CEI O SUTĂ Anabasis (61)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Scribul, aruncând o ultimă privire peste urmele atât de greu adunate, îşi dă seama cât sunt ele de instabile şi cât de greu este ca pe baza lor să poţi reconstitui nu figura omului, dar măcar dimensiunile reale ale operei. Ori doar mintea atât de mărginită a scribului să fie de vină?

Pe de altă parte, cel puțin două sunt lucrurile contradictorii în viața acestui personaj: o dată, că disperarea sa că nu este apreciat la justa lui valoare nu se potrivește deloc cu renumele din timpul vieții, doar adevărații maeștrii nu l-au primit în rândurile lor, în ciuda faimei sale în fața celor mulți, iar a doua oară, datele nașterii și morții nu se susțin. Mort atât de devreme, anii traiului său nu se potrivesc cu datele ridicării și prăbușirii Colosului din Rodos. Cel de Al Unsprezecelea ne-a rămas asemenea „imposibilului posibil” așa cum sunt și afirmațiile sale și așa cum a fost atât de potrivit găsită formula de Amphikrate din Syracuza.

Dar şi Speranţa celui de Al Unsprezecelea a rămas intactă. Pe de o parte, n-ar fi exclus ca în următorii ani, poate chiar foarte curând, să fie descoperite (TOTUŞI!) elemente mai revelatoare în legătură cu activitatea sa, astfel încât opera să-i fie iarăşi discutată, iar autorul să se bucure de o nouă viaţă, iar, pe de altă parte, faptul că nu avem nici un fel de date despre naşterea fiului lui, nu ne-a putut împiedica să reconstituim — şi încă surprinzător de exact pentru cazul dat — biografia celui de Al Doisprezecelea. Chiar dacă (încă?) nedezgropat în întregime din uitare, Astronomul rămâne o za puternică, capabilă să menţină nefrânt lanţul seminţiei sale.

AL DOISPREZECELEA

(265 î.e.n. — 238 î.e.n.)

DESPRE PARALIZANTA CUNOAŞTERE A VIITORULUI

Iată ce a afirmat scribul într-unul dintre ultimele rânduri despre Astronom: „… faptul că nu avem nici un fel de date despre naşterea fiului lui, nu ne-a împiedicat să putem reconstitui — şi încă surprinzător de exact pentru cazul dat — biografia celui de Al Doisprezecelea“. Deci „surprinzător de exact“. Ciudată imprudenţă din partea unui scrib să spună aşa ceva! El trebuie să caute anumite texte, pe care nu are decât să le copieze. Treaba lui este să caligrafieze literele frumos, cât mai frumos, şi să nu care cumva să corupă textul. Asta spre cinstea renumelui său. Dar în nici un caz nu are voie să emită aprecieri. Fiecare om trebuie să-şi ştie lungul nasului. Motivând că nici el nu este decât un om şi că, deci, şi el e bântuit de păreri, că acest lucru este în folosul operei^*, nu face decât să-şi dea importanţă. Dar lipsa de modestie se plăteşte: iată, chiar şi afirmaţia gratuită cu acel „surprinzător de exact“ nu vine decât să-l umple de ridicol pe autorul ei — cine, care mare scriitor, care mare analist se poate lăuda că ar fi în stare să descrie „surprinzător de exact“ viaţa unui semen? Şi atunci s-o facă un simplu scrib? Şi încă la o distanţă de peste două milenii? Nu-i prea mult?

* Altfel ingeniozitatea umană ar fi utilizat demult maşini şi nu indivizi vii pentru munca de scrib.

În afara lipsei de modestie, afirmaţia aceasta s-ar fi putut naşte şi din amănuntul că Al Doisprezecelea a trăit prea puţin şi că viaţa i-a fost înceţoşată de o boală năprasnică, observată de contemporani, şi de o alta şi mai năprasnică, pe care a trebuit s-o poarte solitar. Văzând numai ceea ce au văzut şi trecătorii întâmplători, al căror destin s-a interferat cu destinul său, scribul poate într-adevăr spune că viaţa celui de Al Doisprezecelea a fost cunoscută „surprinzător de exact“. Dar dacă nici măcar relatările indiferente ale contemporanilor nu au avut nici o clipă pretenţia de a fi elucidat biografia Astronomului, cum a putut să creadă scribul că a izbutit să pătrundă atât de simplu chipul intim al unei vieţi?

Ce a ştiut scribul atunci când a făcut afirmaţia asta iresponsabilă? Că Al Doisprezecelea s-ar fi născut, după socoteala anilor noştri, în 265 î.e.n., sau, după cum ar fi spus syracuzanii, cu un an înaintea izbucnirii primului război punic. Că, o dată cu stabilirea tatălui la Syracuza, a rămas pentru totdeauna acolo; că, deşi şi-a înjghebat — mai ales la insistenţele părinţilor — o familie, a locuit în continuare în casa părintească împreună cu soţia şi cei trei fii. Aceasta era uşor de reconstituit: Al Doisprezecelea fiind însemnat de boala sfântă, este de acceptat că nu era capabil să trăiască independent şi să-şi mai vadă şi de familie. Dar câţi epileptici n-au ajuns şi la celebritate, darămite la un trai de sine stătător? Numai că Al Doisprezecelea mai suferea şi de o altă maladie, mult mai cumplită, o maladie care a făcut din el un infirm în ochii celor ce l-au cunoscut. Sigur, cineva, stând mai toată ziua în casă sau ieşind doar pentru puţină vreme, în special seara, pentru a se plimba pe malul mării, întovărăşit de credincioasa-i soţie şi de unul sau doi sclavi, nu putea să fi dus o existenţă prea complicată, mai cu seamă că nici cărţi n-a scris, nici de averea familiei nu s-a ocupat în vreun fel, nici alte lucrări deosebite n-a dat. Este o minune că a putut să-şi îndeplinească datoria de a perpetua spiţa. Viaţa i s-a scurs liniştită în răcoarea încăperilor şi mângâiată de boarea mării. A murit la douăzeci şi şapte de ani, pe vremea când tatăl se afla în culmea popularităţii şi când primul război dintre Cartagina şi Roma se terminase. Da, privită astfel, descrierea aceasta este într-adevăr „surprinzător de exactă“.

