CEI O SUTĂ Anabasis (67)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Anexă

„HANNIBAL AD PORTAS“

SAU

CUM NU POT FI ÎNŞELATE CUVINTELE

De ce-i atât de roşu soarele şi de neobişnuit de palid, acolo, la apus, ascuns după nori?

O vrabie uriaşă, cu trompă de elefant, planează leneşă pe deasupra copacilor, pe deasupra oamenilor, pe deasupra cailor neliniştiţi. O vrabie uriaşă şi umedă, gata să lase să se scurgă numai apă peste trupurile răsfirate în vale. Are ochii mici vrabia cu trompă de elefant, are ochii mici chiar şi atunci când, brusc, scapără un fulger din ei, înainte de a se arunca peste lume. Oamenii privesc cerul, de unde nu plouă, pentru că vrabia îşi continuă zborul spre alte zări, se grăbeşte, îşi şterge contururile şi dispare spre miazănoapte. Şi depărtându-se, devine nor ca toţi norii din stolul alb-murdar ce se pierde pe după dealuri.

De la poalele dâmbului te privesc doi oameni: un sirian şi un cretan. Stau cu ochii ridicaţi spre tine şi aşteaptă răspunsul.

Dar Hannibal nu-şi poate lua ochii de la cer. Cu greu, se răstoarnă pe un cot — stătuse întins până atunci pe spate, cu mâinile sub ceafă — şi vede fire de iarbă, câteva gâze, un picior al cuiva mai încolo, un copac şi tabăra întinsă până în zare. (Lângă colină, spaniolii, galii, campanii, ligurii şi grecii de tot soiul. Iar în margini, ca un zid de împrejmuire, călăreţii numizi. Şi ici, colo, câte un cartaginez…)

Hannibal îi socoteşte pe toţi cartaginezii în minte şi ochii i se întorc la cer, la soarele roşu ce începe să apună. Aşteaptă cu nerăbdare luna, marea lui iubită, zeiţa Dibo, Astarte care l-a sfătuit dintotdeauna. Soarele e încă agăţat de crengile copacilor şi, cu o mişcare bruscă, Hannibal se ridică de pe pământul unde stătuse culcat. Împreună cu el sar în picioare mai mulţi bărbaţi, iar ceilalţi, oamenii de la poalele colinei şi cei răspândiţi mai încolo, se întrerup din mişcări şi-şi întorc faţa spre el.

În prima clipă te sperii de gestul prea brusc, dar ştii prea bine ce se aşteaptă de la tine, că mişcarea aceasta rapidă n-a putut fi înţeleasă decât drept rezultatul lungii tale tăceri, că toţi doresc HOTĂRÂREA, hotărârea neluată. ÎNCĂ…

Hannibal roteşte încet capul, privind oamenii, dar gestu-i este de-acum studiat, mişcarea a fost învăţată în atâtea campanii. Bărbaţii îşi înfig unghiile în palme şi vocile în atâtea limbi se sting. Doar caii nechează sălbatic, speriaţi de vreme şi de neliniştea prea bruscă a stăpânilor lor.

— V-am ascultat pe toţi, spune Hannibal cu vocea sa tunătoare, iar gândurile-i alunecă vâscoase. Incapabil să şi le adune, vorbeşte în continuare, ştiind prea bine ce trebuie să spună şi oamenii îi sorb cuvintele.

Scena aceasta a avut loc aproape identic de atâtea ori, încât, în mod logic, astfel trebuie să se întâmple şi de astă dată. S-a desfăşurat ea din nou? Le-a vorbit Hannibal oamenilor sau au avut aceştia doar impresia că l-au auzit? O za în lungul şir se numeşte Hannibal şi nimic şi nimeni n-o poate scoate de acolo. Gândul acesta îl linişteşte. Până-l uită.

Un vânt rece se ridică din depărtare, fluturând veşmintele.

— Hieronimus, regele Syracuzei, a fost bătut şi silit să se închidă în propria-i casă, spuse sirianul fără să-şi mişte buzele.

