CEI O SUTĂ Anabasis (38)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Și din nou se face greşeala — preluată de la romani — de a-i atribui lui Diogene din Sinope ceea ce, de altfel (şi) Nihilistul şi-a însuşit drept mod de viaţă.

Poate că tocmai asumarea unui asemenea fel de trai, fără nici un fel de concesii, l-a făcut pe Aristipp să pregătească îndepărtarea cât mai grabnică a celui de Al Şaptelea din Nordul Africii. Să fi presimţit şeful şcolii hedonice că ideile care nu s-au născut totuşi din nimic şi aveau o tradiţie bine acceptată vor fi radicalizate prin contribuţia nepoftitului la o filosofie aptă să împiedice însăşi viaţa? Despre rolul plăcerii fizice şi al plăcerii psihice vorbise încă Socrate şi câţi alţii înaintea lui; că virtutea are valoare doar ca o cale spre plăcere, este încă o consecinţă uşor de urmărit. Dar negarea posesiunii oricăror obiecte sau neacceptarea trecutului şi a viitorului, pentru că acestea sunt — şi în realitate — izvorul celor mai multe necazuri şi nelinişti, iată idei ce depăşeau cu mult intenţiile lui Aristipp. (Fericirea nu este decât clipa singură, adică evadarea dintr-un trecut trăit sau aflat şi un viitor întotdeauna ipotetic; de aceea, bucuria se poate pune în cuvinte, se poate motiva, pe când fericirea rămâne de neexplicat, asemenea întâlnirilor sfinţilor părinţi ai bisericii în pustiu cu divinitatea sau, mai prozaic, asemenea orgasmului. Cel puţin aşa se spune în psihologia transversală.)

De aceea — se pare — kyrenienii au pregătit cu multă grijă îndepărtarea Nihilistului şi au răsuflat uşuraţi când l-au văzut pierzându-se cu corabia la orizont. Dar poate că Aristipp n-a procedat bine: Nihilistul era profund antipatic prin prezenţă şi atât de intolerant în felul de a fi, încât devenea şi mai nesuferit. Pe deasupra, limba-i ascuţită şi inteligenţa-i rea îl făceau să batjocorească mereu cu intenţie şi să învârtă cuiul în rană. Păstrându-l de faţă, personalitatea i-ar fi micşorat mai mult ca sigur influenţa ideilor. Al Şaptelea era un om singur, respingând orice apropiere. Numai în lipsă, ideile sale puteau face prozeliţi.

Plecând din Kyrene, Nihilistul cutreieră mai departe cetăţile, propovăduindu-şi ideile — care, încetul cu încetul, începură să primească o consistenţă demnă nu numai de o teorie, dar şi de destinul trăit al unui om, al autorului ei. Doar datorită firii sale imposibile, Nihilistul n-a încercat să-şi facă ucenici şi nici n-a căutat o tovărăşie de durată. Mai mult, se pare că unul dintre principiile lui era tocmai acela de a respinge orice legătură înfiripată deja (conform ideii că şi o relaţie umană duce până la urmă la sentimente de proprietate: „Nu degeaba, susţinea Nihilistul, se spune: prietenul meu, soţia mea sau discipolul meu“). Faţă de Aristipp, de pildă, s-a purtat lipsit de orice consideraţie, râzându-şi de întâlnirea acestuia cu Platon în Sycilia, la curtea lui Dionysos. Şi, fiindcă eşecul oricui venea ca o dovadă în sprijinul ideilor sale, Nihilistul şi-ar fi extins râsul batjocoritor de la Aristipp şi la himerele politice ale lui Platon, la dezastrul încercărilor utopice ale acestuia în Grecia Mare. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa: Al Şaptelea nu s-a bucurat şi nu s-a întristat de insuccesele altora — pentru el orice încercare de realizare a unui scop, ce ar putea reuşi în viitor, era un lucru lipsit de orice sens. Orice strădanie încununată de succes sau devenită inutilă, era o strădanie aducătoare de suferinţe, în măsura în care se adresa unui alt timp decât prezentului; o strădanie aducătoare de suferinţe şi fără rost, în măsura în care prezentul este unul singur. Da, Nihilistul a fost un caz adevărat: felul de a fi al personajului se răsfrângea în mod monstruos asupra întregii lui fiinţe, înzestrându-l în conştiinţa contemporanilor (şi cu atât mai mult a urmaşilor) cu interese şi preocupări ce pur şi simplu îi contraziceau pe ei în convingeri. Şi cel puţin acest lucru nu i-l putea nega nimeni: convingerile lui erau nu numai gândite, dar şi trăite.

