un drum foarte lung.

Socrate este acuzat de criticarea faptelor zeilor, de bagatelizarea unor întâmplări sfinte, spune Lycon. Socrate nu crede în zeii cetăţii! strigă Anytos. Bătrânul ignoră cu totul numele amintit: este cineva care îi recuză pe vechii zei locali? La cine se referă oare cei ce spun asta? La poetul povestind despre furia oarbă a unei zeiţe care, cică, ar fi declanşat un dezastru? La celălalt cântăreţ având de pătimit deoarece îndrăznise să se ia la întrecere cinstită cu un alt zeu? La bărbaţii şi femeile luând fără frică zeii drept martori la faptele pe care nu le-au săvârşit? La cei ce jignesc zeii printr-o veşnică cerşeală? Putem noi oare acuza toţi poeţii, în frunte cu Homer, pentru impietate în faţa zeilor?

Ce zei sunt aceia — îi învaţă el — dacă sunt capabili să jignească, să se înfurie, să riposteze şi să se certe între ei după chipul şi asemănarea oamenilor? Zeii sunt zei, de ce trebuie să ni-i imaginăm ca pe vecinii noştri? De ce să nu recunoaştem că, la fel cum nu ştim nimic despre noi, nu ştim nimic nici despre ei? De ce să le cerşim tot felul de bunuri şi avantaje? Nici virtutea n-ar trebui s-o cerşim de la ei, deoarece şi aceasta este în noi. Să lăsăm zeii şi să nu mai vorbim despre ei, să ne vedem de ale noastre!

Socrate aduce divinităţi străine! zbiară acuzatorii.

Pentru prima oară trebuie să admită bătrânul că este vorba despre el şi nu despre un împricinat imaginar. O face însă cu mândrie, pentru că divinitatea străină este „divinitatea lui“, cea sălăşluind în el, în Socrate, omul devenit conştient de zeul pe care-l conţine — sau de care este conţinut. (În privinţa aceasta pare cu totul stranie acuzaţia cum că zeul, „demonul“ lui, ar fi străin cetăţii — în măsura în care este el, Socrate, cetăţean al Atenei, în aceeaşi măsură este „autohton“ şi zeul lui; şi, pe urmă, de unde şi până unde „zeii“, când este clar că e vorba doar de unul? Şi cum, adică, l-a introdus el în cetate pe Zeul venit de acolo cu Socrate însuşi? Dar acestea sunt lucruri neesenţiale şi bătrânul le atinge doar în treacăt). Principalul că acest „demon“ există, departe de Socrate gândul de a-l tăgădui, din contră, este mândru de privilegiul de care se bucură, este mândru că Zeul îi vorbeşte. Nu, nu „demonul“ e cel ce-l influenţează în acţiuni, nu „demonul“ este cel ce-i dictează gândurile şi nici cel ce-i mână paşii. El, Socrate, hotărăşte singur asupra acţiunilor sale! Dar „demonul“ îl împiedică să greşească, să facă o faptă de care apoi i-ar putea părea rău. Demonul reprezintă sfetnicul care-l veghează. Dacă se referă Anytos la faptul că el, Socrate, în discuţii, i-a îndemnat pe tineri să-şi caute propriul demon, atunci nu-i nimic de negat: el, Socrate, a încercat să introducă aceste zeităţi, care însă nu sunt străine de cetate, ci aparţin Atenei şi ar trebui să fie recunoscute de Atena! Dar — continuă mai potolit bătrânul — se vede că nici măcar discipolii săi n-au reuşit încă să fie demni, demni de propriul lor demon.

Însă Lycon nu lăsă cuvintele maestrului să se sfârşească într-un ecou ce ar putea păşi liniştea spre minţile heliaştilor. El sfarmă acest început de tăcere şi aduce noi învinuiri: Socrate corupe tineretul, îi insuflă dragostea pentru speculaţii sterpe, pentru interminabile discuţii, răpindu-l de lângă ateliere, de pe ogoare sau chiar din viaţa publică! Când cetatea se află în plină reconstrucţie, tineretul e îndemnat la trândăvie de către un bătrân, nici el prea harnic!

Este adevărat, spune Socrate, nici el şi nici discipolii lui nu fac altceva decât să umble şi să vorbească. Ca, de altfel, şi oratorul Lycon. Numai că în timp ce Socrate face această treabă, numită „lenevie“, pe gratis, Lycon mai cere şi bani pentru ea (deşi tot ce vorbeşte Socrate, nu se poate confunda cu ceea ce spune Lycon). El, Socrate, nu tăgăduieşte nici acest lucru. Dimpotrivă, se mândreşte cu el. (Iar se mândreşte, observă fără plăcere judecătorii.) Se mândreşte cu spusele sale, în numele său şi al cetăţii care are privilegiul de a dispune de un asemenea cetăţean. Pentru că… o văd toţi cei de faţă, de oratori nu duce lipsă cetatea.

