CEI O SUTĂ Anabasis (73)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Dacă renumele Celui de Al Treisprezecelea a ajuns atât de macabru înainte de a intra în uitare, iniţial legenda i-a fost mult mai favorabilă. Dar fiindcă răul este, în general, reprezentat prin culoarea neagră şi binele cu cea albă, nu este de mirare că primul este în stare să acopere atât de uşor şi atât de nemilos pe cel din urmă. Katoptronos locuia împreună cu prietenii din casa lui Timotheos şi majoritatea timpului şi-l petrecea, ca şi pe vremuri, pe terasa cea mai înaltă a farului. Uneori, îi ducea acolo cu el şi pe câţiva dintre numeroşii săi copii. Aici şi-a instalat celebra oglindă, cea mai mare realizată până atunci şi despre care aveau mai târziu să circule atâtea legende fantastice. Aici a făcut cele mai multe şi cele mai celebre încercări de catoptrică. Cu ajutorul marii oglinzi, asociate cu altele mai mici, reuşea să privească stelele, pe care nu le-a mai văzut nici un om înaintea sa, izbutea să observe marea până la cele mai mari depărtări, era în stare să-i facă pe curioşi să vadă oameni şi clădiri din Alexandria în poziţii înclinate, cu capul în jos sau umflându-se şi ciocnindu-se între ele. Uneori, dintr-un anumit punct, putea fi zărit el însuşi venind prin aer pe deasupra mării. Katoptronos a mai inventat şi un sistem de comunicare la distanţă cu ajutorul marii oglinzi. El le transmitea corăbiilor aflate la depărtări considerabile anumite mesaje şi era în stare să perceapă răspunsurile primite. În cadrul unei asemenea demonstraţii, marinarii de pe corabia cu care intrase în contact, au pretins că în schimbul de mesaje, Katoptronos s-ar fi aflat pe vasul lor, în timp ce suficienţi martori afirmau că Al Treisprezecelea se găsea în turn, el fiind cel ce supraveghea din apropiere experienţa. Cineva de bun simţ a pretins atunci că ar fi vorba despre doi gemeni şi, deoarece explicaţia aceasta ar fi lămurit şi alte semne de întrebare, ea a fost acceptată. Într-aşa măsură încât într-unele din puţinele surse unde-l mai putem găsi pe Katoptronos, se vorbeşte despre „cei doi gemeni“, iar în una despre „gemeni“ (putând fi vorba chiar de mai mulţi). În aceste pasaje, Katoptronos este pomenit la plural, dând impresia că nici nu era vorba de o ipoteză, ci despre o certitudine.

Alături de numele lui Katoptronos, se mai pomeneşte câteodată şi cel de Dodekamisios (Acesta era — şi mai este şi azi — uzual pentru fiecare al doisprezecelea copil al unei familii din Rodos, dar Al Treisprezecelea nu era nici al doisprezecelea fiu al tatălui său şi nici nu era originar din Rodos. Aşadar, Dodekamisios trebuie să fi fost unul dintre discipolii nedespărţiţi ai lui Katoptronos, unul dintre cei cu care împărţea atât locuinţa lui Timotheos, cât şi concepţiile de viaţă). Mai târziu, personajul se întoarce la Rodos şi instalează pe Colos, de asemenea, o oglindă cu scopul de a percepe vasele de la mari depărtări, de a intra în contact cu ele şi de a fi în stare să prevină oraşul în eventualitatea apropierii unei forţe duşmane de pe mare. În cazul Colosului, oglinda ar fi fost fixată de pieptul figurii, sub forma unui talisman. Numai că uriaşa statuie din Rodos s-a prăbuşit atunci când Katoptronos se mai afla încă la Syracuza şi din programul catoptric nu se realizase încă nimic, nici măcar intenţia.

(Doar puțin mai înainte, scribul a amintit că anacronismele, ce pot fi considerate enigme ale istoriei, nu sunt decât dovezile concrete ale relativității timpului oamenilor, ale timpului perceput de oameni…)

Dar fiindcă a intrat în tradiţie ca Al Treisprezecelea să fie pomenit în mai multe locuri deodată, după aceeaşi logică şi realizările lui cele mai de seamă trebuiau să fie fixate în punctele cele mai celebre ale momentului. Oglinzi de semnalizare la Alexandria şi la Syracuza, pentru ca mai târziu „geamănul din Syracuza“ să fie substituit cu Arhimede. (Despre care, în paranteză fie spus, dacă ar fi să credem tot ce s-a colportat, atunci şi faptele lui s-ar exclude de multe ori unele pe altele. De pildă, este greu de acceptat ca un om atât de implicat în apărarea cetăţii să se adâncească în calcule teoretice tocmai atunci când aceeaşi cetate trece prin momentele cele mai dramatice ale înfrângerii, aşa încât nici măcar să nu realizeze că romanii au străpuns asediul). Dar nu numai localităţi cunoscute au fost legate de prezenţa „gemenilor“. Şi personaje celebre au fost puse în relaţie cu ei: Hannibal şi Scipio, numit Africanul, au murit în dizgraţie în acelaşi an, după ce, nu cu multă vreme în urmă, au reprezentat speranţele (un timp împlinite) ale popoarelor lor. Moartea aproape simultană a celor doi mari competitori a fost atribuită, de asemenea, puterii catoptrice a încercărilor conjugate ale celor doi (?) gemeni.