Înverşunarea împotriva utopiilor politice ale lui Platon se explică mai curând astfel: singurul dintre „cei mari“ pe care, se pare, l-ar fi acceptat pe faţă ar fi fost Aristofan. Multe dintre ideile şi manifestările Nihilistului pot fi recuperate tocmai prin filiera marelui comediograf. Nu fiindcă Aristofan ar fi fost şi el ceea ce înţelegem noi astăzi prin „nihilist“ şi nici asemănător cu ceea ce a fost Nihilistul însuşi la vremea lui. Nu. Dar Aristofan face o descriere în negativ, adresându-se unor fapte şi personalităţi concrete ale timpului lui. Lucrul acesta trebuia să-i slujească unui om asemenea celui de Al Şaptelea.

O anecdotă povesteşte modul cum a ştiut Nihilistul să preia o situaţie dintr-o piesă a comediografului: în „Păsările“, Aristofan vorbeşte despre „Nephelokokkygia“, adică despre „Cucăria din nori“. Aceasta trebuia să fie un stat într-un teritoriu intermediar; nici printre muritori, nici printre zei. Undeva pe drum. După ce l-ar fi întâlnit într-o zi pe Platon la Atena şi după ce ar fi avut o dispută cu acesta, Nihilistul s-ar fi urcat într-un copac, de care ar fi atârnat o tablă. Pe tablă era scris: „Academia din Nephelokokkygia“. După aceea Al Şaptelea ar fi început să se maimuţărească, imitându-l pe Platon. Apoi, în faţa mulţimii adunate să privească spectacolul, Nihilistul ar fi dovedit că omul care se bucură de stimă la Atena şi care încearcă să-i convingă pe nişte tirani pământeni să facă orânduiri, fie şi ideale, pentru muritori, n-are ce căuta în statul păsărilor şi cu atât mai puţin în „Academia din Nephelokokkygia“. Aşa că Al Şaptelea începu să scrijelească pe cioburi din ceramică numele lui Platon, pregătindu-i ostracismul din copacul unde se afla cocoţat. Ca de pe o tribună, îi întrebă pe gură-cască dacă sunt de acord cu izgonirea lui Platon. Şi pentru că unii ar fi spus da, iar alţii nu, Nihilistul le-ar fi dat dreptate celor din urmă, motivând că dacă nu e cazul să fie izgonit, înseamnă că toate acuzaţiile sunt false. Şi cum de pot fi false toate acuzaţiile? Numai admiţând că Platon nici nu este capabil să facă lucrurile pe care le spune şi că lucrurile pe care le spune nu au nici o strălucire. Deci este un prost. E cazul să ţinem un prost printre noi? Păi, câţi proşti nu sunt printre noi? Unul mai mult sau unul mai puţin, ce mai contează?

Nu prea elevat, dar de mare succes acest spectacol, ca şi atâtea altele date de Nihilist. De altfel, „prostia“ a devenit unul dintre subiectele sale preferate. Purta la el mereu câteva buruieni, pe care susţinea că le-ar fi adus din Anticyra, oraş în Focida, unde se spunea că ar creşte o iarbă bună împotriva prostiei. Dar nu dădea nimănui aceste buruieni, fiindcă pretindea că nu a găsit încă pe cel mai prost om din lume, iar rezervele lui tămăduitoare sunt limitate. Până la urmă, pretextul peregrinărilor şi l-a transformat în această căutare retorică.

Se pare că tot atunci s-a produs şi întâlnirea cu Diogene din Sinope. Oricum, dintre toate întâmplările din viaţa sa, din punctul de vedere al posterităţii, aceasta a fost cea mai nefericită: Diogene ajungând să i se substituie aproape cu totul în memoria omenirii, cea mai mare parte a anecdotelor ce ar trebui să dovedească originalitatea Sinopeanului, fiind preluate din viaţa Nihilistului. Până la urmă, jaful acesta de apartenenţă — de care Diogene probabil că nu este vinovat cu nimic, mult mai degrabă un alt Diogene, Diogene Laertes, încurcând peste secole adevărul —, până la urmă, deci, jaful acesta avea să se sfârşească prin excluderea în întregime a Nihilistului din tradiţia culturală.