— A căzut şi Capua, spuse şi cretanul.

Liniştea s-a spart şi murmurul vocilor umple iarăşi golul. „Cretanul minte, gândeşte Hannibal, cretanul minte! Capua a fost dată drept pierdută de opt ori până acum şi Capua a rezistat de fiecare dată!“ Dar simte o senzaţie de neplăcere când Hunno cel Tânăr deschide gura, pentru a-l pune pe cretan la punct. Discuţiile interminabile se redeschid, oamenii se apucă de treburile întrerupte, ştiind că hotărârea se amână încă o dată.

Sau poate că Hannibal renunţă să le răspundă, să ridice capul, să se scoale în picioare. Moleşeala, moleşeala aceea l-a cuprins încă din Spania şi revine în valuri tot mai dese, îi închide ochii, îl împiedică să urmărească firul gândurilor. Ştie că nu e boală, că e doar o stare, o stare de…

Îi caută privirile — Hannibal o ştie prea bine — dar el nu poate să-şi ia ochii de la cerul ce începe să se întunece. O moleşeală, moleşeala care l-a cuprins în Spania, moleşeala despre care nimeni nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată, oboseala periodică divizându-i şirul gândurilor…

Se discută iarăşi despre Capua, despre fanatismul romanilor, capabili să susţină simultan patru fronturi, fără a mai socoti şi regiunile şi provinciile nemărginite — care, de regulă, tot fronturi sunt. Şi încă o dată vechile aluzii la ocazia pierdută după Canae, după marea victorie din Apulia, atunci când, în urma bătăliei de la Ausidus, Roma tremura îngrozită în faţa unor cartaginezi dezlănţuiţi. Neplăcerea se transformă în enervare şi-l trezeşte din moleşeală, din moleşeala aceea stupidă ce l-a cuprins periodic deja din Spania şi care persistă acum tot mai des, nebănuită de nimeni la bărbatul energic, capabil să uimească întreaga lume.

— Ajunge! spune Hannibal.

Dar, deşi privirile străbat până la el, Hannibal simţindu-le în aerul din jur, ele nu pot să-i conducă gândurile, aşa că rămâne mai departe culcat pe spate, cu faţa spre cer. Şi, între timp, senzaţia aceea de ceva uitat, de ceva pierdut, îi stăruie în creieri şi gândurile sapă neputincioase şi caută în zadar ideea frumoasă, moartă în timp ce se năştea. Ideea aceea… Şi negăsind, nemaiamintindu-ţi în mintea ta misterul sublim, îl cauţi în afară şi te agheţi cu simţurile de primul fir de iarbă, de piciorul acela (al cui?), de copacii din vale, de vocile oamenilor şi de praful stârnit de călăreţii numizi, cingătoarea taberei tale. Furtuna dispare la miazănoapte şi doar praful mai colindă printre oamenii din tabără.

— Hieronimus, spune sirianul fără să-şi mişte buzele, Hieronimus, rege al Syracuzei, a fost bătut şi închis în propria-i casă.

— Capua n-o să mai reziste, dacă nu… vocile se amestecă şi, înălţându-ţi ochiul spre boltă, vezi în albastrul cristalin (răsfrânt ca într-o oglindă) mulţimea de bărbaţi şi femei agitându-se pe o limbă de pământ împinsă nesigur în mare. Şi vezi uscatul nou născut, botezat de cei-ce-au-fost-dinainte: Khardon, de greci şi Kharta-hadatha, de fenicieni. (Şi în timp ce stirpea devenea tor mai viguroasă, s-a întărit şi locul. La început, acesta n-a fost legat de lumea mare decât printr-un gât subţire de adolescent, dar, în curând, s-a îngroşat pentru a putea susţine noua frunte a Africii — Cartagina. Mai vezi mulţimea agitându-se, bărbaţi discutând cu gesturi largi în Byrsa, în faţa templului lui Emun, îi vezi certându-se, împăcându-se, linguşindu-se şi încăierându-se. Le VEZI vocile ce urcă în oraşul nou, certuri şi şoapte ce se caţără prin străzile largi, prin străduţe, în sus pe Hegelia şi iar în jos în cele două porturi, vezi soarele, şi femeile, şi copiii, mulţi cartaginezi, mulţi străini, toţi grăbiţi. Şi vezi şi în oglinda oglinzii din nou cerul. Şi-ţi cobori privirea.)