Totuşi, oricât de fantastică, legenda se întoarce mereu la Far. Iar acesta nu şi-a trădat niciodată principala menire, aceea de a-i călăuzi pe navigatori. Oglinda lui Katoptronos capta lumina soarelui, a lunii sau a focului întreţinut cu grijă în interiorul turnului şi o împrăştia până departe. Misiunea asumată era sfântă şi venea şi în continuarea directă a crezului celui de Al Treisprezecelea, cum că obiectele sunt chemate să prelungească simţurile: un far te ajută să vezi mai departe. Iar oglinda sa trebuie să fie cea mai pură, deoarece numi aşa poate să străpungă opacitatea celorlalte obiecte. Kataptronos pretindea că fiecare lucru are putere reflectorizantă şi depinde doar de curăţenie ca oglinditul să poată ieşi la lumină sau nu: apa pură este o oglindă, cea murdară nu, metalul curat reflectă razele soarelui, cel ruginit nu ş.a.m.d. Chiar şi omul pur devine oglinda în care se pot recunoaşte semenii, în timp ce prefăcutul şi impostorul încearcă uneori conştient, alteori nu, să-i ducă în eroare. Felul de a fi a lui Katoptronos îi îngăduia să se poarte ca idealul său dintre obiecte: era deschis şi acum devenise şi programatic uşor penetrabil. Nimic din renumele lui postum nu se justifică prin faptele vieţii sale. Ceea ce au înţeles din biografia lui inchizitorii, cei ce l-au pomenit în societatea unor chipuri ale satanei, contravine flagrant intenţiilor şi acţiunilor personajului. Modelul i-a fost oglinda, conţinutul vieţii i l-au împlinit experienţele catoptrice şi misiunea îi era Farul. Acesta a devenit una dintre minunile lumii nu numai datorită dimensiunilor ieşite din comun, pentru că putea lumina la cele mai mari depărtări, dar, în primul rând, fiindcă a fost cea mai eficientă dintre toate construcţiile asemănătoare ridicate până atunci şi încă multă vreme mai târziu. Katoptronos însuşi s-a implicat direct în salvarea a nenumăraţi marinari şi, dacă în antichitate farurile au fost de obicei acuzate că-şi aruncă lumina asemenea unor aștri, putând fi uşor confundate cu ele, asemănarea cu un corp ceresc a turnului din Alexandria a venit ca un omagiu.

Legendele de mai târziu au înghiţit cu totul această importantă faţă a activităţii Celui de Al Treisprezecelea, întrucât ea se opunea prea făţiş unui renume malefic ce se răspândea cu atâta succes. La fel cum riscantă ar fi fost şi afirmaţia inversă, după care Katoptronos ar fi reuşit, cu ajutorul oglinzii şi al unor instalaţii rotitoare, să imprime luminii farului o strălucire discontinuă, asemenea pâlpâitului instalaţiilor moderne, astfel încât de departe să fie clar că se vede farul şi nu astru sortit să-i încurce şi mai mult pe navigatori. Rămânea incontrolabilă doar lista corăbiilor salvate în timpul vieţii Celui de Al Treisprezecelea: trei sute paisprezece, opt sute sau peste zece mii (!).

Nimic din toate acestea nu se mai poate verifica. Dar doar ceea ce pare mai fantastic a avut mai multe şanse să supravieţuiască. Ultimele experienţe ale personajului au fost descrise şi ne-au rămas în cărţi. Timaios din Priene pretinde că Al Treisprezecelea, convins de consistenţa materială a oglinditului, şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii realizării unui pod de apă liniştită, care să poată duce vasele aflate în pericol până în rada portului. Aceasta ar fi fost o minune, însă mai târziu s-a renunţat la ea. (De ce?)

Deoarece numai o oglindă pură îşi păstrează proprietăţile nealterate, lui Katoptronos i se părea firesc ca ea să fie deservită de nişte oameni pe măsură. Dar, oricât de atenţi, adulţii se alterează. De aceea prefera să-şi ducă numeroasele odrasle cu el pe terasa turnului şi să le înveţe să mânuiască sistemul complicat de oglinzi. Povestea spune că, în angrenajul imaginat, o anumită oglindă mai mică trebuia să aibă o înclinaţie specială faţă de marea oglindă, lucru posibil doar dacă se mărea considerabil raza. Unul dintre copiii lui Katoptronos ar fi coborât atunci pe o sfoară din frânghii în afara turnului până la o distanţă calculată, de unde şi-ar fi focalizat oglinda. Odată, când asupra pământului şi a mării bântuia o furtună cumplită şi când valuri uriaşe zvârleau corăbiile dintr-o parte în alta, când cerul devenise negru şi Farul reprezenta singurul reper, băiatul, cu mâinile îngheţate şi epuizat de oboseală, îi strigă tatălui că nu mai rezistă pe scara atât de expusă la vânt şi la ploaie. Dar corăbii se mai aflau în primejdie destule şi lumina farului era singura lor nădejde. Katoptronos nu putea lăsa băiatul să-şi părăsească postul. Copilul ar mai fi rezistat cât ar mai fi rezistat, însă, după o vreme, scoţând un strigăt înspăimântător, care ar fi acoperit până şi zgomotul valurilor furioase, s-ar fi prăbuşit în hău. Tatăl l-ar fi auzit şi ar fi îndreptat o altă oglindă spre el şi, prinzându-l în focar, ar fi reuşit prin înclinaţii succesive, să-l aducă înapoi pe terasa turnului. După care ar fi trimis un alt băiat pe scara de frânghii, pentru a continua munca de orientare a echipajelor aflate în primejdie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.