Peste alte multe veacuri, scribul nu va mai întâlni decât oameni convinşi că Diogene din Sinope a fost cel ce locuia într-un butoi şi că umbla cu felinarul aprins ziua în amiaza mare „căutând prin târg un om“. Cine mai ştie un alt personaj, vagabondând cam în acelaşi timp cu Diogene, dar căutând nu un om oarecare, ci pe cel mai prost om din lume!?

Nihilistul s-a întâlnit cu Diogene la Atena şi între ei au avut loc mai multe discuţii purtate în public. Aceasta este sigur, chiar dacă, între timp, atestările scrise ale respectivelor dispute s-au pierdut. Dar referiri se mai păstrează. Cei doi nu se puteau pune de acord în multe privinţe, însă se pare că poziţiile lor erau atât de apropiate, încât cearta şi motivele invectivelor pe care şi le aruncau, au fost prea puţin înţelese de public. Cineva, ajutându-l pe scrib în munca de documentare, i-a sugerat că n-ar fi fost exclus ca tocmai această divergenţă în unitate să fi stat la baza dispariţiei Nihilistului din conştiinţa umanităţii, învinuindu-l pe Diogene şi pe partizanii acestuia de atentat istoric, de distrugerea cu bună ştiinţă a tuturor dovezilor trecerii prin lume a celui de Al Şaptelea, mai ales că Diogene din Sinope i-a supravieţuit Nihilistului cu treizeci de ani. Scribul restrânge din imensul material ce-i stă la dispoziţie şi nu notează ceea ce i se pare improbabil. Şi, într-adevăr, cum să arunci întreaga vină pe un personaj contemporan Nihilistului, dacă personalitatea i-a fost cunoscută şi apreciată atâta vreme după moarte, dacă popularitatea a început să-i pălească doar în timpul împăraţilor Romei, fiind treptat substituită cu aceea a lui Diogene din Sinope? Acesta din urmă era de mult absolvit de orice contribuţie a negării.

O dispută dintre cei doi ar fi fost cea legată de obiectul căutării: cine trebuie găsit? Cel mai integru sau cel mai prost om din lume? În timp ce Diogene susţinea că proştii sunt la tot pasul, dar că oamenii de o integritate deosebită se întâlnesc infinit mai rar, Nihilistul îşi înjghebase un sistem propriu coerent de gândire unitară a lumii și pretindea că „prostia este a doua natură a oamenilor, ea mulându-se inseparabil pe cele patru obsesii ale muritorilor: frica, trăirea trecutului şi a viitorului în dauna prezentului, construirea unui sistem nesfârşit de alternative şi foamea de posesie“.

Nihilistul aducea argumente nenumărate în sprijinul acestor idei şi scribul va mai avea posibilitatea de a reproduce câteva. Dar partea comună a tuturor argumentelor era aceea că nici unul nu era „pozitiv“, toate subliniind doar prostia ce însoţea cele patru mari obsesii amintite. Atât pentru Nihilist, cât şi pentru Diogene din Sinope, proprietatea, asemenea alternativelor, la fel ca şi gândirea în alt timp decât prezentul acţiunii, distrug calitatea de a fi fericit şi se află în funcţie de prostia individului. Iar frica le încoronează pe toate. Aşa că Nihilistul mergea pe stradă şi se răfuia cu toată lumea, după care agita „buruienele sale din Anticyra“ pe sub nasul preopinentului, retrăgându-le însă la timp, sub pretextul că respectivul nu este suficient de prost pentru a se strica leacurile preţioase pe dânsul, fiind desigur alţii care — incredibil! — au mai mare nevoie de ele. Întrucât, repeta Nihilistul, nu există pericol mai mare în lume decât prostia agresivă, iar cel mai prost om de pe pământ este, aşadar, totodată şi cel mai periculos. Și, deci, devine evident că prostul cel mai desăvârşit trebuie tratat în primul rând. Cel mai înţelept, dacă există şi aşa ceva, nu are nevoie să fie depistat şi arătat cu degetul: dacă este cu adevărat deştept, atunci ştie să se ferească din calea celor care-l caută. Prin urmare, prezența oricât de discretă a înțelepților este şi inutilă, prin lipsa ei de logică şi neavenită, creând doar confuzii.

Mai multe dispute dintre cei doi ar fi fost notate de Opsimos din Corint, dar dialogurile acestuia nu ni s-au păstrat. Pe baza datelor, rămase nemijlocit de la Diogene, ne este greu să reconstituim ce a putut Sinopeanul răspunde.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.