CEI O SUTĂ Anabasis (9)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Al Doilea deveni ursuz: problemele sale erau de natură existenţială, iar oamenii îl sâcâiau cu tot felul de fleacuri. Nenumărate lucruri se pot obţine de la semeni, atunci când dispui de voinţa şi de forţa necesare. Însă ceea ce depăşeşte sfera de activitate a oamenilor şi se află nemijlocit în mâna lui Ahura Mazda, ceea ce nu mai depinde de conştiinţa şi de puterea de discernământ a muritorilor devine atât de dureros, încât neputinţa în faţa cotidianului ajunge ridicolă. Şi enervantă. De aceea funcţionarii damkar-ului trăiau într-o veşnică teroare: era îngrozitor să-i spui ceva stăpânului, dar era şi mai rău dacă nu-i spuneai. Contactul cu el devenise un chin. Şi nici acasă, în familie, situaţia nu era mult diferită. Fiicele îi fugeau din cale, soţia se simţea prinsă între ciocan şi nicovală, multe intervenţii care se făceau pe lângă ea de către te miri cine, dar mai ales de către fraţii ei, o obligau să trateze cu Al Doilea afaceri, ea care se dovedea prea puţin interesată de aşa ceva şi care era fericită când putea să-şi păstreze bărbatul într-o stare de relativă linişte. Când se sătura prea tare de toate, negustorul pleca în călătorii: fie la Susa, unde avea o altă casă şi unde supraveghea construcţia palatului Marelui Rege, fie la Persepolis, unde se ridica sanctuarul pentru sărbătorirea anului nou, „oraşul pentru o singură zi“, cum se mai numea şi care cu atât mai mult avea nevoie de materiale de construcţie şi de organizarea muncii. Dar şi acolo avea parte de tot felul de cicălitori şi linguşitori. Cu nimeni nu mai putea să lege o relaţie depăşind interesul imediat al respectivului. La Persepolis se ridicau nişte coloane uriaşe, menite să susţină un tavan de lemn. De sus, leii priveau mărunţii oameni viermuind printre construcţiile ce nu se mai terminau. Uitându-se la fiarele cocoţate pe protoame, Al Doilea simţea din nou veşnicia copleşindu-l. Atunci pleca mai departe, de data asta spre apus. Vremurile deveniseră iarăşi tulburi — şi când oare a fost vârsta de aur, când să fi fost ele cu adevărat liniştite —, Dareios era când la hotarele Indiei, când în nord, grecii începeau tot mai mult să se împotrivească ahemenidului, iar Al Doilea călătorea în Media, în Cilicia, în Lidia şi în Caria, în Frigia şi în Thessalia şi mai departe, până în Tarent. Şi în timp ce un Brutus (ce nume predestinat!) izgonea ultimul rege din Roma, Al Doilea pleca din Rhegion, traversa imperiul şi rătăcea din nou la răsărit, printre etiopienii Asiei. „O, deşertăciune a deşertăciunilor! Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare? Un neam trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic în picioare!“ îl citase de multe ori Ţipor pe Ecleziast, fiul lui David. Dar la bătrâneţe Ţipor îşi mormăia cuvintele aşa cum altul îşi număra banii sau îşi mustra copiii. Apoi, Ţipor a dispărut, dar nici ceea ce se recita în casa negustorului nu era mai vesel: „Abia am sosit în viaţă, că am şi trecut peste timpul hărăzit. M-am întors: e rău, mereu rău? Apăsarea mea a sporit, n-am găsit dreptul meu! Am strigat către zeul meu, dar el nu şi-a arătat faţa! Am chemat zeiţa mea, dar ea nu s-a întors către mine…“ Un gând ca un vis i-a apărut pe când se întorcea din Kyrene: un bărbat înalt mai înalt decât toţi bărbaţii şi având o barbă albă, lungă, însoţit de un câine cu şase capete, s-a ivit deodată din mijlocul mării, oprind toate corăbiile şi întrebându-i pe negustorii şi pe marinarii, şi pe oştenii de pe ele, dacă sunt mulţumiţi de soarta ce le-a fost hărăzită pentru clipa lor de viaţă. Îi asculta pe fiecare şi, după cum răspundeau, le dădea drumul să plece mai departe sau punea câinele cu multe capete să lovească puternic în corabie cu coada-i uriaşă, încât aceasta se răsturna şi dispărea în adâncuri în mijlocul gălăgiei ţipetelor deznădăjduite ale nenorociţilor. Când a venit rândul să răspundă şi cel de Al Doilea, acesta a spus că ar fi fericit doar dacă ar avea din nou un fiu. Alţii de pe corabie au spus altele şi acum aşteptau cu toţii înfriguraţi să vadă dacă vor fi daţi adâncurilor sau dacă vor primi permisiunea de a pleca.