Şi iar revin tunetele vorbelor grele ale lui Anytos: Socrate reţine tinerii excesiv pe lângă el! În afară de influenţa nesănătoasă pentru cetatea greu încercată, tânărul se alege prin preajma învinuitului şi cu dispreţul faţă de părinţi, cu punerea sub întrebare a puterii acestora, a dreptăţii acestora! Socrate nu face altceva decât că încearcă să distrugă familia! Socrate îşi ponegreşte propria soţie, ce exemplu ar putea da el tinerilor discipoli? Dar — şi asta este încă şi mai grav — Socrate nu vorbeşte numai despre familie cu învăţăceii. Îndemnurile lui nu se ridică numai împotriva puterii paterne. De multe ori pune sub semnul întrebării chiar şi statutul atenian, chiar şi puterea judecătorească, obiceiurile, totul! Şi ce nu pune Socrate la îndoială? Există oare vreun subiect sfânt pe care să nu-l răscolească, pe care să nu-l mânjească prin veşnica-i îndoială? Mai trebuie să ne întrebăm asupra eficacităţii învăţăturii lui? Mai trebuie să-i căutăm influenţele? Mai trebuie să fim şovăitori înainte de a considera aceste influenţe dăunătoare pentru Atena, când avem în faţă exemplul unor discipoli hrăniţi din aceleaşi înrâuriri? Este adevărat, pe morţi nu-i tulburi, dar atunci când trebuie să depună într-o cauză atât de grea ca aceasta, poate că este permis să se facă o excepţie. Să ne amintim doar de doi dintre cei mai „buni“ discipoli ai lui Socrate! Să ne amintim de copilul Alcibiade jucându-se în mijlocul drumului şi întrerupând circulaţia carelor şi a oamenilor, toţi trebuind să aştepte să le facă hatârul de a se scula pentru a-i lăsa să treacă! Să ne amintim de adolescentul ce îşi declama noaptea discursurile, de multe ori neruşinate, dar totdeauna cu o voce tunătoare, prin nişte locuri unde cetăţenii doreau să doarmă! Să ne amintim ce gusturi avea Alcibiade în timp ce toţi cetăţenii liberi ai Atenei flămânzeau! Să ne amintim cum a batjocorit Alcibiade zeii înaintea unei bătălii şi cum a adus oprobriul divinităţilor jignite asupra întregii cetăţi! Să ne gândim la acest fapt, la amănuntul că poate nu este întâmplător că şi discipolul a trebuit să dea socoteală pentru impietate tot în faţa unui asemenea tribunal şi poate că vom putea trage câteva concluzii! Să ne gândim că şi discipolul a fost foarte popular şi să ne gândim şi la efectele tragice pe care a trebuit să le suporte Atena în urma acestei popularităţi! Să ne gândim la morţii semănaţi de Alcibiade printre atenieni, ca urmare a acţiunilor sale! Să ne gândim la discipol şi să ne gândim şi la maestru!

Anytos tăcu. Şi el l-a iubit pe Alcibiade şi ştia că Atena a văzut până în ultima clipă în „cel mai frumos dintre eleni“ scăparea ei. Folosise exemplul fără plăcere, doar fiindcă în luptă orice armă e bună. Şi poate fiindcă a-l acuza pe Socrate prin faptele lui Alcibiade conţinea în ochii lui Anytos un sâmbure de dreptate. Dar până şi lui acest sâmbure îi lăsa un gust amar.

Sau să luăm alt exemplu, completează Lycon, să luăm şi un alt exemplu, dacă pilda de tristă amintire a lui Alcibiade nu este suficientă pentru a convinge! Să luăm un exemplu şi mai zguduitor, deoarece sunt destule la îndemână. Să ne amintim puţin de trădătorul Critias! Mai e necesară remarca, pentru a preciza, că ne aflăm în faţa unui alt discipol al lui Socrate? Mai e necesar să amintim activitatea lui Critias în fruntea aristocraţilor spartofili? Mai e necesar să amintim motivele pentru care a fost nevoit Critias să plece în exil? A uitat cineva modul cum s-a întors Critias la Atena, felul cum i-a tratat pe cetăţeni? Nu a fost oare un semn al zeilor sfârşitul lui Critias? Să ne gândim puţin la ideile lui Socrate şi la faptele discipolului său, Critias! Mai poate cineva să refuze concluziile?