Şi totuşi…

În afară de boala sfântă, Al Doisprezecelea era măcinat şi de o altă boală, ca un blestem: lumea spunea despre el că duhuri rele i-au luat minţile, iată tatăl îl ţinea sub supraveghere în casă, fiindcă fiul reprezenta reclama cea mai rea pentru teoria apotropaică. Dacă nici pe propriul fiu n-a reuşit Astronomul să-l apere de nenorociri prin talismane, ar fi putut gândi oamenii, atunci unde ar fi puterile grozave despre care se vorbeau atâtea? Păzit de familie, supravegheat încontinuu de un sclav, Al Doisprezecelea a trăit izolat de la vârsta adolescenţei, de când au apărut primele semne ale nebuniei. Şi, pentru că viaţa lui a trecut atât de ascunsă de priviri străine, scribul a fost tentat să preia ceea ce reprezenta versiunea oficială: fiul Astronomului, suferind de boala sfântă, era capabil să spună în transă fapte inspirate direct de zei. În restul timpului stătea în casă şi studia toată ziua, pregătindu-se să păşească pe urmele eruditului său tată. Dacă n-a făcut-o, aceasta s-ar fi datorat doar morţii timpurii.

Scribul s-a străduit să nu pomenească până acum numele sub care au pătruns Cei O Sută în istorie, folosindu-se doar de apelative ce azi nu mai spun nimic, sau pe care pur şi simplu le-a inventat el. În felul acesta nu poate aduce argumentele ce-i stau la îndemână, deoarece toate citatele analiştilor se referă la numele consacrat al eroilor, lucru care scribul consideră în continuare că nu are sens. De aceea, nădejdea lui este ca cititorul să-l creadă pe cuvânt. Să-l creadă, de pildă, că Titus Livius, pomenind despre fiul Astronomului, îl numeşte bolnav nu de boala sfântă, ci de o rătăcire ciudată a minţilor în cel mai concret sens al cuvântului, iar Eudoxiu din Rodos aminteşte despre „rătăcirea printre timpuri şi spaţii a fiului autorului Teoriei apotropaice“. Amphikrate din Syracuza este încă mai exact: el povesteşte că Al Doisprezecelea nu era în stare să se menţină în timpul prezent şi că gândurile şi întreaga-i conştiinţă rătăceau încolo şi încoace, în vreme ce trupul rămânea de faţă. Dar despre fiu nu se putea crede acelaşi lucru ca despre tată: când Astronomul pleca pentru două ore în fiecare noapte în Hades pentru a-i iscodi pe morţi, trupul îi rămânea neînsufleţit, asemenea unui buştean dintr-un arbore tăiat. Pe când fiul se menţinea şi pe mai departe legat de corpul său, excursiile sufletului reflectându-se în comportamentul de neînţeles pentru contemporani al celui ce — în parte — rămânea totuşi şi printre ei. Amphikrate vorbeşte despre unele dintre aceste rătăciri ale Celui de Al Doisprezecelea, însă nici el nu a intuit realitatea decât până la un punct. Este adevărat, el s-a aflat poate cel mai aproape de adevăr, dovadă o altă frază, rămasă prin intermediul unui fragment din Amphikrate citat de… Strabon. Iată ce spune marele geograf: „Amphikrate din Syracuza mai aminteşte în opera citată (despre acelaşi Astronom – nota scribului) că ar fi avut un fiu care, deşi rămânea de fiecare dată de faţă, se spune că ar fi avut însuşirea de a-şi despica sufletul în două, o parte din el călătorind în locuri şi în timpuri mai apropiate sau mai îndepărtate, relatându-le apoi celor ce se aflau prezenţi lucruri aflate acolo unde se găsea în clipa aceea partea plecată a sufletului său. Mulţi nu-l credeau, mulţi spuneau că e nebun, majoritatea nu putea face legăturile între faptele şi descrierile povestite. Totuşi, s-a întâmplat să zugrăvească în detalii foarte exacte meleaguri şi obiceiuri ce abia mai târziu au fost cunoscute de către greci şi de aceea n-ar fi exclus ca şi alte cuvinte de ale lui să se lege de regiuni pe care încă nu le cunoaştem“.

Scribul a reprodus acest lung citat fiindcă este ultima relatare găsită despre fiul Astronomului şi pentru că ea a reprezentat momentul care l-a făcut pe scrib să-şi revizuiască afirmaţia cum că viaţa Celui de Al Doisprezecelea ar fi fost cunoscută drept surprinzător de exact.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.