— Ţi-ai da viaţa ta în schimbul unui fiu? auzi Al Doilea o voce.

— Eu sunt negustor, răspunse acesta. Pentru cele câteva clipe pe care le mai am de trăit, aş obţine intrarea în nemurire. Ce negustor n-ar accepta un asemenea târg?

— Du-te atunci acasă şi aşteaptă!

Şi, într-adevăr, Al Doilea mai avu un fiu.

Toată viaţa este un basm. Şi cum să fie altfel, când zeii cu imaginaţia lor frivolă se implică atât de nemijlocit în destinul bieţilor muritori? Oamenii, sortiţi a-l sluji pe Ahura Mazda în răstimpul scurtei lor peregrinări pe pământ, se văd la rândul lor ajutaţi şi pedepsiţi, de multe ori pentru o vină pe care nici n-apucă s-o cunoască. Viaţa, această fereastră deschisă dintr-o lume într-altă lume, este bântuită nu numai de plăsmuiri văzute. Basmul este fără de sfârşit.*

* Asemenea Speranţei.

Un monstru al mării cu mii de capete este viaţa şi niciodată nu ne arată animalul acela uriaş acelaşi cap. Dar fiindcă şi el este doar o creatură, cu timpul, la intervale mari, lucrurile se repetă.

În basmul celui de Al Doilea, Ahura Mazda îi mai dărui un fiu negustorului. Dar tatăl nu se linişti. El, cel născut pe vremea regelui Nabonaide în îndepărtata oază Teima, cel ce apucase vremea lui Cyrus, cel ce revenise în deşert pentru a-l întâlni pe regele nebun Kambyses şi trăise măcelărirea magilor şi apoi penetrarea tot mai evidentă a ideilor lor, el cel ce asistase la înfrângerea nenumăratelor revolte şi nu în ultimul rând chiar la revolta Babylonului împotriva ahemenizilor, el cel ce văzuse oraşe distruse şi populaţii întregi măcelărite, dar tot el aparţinând unui oraş unde existau alături miile de seminţii, diferite unele de altele ca florile pe câmp, dar nestânjenindu-se între ele, el cel ce putea depune mărturie cum armonia aceasta se deteriora mereu, unii plecând şi plecând apoi şi alţii şi venind mereu oameni noi în loc, dar niciodată de aceeaşi calitate cu a celor plecaţi — în locul celor buni sosind întotdeauna numai aventurieri şi arivişti —, Al Doilea, cel ajuns el însuşi stăpânul unui imperiu financiar cum nu ştia să mai fi existat altul înaintea-i, acest tată trecuse prin prea multe pentru a nu se teme obsesiv pentru viaţa fiului său. Aşa încât întreţinea o armată întreagă să-i apere pruncul, un medic locuia în casa lor pentru a se afla mereu la îndemână, locuinţa îi era înconjurată şi pe dinăuntru şi pe dinafară de un zid gros de talismane cu chipurile vechilor zei binevoitori, iar preoţii primeau regulat daruri pentru a-l îndupleca pe Ahura Mazda să fie mărinimos cu urmaşul celei mai importante slugi a Marelui Rege. Nici o măsură nu fusese uitată, şi, cu cât era mai ferit copilul de furia oamenilor şi a zeilor, totul i se părea negustorului prea puţin. Ochii ahtiaţi după sânge, ochii celor ce i-au ucis primul fiu şi ochii care i-a fost dat să-i vadă de atâtea ori la alţi oameni buni şi răi ai vârstei de fier în care se aflau, ochii aceia îl chinuiau zi şi noapte.

— Al Doilea a înnebunit, şopteau funcţionarii şi servitorii, preoţii şi sclavii.

— Al Doilea este bântuit de un duh rău, trebuia să admită şi soţia lui şi acelaşi lucru îl şopteau şi fiicele sale, dintre care două se măritaseră deja de mult.

— Al Doilea îşi va ruina marele imperiu, se temeau ginerii, angajaţi pe posturi importante în întreprinderile socrului.