Bătrânul luă din nou cuvântul: nu mai vorbi prin întrebări, gura nu-i mai schiţa rânjetul senin de mai înainte, era trist şi mâhnit. Era mâhnit că s-au adus morţii spre a judeca un om viu pentru crimele lor. Era mâhnit că aceşti morţi au ajuns să fie priviţi după modul cum au fost descrişi şi că nimeni n-a protestat. Era mâhnit că s-a uitat că Lysandros a ezitat să atace flota Atenei atât timp cât în fruntea acesteia a fost Alcibiade, eroul aici ponegrit. Oare Anytos a uitat atât de repede că, atunci când Alcibiade n-a mai comandat flota, a căzut şi ultimul scut împotriva Spartei? Dar el, Socrate, nu va mai aminti în acest loc numele celor doi discipoli, acum morţi. Pe ei, zeii şi eternitatea îi vor judeca. Nu şi-a putut imagina că se vor găsi învinovăţiri împotriva sa, continuă Socrate. Dacă a fost necesar să fie învinuit prin ceea ce au săvârşit alţii, nevinovăţia îi e dovedită prin lipsă de acuze: este la fel cum ai târî în faţa tribunalului un olar pentru că oala făcută de el a servit drept ulcior unui asasin care a turnat în ea otravă. Dacă s-a pornit pe această cale, de ce nu este acuzat şi de lipsa de pietate a lui Anaxagoras, sau a lui Protagoras, sau a lui Diagoras din Melon, a lui Hipias din Elis sau a atâtor altora care au compărut şi ei în faţa unui tribunal asemănător? De ce e acuzat că le spune tinerilor că trebuie să fie mai deştepţi şi mai buni decât părinţii lor? Se numeşte atac împotriva puterii paterne dacă sădeşti credinţa în ideea că tineretul trebuie şi poate să depăşească tot ceea ce e vechi şi rău în sufletul înaintaşilor? Este cineva de faţă, părinte al unui copil, care n-ar dori ca odrasla să-l întreacă în virtute? Nu este vinovată de crimă tocmai cetatea unde se îngăduie asemenea acuzaţii împotriva unui om ca el? Vouă, cei ce credeţi în zeii pe care mă învinovăţiţi că îi desfid, nu vi se pare un dar ceresc să primiţi un cetăţean capabil să-şi jertfească viaţa pentru a încerca să vă facă mai buni? Cu ce drept jigniţi voi zeii refuzând un asemenea dar? Nu sunteţi, oare, voi profanatorii? Acuzaţi că ar fi adus prejudicii cetăţii un om al cărui singur scop este slujirea unui popor, pe care refuză să-l jignească prin a se apăra! Nu vă daţi seama de circumstanţe? Nu vă daţi seama de măreţia unui om ce-şi sacrifică viaţa pentru a vă dovedi vouă singurul principiu de progres: virtutea? Cum credeţi că aţi putea judeca voi un astfel de om? Şi, mai ales, cum credeţi că i-aţi putea face vreun rău? Numai vouă vă puteţi strica, doar pe voi vă prejudiciaţi!

— Atunci de ce te aperi, Socrate?

— Nu pe mine mă apăr. Pe voi vă apăr!

Printre oameni pluteşte rumoarea. Heliaştii vor trebui să-şi depună votul – totuşi, mai ezită. Melatos a dispărut undeva, nimeni nu-şi mai aminteşte de el. Anytos şi Lycon s-au aşezat şi ei, obosiţi. Doar Socrate a rămas mai departe în picioare, încercând să cuprindă Atena toată sub două sprâncene prea stufoase.

Prietenii se apropie şi-l sfătuiesc: a vorbit minunat, însă acum este momentul când se hotărăşte totul. Heliaşii sunt nehotărâţi. De un singur fir atârnă procesul. Maestrul a vorbit mai mult decât demn. Nimeni nu-i va putea reproşa vreodată că s-a terfelit în faţa judecătorilor. Acum, însă, ar trebui să mai atenueze cele spuse. Acum ar trebui să le vorbească simplu, ca orice cetăţean. Judecătorii şi heliaştii nu sunt decât nişte simpli oameni cu micile lor vanităţi: o dată la multă vreme au şi ei ocazia să pară importanţi. Nu câştigă nimeni şi nu pierde nimeni nimic, dacă li se lasă această mică vanitate de oameni mărunţi. Aici lor le place să fie priviţi drept cei ce hotărăsc, drept nişte zei, drept nişte învăţători. Nu le uzurpa această vanitate! Şi dacă mai au cumva vreo îndoială asupra nevinovăţiei tale, fă-le această mică favoare, dovedeşte-ţi cinstea imaculată! Tratează-i ca pe nişte judecători de circumstanţă, dar totuşi ca judecători! Este singurul lucru pe care-l cer. Ei nu-ţi vor răul, însă în mărginirea lor, tratându-i astfel, se vor simţi frustraţi şi te vor condamna.

Socrate, însă, priveşte drept înainte, în picioare, cu capul aruncat pe spate, cu mâinile încrucişate pe piept. Cine nu e vinovat n-are pentru ce să ceară clemenţă! Poate fi condamnat cineva pentru această omisiune? Floarea de pe câmp se revoltă împotriva vitei ce se pregăteşte s-o smulgă? Ea rămâne cel mai pur semn al câmpiei. Seminţele pe care vântul a apucat să i le împrăştie vor da şi pe mai departe strălucire locului. Chiar dacă şi dintre ele multe vor avea soarta florii din care au venit. Pentru toată lumea această floare rămâne semnul ce ne îmbogăţeşte viaţa şi nu buruiana veninoasă ce poate ucide botul îndreptat s-o muşte.

El, Socrate, îşi iubeşte concetăţenii şi prin atitudine sa aduce cetăţii cea mai caldă dovadă de dragoste. Dar îi iubeşte pe atenienii visaţi şi nu îi va schimba niciodată pe chipul întâmplător al unor oameni încă inconştienţi. Îi iubeşte pe atenieni, dar nu-i va răsfăţa, deoarece este primejdios să linguşeşti un copil. În primul rând pentru copil.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.