Se înnoptează încet: în seara aceasta amurgul stă suspendat pe voci — pe vocile oştenilor din tabără, pe vocile celor rămaşi acasă — astăzi şi ieri şi demult…

— Din Macedonia, regele Filip îţi trimite veşti: romanii…

Şi acolo tot romanii…

Şi zarea îşi deschide ochiul — şi zarea are tot un singur ochi ca tine, poate şi-o fi pierdut şi cerul celălalt ochi undeva într-o mlaştină sau pe o culme de munte înzăpezit.

Te uiţi ochi în ochi cu bolta şi e firesc să începi să lăcrimezi, dar îţi struneşti voinţa, ţi-o încordezi şi aştepţi. Şi cerul se concentrează la rândul său şi-şi deschide tot mai mult privirea mereu mai adâncă, mereu mai plină. Până se face noapte. De când o aştepţi? Şi de când vine la întâlnire, prinsă şi ea în vrajă?

Într-o altă noapte, când patria fusese în primejdie, ai asistat la sacrificarea unui copil cartaginez. Ai privit cerul, aşa cum stăteai în mijlocul mulţimii, şi ai văzut-o. Tu nu mai erai copil şi încă nu deveniseşi bărbat, dar ai simţit fiorul ce străbătea din privirea ei. Oamenii o numeau Astarte. Şi îi mai spuneau şi Dibo şi o considerau zeiţă. O priveau şi li se părea că ea nu-i vede. Atunci aprindeau ruguri de sacrificiu, ca ea să-i desluşească din înălţimea unde se afla. Sau poate pentru că, dimpotrivă, ei sunt cei ce nu vor putea să o vadă niciodată în toată măreţia ei. (Oricum, ochii nu li se întâlneau. Doar câteodată li se părea că o sclipire li se adresa izolată şi de neînţeles. Însă asta se întâmpla foarte rar şi, apoi, ei erau prea preocupaţi cu tălmăcirea acelei frânturi de comunicare pentru a se mi ocupa de Luna-Zeiţă.) ATUNCI ai deprins jocul de care nu te-ai mai putut dezbăra: tu comunicai cu zeiţa, o vedeai şi te vedea. Ai cunoscut-o mai bine în Spania, întins nopţile în cortul tău fără acoperiş. Şi ai mai regăsit-o, de câteva ori, în braţele femeilor, în braţele acelor femei în trupul cărora a coborât Astarte. Şi dintre toate zeiţele şi dintre toţi zeii numai pe ea ai iubit-o şi ai fost gelos pe ceilalţi nemuritori ce i-au stat în preajmă. De aceea, în momentele pe care le-ai putea numi „de moleşeală“, nu te interesează că…

— …iar în ceea ce priveşte situaţia Tarentului, acesta este deocamdată mai…

Se vorbeşte într-o feniciană stâlcită şi Hannibal se scoală de jos.

Eşti gelos pe recunoaşterea izolării acelora, acelora care, în calitate de nemuritori, au stat în preajma zeiţei, eşti gelos pentru recunoaşterea izolării lor, pentru miturile de care se bucură, pentru puterea lor…

— …iar în ceea ce priveşte situaţia Tarentului, acesta este deocamdată mai…

Îţi mişti, în sfârşit, ochiul spre ei. Vorbesc toţi în acelaşi timp, răspândind în jur o limbă feniciană stâlcită (ei fiind şi libieni, şi iberi, şi celţi, şi campani, şi liguri, şi greci, şi numizi, şi mai sunt şi câţiva cartaginezi printre ei), dar toţi vor să folosească prilejul de a te convinge, de a se afirma, de a fi înţeleşi. De TINE. Şi toţi vor Roma.