Dar cel puţin în această privinţă nu era cazul să-şi facă nimeni griji. Palatul de la Susa creştea şi se împodobea datorită muncii şi organizării celui de Al Doilea. Capitala pentru o singură zi, Persepolis, îi putea mulţumi rapida înflorire, filialele din răsărit şi din apus funcţionau fără oprire, indiferent de era pace sau război. Şoselele construite de Dareios, Marele Rege, simplificau transporturile, iar poşta transmitea cu repeziciune ştirile. (Al Doilea avea însă şi o poştă personală, mai rapidă decât cealaltă, astfel încât afla înaintea tuturor ceea ce se întâmpla în cea mai îndepărtată satrapie. Şi tot ceea ce era important afla în acelaşi timp prin intermediul celui de Al Doilea şi Cel Mai Mare dintre Regi. Doar veştile pur comerciale, cum ar fi de pildă lipsa unui produs sau surplusul altuia, distrugerea unui oraş şi, deci, dispariţia unor anumite materiale, rămâneau ştiri în proprietatea exclusivă a damkar-ului şi nimeni nu a aflat niciodată că arma cea mai teribilă a marelui negustor a fost sistemul rapid de informaţii, cu ajutorul căruia conducea lumea.) Cât timp s-a aflat bântuit de demoni, cât timp a terorizat o lume cu grija-i bolnăvicioasă pentru fiul său, Al Doilea şi-a adus imperiul financiar la apogeu.

Pe urmă i s-au născut primii nepoţi. Într-o noapte, ofrandele aduse zeilor l-au făcut pe Ahura Mazda să-i îndepărteze pe demonii cei răi, sugerându-i damkar-ului că de acum, orice s-ar întâmpla cu fiul lui, sângele tot i se perpetuează prin nepoţi. Aşa că Al Doilea se linişti. Îşi împrăştie neamurile în aşa fel, încât nepoţii să se afle la mari depărtări unii de alţii şi de propriu-i fiu. Asta pentru ca dacă s-ar întâmpla vreo nenorocire, o molimă sau un război nefericit, să supravieţuiască măcar unii*.

* Damkar-ul a fost un negustor genial şi a ştiut să-şi gospodărească şi speranţele pe măsură. Scribul nu poate decât să-l admire.

Al Doilea se linişti. Dareios, Marele Rege, era mereu plecat să-şi potolească supuşii: oamenii sunt instigaţi de rău: nu era cetate, nu era popor care să nu-l supere, mai ales cetăţile greceşti deveniseră nesigure. Apoi războaiele s-au ţinut lanţ. (De trei ori la fiecare masă avea poruncă un servitor să-i amintească să nu-i uite şi să nu-i ierte pe atenieni…) Eşecul expediţiei împotriva sciţilor, victoria împotriva ciprioţilor, moartea ambiţiosului Aristagoras, înfrângerea cetăţilor răsculate din Asia, lupta de la Marathon, împlinirea proorocirilor, revolte după revolte, victorii mari şi înfrângeri umilitoare, cuvintele oracolelor elene, ecourile tot mai numeroase ale vorbelor zautarului, faptele de eroi şi faptele de trădare alimentau fără răgaz zvonurile, iar cetăţile n-aveau vreme să-şi revină dintr-o veste, pentru că alta nouă îi lua deja locul. Conducându-şi uriaşele armate peste fluvii şi continente, asemenea leului care se plimbă prin propria-i pădure, Marele Rege revenea doar din când în când pentru a se mira de înfăptuirile fidelului dregător, dregător fără nici o funcţie, dar cu atât mai puternic. Al Doilea, văzându-şi doar de ale sale, devenise un mit din mitul Marelui Rege. Unde era vremea când a depus mărturie pentru Dareios împotriva impostorului Bardya — Smerdis — Gaumata? Unde-i era primul fiu, ucis în pragul tinereţii de fiara doritoare de sânge? Unde erau proprii ani de peregrinări în căutarea Speranţei? Doar urmaşii zautarului au rămas vii dintre acele plăsmuiri ale trecutului. Dar, iată, un alt fiu de-al celui de Al Doilea trăieşte!

La Persepolis scara ce urca spre apadana era ornată cu reliefuri înfăţişând popoarele sosind cu tributurile de anul nou. Printre gărzile medo-persane, cei din Susa vin cu o leoaică îmblânzită şi cu puiul acesteia, armenii cu un cal şi cu o cană, ale cărei toarte înfăţişează grifoni înaripaţi, arienii vin cu cămile cu două cocoaşe şi cu blănuri, sakii aduc brăţări ce se termină cu capete de animale, arabii aduc un dromader, etiopienii din Sudan se înfăţişează cu un okapi. Acestea toate se vor şti şi peste secole şi vor fi consemnate în cărţi. Dar Al Doilea spera să supravieţuiască prin sângele său şi nu prin prezentul trecător, pe care era obişnuit să-l organizeze şi de care, la vremea procesiunilor solemne, se entuziasma şi era copleşit, la fel ca toţi ceilalţi contemporani. El însuşi se ştia o biată adiere trecătoare.

În anul al treizeci şi şaselea de domnie, Marele Rege Dareios, stăpânul lumii şi slujitorul lui Ahura Mazda, muri pe neaşteptate, în timp ce pregătea pedepsirea egiptenilor şi a grecilor. Câteva zile mai târziu, la fel de neprevăzut, muri şi Al Doilea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.