Îi priveşti.

Le-ai refuzat odată Roma şi au primit în schimb doar câteva regiuni, cele pe care au reuşit să le ajungă în marşuri de o zi sau două. Au jefuit casele şi câmpiile şi ţie ţi se părea că făceau dreptate. Au omorât romani şi ţie ţi se părea că s-au acoperit de glorie. Dar Roma nu le-ai dat-o.

Şi iarăşi senzaţia aceea a lucrului uitat, a gândului întrerupt. Ce era? Te scoli în picioare: ai privit luna, ţi s-a înţepenit privirea. Încerci s-o descâlceşti, dar te pierzi iar în ochii avizi ai celor ce aşteaptă.

Îi asculţi. Le auzi vorbele, gândurile. Gândurile. Şerpi de ape mult unduitoare, rar în clocot, muşcând din mal, mereu din mal. Îţi ţii răsuflarea pentru a le auzi şoaptele, gândurile vorbesc şi sâsâie în taină — taină pentru cine le aude. Se înghesuie îngrozitor. Te încordezi pentru a le simţi mirosurile. Câte nu se pot povesti după mirosurile gândurilor? Încerci să le vezi culorile. Ţi s-a povestit odată despre tablourile pe care le desenează gândurile, despre culorile lor nemărginite: de soare, de apă, de văzduh şi de lemn. După culorile gândurilor tale,ti s-a spus, te judecă zeii. Dar cum să desluşeşti gândurile — şerpi de ape încolăciţi în viroage?

Te scoli în picioare. Mişcările tale nu sunt decât pilde de energie descătuşată. Oamenii îţi aşteaptă cuvântul. Trebuie să le vorbeşti, deschizi gura şi ţi-o închizi iar. Trebuie să le spui ce ai de zis, să le transmiţi hotărârea ta. Hotărârea. Soroc de gând în jug.

În loc de aceasta, te scoli în picioare şi ceri să ţi se aducă arcul, tolba cu săgeţi, cuţitaşul. Te dezbraci şi părăseşti movila aproape gol. Trebuia să le transmiţi hotărârea ta, dar n-ai hotărât încă nimic, ai gândit ceva şi ţi-ai întrerupt gândul. Te scoli şi pleci în recunoaştere.

(Mai târziu, analiştii vor susţine că obişnuiai să te duci din când în când în recunoaştere, îmbrăcat sumar şi neînsoţit de nimeni. Aceiaşi amintesc că şi oamenii te iubeau şi-ţi purtau admiraţie pentru curajul tău. Pe urmă, toată lumea s-ar fi obişnuit cu plimbările tale singuratice).

Fugi uşor printre oşteni şi dispari în întuneric. E noapte, O NOAPTE CU LUNĂ. Te strecori printre copaci, dar îţi încetineşti paşii, deşi ai mai putea alerga. Tu poţi alerga oricât.

Urmăreşti atent pământul, încerci să citeşti hieroglifele umbrelor, pădurea scrie cu desene complicate, mişcătoare în mersul tău. Încerci să-ţi aminteşti gândul, ai impresia că-l scriu copacii în iarbă. E greu: citeşti pământul.

Te opreşti. Va trebui să iei hotărârea.

— Hannibal! o şoaptă. Hannibal! un strigăt. Fata cu tenul tuciuriu te cheamă de după tufiş. Pe toţi vă cheamă Hannibal, chicoteşte, aşezându-se lângă tine. Hannibal sau Hamilcar sau Hasdrubal sau Hanno… Pe toţi vă cheamă la fel!

Tu ştii că fata îşi râde de tine, deşi fără răutate. Dar mai ştii că asemănările de nume…

— Hannibal!

Din nou n-ai vreme să-ţi sfârşeşti gândul — din umbră o umbră te strigă. Fata cu părul creţ te cheamă de după copaci.

— Hannibal!

Te întorci brusc, intri şi tu în întuneric.

N-a trecut multă vreme de când oamenii-ţi căutau privirea. Erai frumos, erai însuşi chipul victoriei şi-al răzbunării neamului tău. Ai pierdut un ochi în Apenini şi acum oamenii-ţi evită faţa, obrazul desfigurat — celălalt chip al victoriei şi-al urii, al vitejiei ce te-a stăpânit mereu. Nu vrei să-i arăţi fetei cicatricele, pătrunzi adânc în întuneric, acuma-i ea în lumină, o prinzi de umeri şi o tragi după tine în hău.

— Hannibal, Hannibal! chicoteşte în şoaptă fata. Hannibal, Hasdrubal, Hamilcar, Hanno pe toţi vă cheamă la fel. Hannibal, Hasdrubal sau Hanno!

Ne cheamă la fel, gândeşti, dar oare numai ne cheamă la fel? Era roşu sângele lui Hannibal, nenorocosul amiral înfrânt la Mylä şi-n Sardinia, crucificat de proprii marinari şi era roşu şi sângele celuilalt Hannibal, crucificat în faţa zidurilor din Tunes. De unde marea durere şi ură? Oare numai ne cheamă la fel?

Fata şopteşte cuvinte într-o limbă oarecare, îi percepi râsul şi murmurul muşchilor, tu intri tot mai mult în umbră. O tragi după tine: a ieşit şi ea din luminiş, nu-i mai distingi faţa. În spatele ei sunt copacii şi luna: zeiţa Astarte coboară foşnind printre ramuri. Ţii puternic fata, care începe să se zbată. O strângi între degete, o frângi. N-o mai vezi. E întuneric, copacii trosnesc tot mai tare, luna-i ascunsă în spatele trupului prăbuşit peste tine. Îi dai drumul să cadă; ea cade între frunze.

Bolta de lumină cedează brusc. Printre ramurile universului o pată de lună se aruncă pe un sân, dispare, revine din nou în timp ce copacii gem şi se rup sub Astarte — ce pătrunde sfredelind în femeie.

E noapte. Mângâi solemn catifeaua cu palma rotundă, carnea din piatră imaculată; urmăreşti cu buricele degetelor nervurile, munţii — cuprinzi luna. E luna, zeiţa Astarte culcată-n frunziş.

E linişte-n adâncul gândurilor, mugetul valurilor n-ajunge la fund. Şi doar aici, la izvorul simţurilor, se decantează ideile, întorcându-se pure din ghemul raţiunii încâlcit de atâţia ani-gânduri, ani-simţiri, ani-rătăciri. Se deşiră ghemul, îi desfaci cu unghiile nodurile şi tragi cu dinţii laţurile. Şi doar un fir mai rămâne încâlcit pe mosor — e gândul căutat de atâta vreme, gândul uitat neterminat.

Un Malchus, Mago şi fiii au atacat şi-au cucerit părţi din Sicilia şi Sardinia, excluzându-i pe romani de la comerţul din sud de frumoasele dealuri. A fost vremea de aur a urii împlinite. Ura — strigăt înăbuşit, înghiţit înainte de a ieşi din găoace, răsfirându-se-n nervi, în organe şi în sânge. Ura se depune de-a lungul traiectelor, le îmbracă şi le strangulează în hainele ei, nemairămânând cu timpul decât ea singură — sângele-ură, nervul-ură. Lipitoare. Ai mâinile grele şi trupul ţi-e greu, îţi închizi pumnul fără a putea să-l strângi, iar sfârcul îţi scapă printre degete. O mână — a ta, a ei? — o mână apucă firesc cuţitaşul cu lama de aur roşu şi-l smulge din sfoara cu care ţi-era prins de gât. O mână — a ei, a ta? — străpunge luna. Aurul sfredelind munţi şi nervuri scoate la lumina tremurătoare aur, izvoare de lună topită. Astarte se zbate sângerând.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.