CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Regele Lepros avea dureri îngrozitoare, altele decât cele obişnuite. El îşi dorea ca Dumnezeu să-l ducă în preajma Mântuitorului, înainte să sosească fioroasele călduri pe care nici un voal, nici o briză – oricât de ingenios condusă de cei mai iscusiţi ingineri – şi nici o duhoare nu le mai puteau acoperi. Iar Domnului Dumnezeu I-a fost milă şi L-a ascultat şi L-a luat la El, în luna martie din Anul Său 1185, încă înainte sosirii vânturilor fierbinţi. Tânărul muribund privea preotesele întinzându-i piatra scrisă, el se străduia să vadă, putea citi frânturi de cuvinte şi chiar şi cuvinte întregi, dar nu mai avea puterea să cuprindă în întregime semnele, iar femeile toate erau singura femeie pe care o cunoscuse şi care, la fel ca şi frumosul băiat, a dispărut prea repede.

Al Şaizeci şi şaselea n-a dispărut. El stătea, de o vreme, în încăperea alăturată şi dădea ordine în numele suveranului muribund. Şi dădu ordine şi după ce acesta a plecat la dreapta Mântuitorului, Căruia I s-a făcut milă de el. Şi era atât de greu mirosul amintirilor, încât hoitul propriu-zis era mai inodor decât fusese trupul din care plecase sufletul.

Şi, cum de mult, nimeni n-a mai îndrăznit să pătrundă în odaia personală a leprosului muribund, băiatul de 12 ani, Omul fără Nume, a asigurat singura perioadă de guvernare reală atribuită lui Balduin al IV-lea.

Acest lucru s-a petrecut astfel: printre ordinele date de Al Şaizeci şi şaselea, n-au fost porunci privind treburile statului, care, oricum, ar fi fost cenzurate de adevăraţii purtători ai puterii. Printre ordinele date, erau doar cereri de satisfacere ale unor pofte omeneşti: în anticamera regelui au început să apară tot mai multe delicatese: poame rare, sosuri condimentate, cărnuri şi organe extrase din trupurile celor mai diferite animale, peşti şi păsări – unele nemaivăzute, unele prea puţin cunoscute de mulţime -, multe dulciuri, fructe de mare alese bucată cu bucată, seminţe parfumate, sucuri reci, buruieni pentru gust şi altele pentru plimbat sufletul pe alte tărâmuri, dar şi băuturi fine. Atunci a fost vremea când vechii bucătari şi vechiul chelar, toţi cu rang de demnitar şi aduşi din Occident, au fost înlocuiţi cu “specialişti adevăraţi”, în primul rând cu arabi – care îşi vor oferi aleasa artă şi următorilor regi creştini din Asia Mică¹. În puţinele luni cât a durat acest interimat aflat şi acceptat o vreme şi de către cei cu adevărat puternici, ce-şi aveau, desigur, peste tot iscoadele lor, aşadar, cantităţile de băutură au început şi ele să fie tot mai consistente. Cum Al Şaizeci şi Şaselea a rămas singur o vreme, el a putut constata că solitudinea nu este îmbietoare nici chiar atunci când ai la îndemână tot ce-ţi doreşti. Aşadar, leşul, strâns înfăşurat şi acoperit sub vrafuri de mătăsuri stivuite lângă un perete, se descompunea împrăştiind un miros infinit mai puţin greu decât pe vremea cât păstrase în el sufletul regelui. Iar sosurile puternic condimentate acopereau orice iz supărător, încât nu numai copilul obişnuit cu atmosfera grea nu mai era supărat de valurile grele ale augustului cadavru (şi ale celorlaltor leşuri ce au urmat), ci şi servitorii admişi la servit, însă nu şi la dereticat, nu mai trebuiau să-şi ascundă scârba. Băiatul înfuleca, consuma multă băutură şi uita. Pe urmă, plictisindu-se, îl schimbă pe Balduin cu tineri băieţi chiar mai mici decât el, apoi cu femei. Şi, pentru ca să nu poată povesti ce au trăit şi ce au văzut în iatacul acela atât de ireal, după ce le istovea toate simţurile, după ce îi servea cu bucate ce le suceau simţurile şi-i lua, uneori, cu el şi în călătoriile în alte lumi, îi făcea dispăruţi într-o cămară de sub odaia plăcerilor. O parte dintre felurile de mâncare, condimentele şi chiar şi multe dintre materiile prime din care au fost ele preparate au dispărut odată cu vremurile ori nu mai sunt recunoscute azi drept comestibile. Câteva dintre plante sunt considerate acum drept otrăvitoare, altele nu mai sunt de mult cultivate.

Când au ajuns la o concluzie în legătură cu succesiunea regală, mai bine spus, când unul dintre seniori a reuşit să-şi impună punctul de vedere, dar n-a îndrăznit încă să-şi pună coroana pe creştet, la începutul primăverii, s-a anunţat că Balduin al IV-lea a avut 24 ani, atunci când boala şi-a desăvârşit opera. În urma lui, Balduin V urcă pe tron şi mai tânăr, la doar 10 ani. Nimeni nu pretindea că ştie cu certitudine al cui fiu era noul copil rege… Un subiect despre care nu se vorbea.

Atunci s-au răspândit, cu jumătate de gură, mai multe zvonuri despre defunctul suveran, spunându-se despre el că ar fi cultivat cele mai abjecte obiceiuri, mai ales după ce s-a pătruns în apartamentul mormânt şi a fost găsită acolo, într-o murdărie şi o neorânduială de nedescris, o întreagă lume descompunându-se. Iar despre beciul de dedesubt legendele cele mai cumplite au alimentat poveştile înspăimântătoare ale unui Orient de unde se aştepta venirea binemeritată a Judecăţii de Apoi. Toate au fost rezumate în metafora “să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci sau coincidenţa lui 66, sora pământeană a lui 666”. Iar, cum orice se află pe pământ trebuie să aibă nume şi chip spre a putea fi înţeles de către mintea mărginită a muritorilor, a apărut în scrieri şi desene şi un personaj fără faţă, personaj ce el însuşi conţinea în sine întregul citat. (Scribul a găsit fragmentul “să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci sau coincidenţa lui 66, sora pământeană a lui 666” notat atât în latină, cât şi în greacă, arabă, slavonă, însă şi în aramaică. Ceea ce-l face pe acelaşi biet scrib să bănuiască, şi de data asta, că revelaţia condamnată drept preludiul Apocalipsei, “să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci sau coincidenţa lui 66, sora pământeană a lui 666”, nu era decât iarăşi o intuiţie uitată, păstrată de cei puţini, de cei aleşi de Domnul să constituie memoria liant a omenirii.)

Copilul fără Nume a avut noroc: el care a fost autor şi actor al întregii poveşti tainice din apartamentul lui Balduin IV a reuşit să fugă, înainte de a avea cineva răgazul să-l facă şi pe el să dispară pentru totdeauna. Aşa că rolul lui i-a fost atribuit defunctului rege, care a plecat ducând cu el şi vina grozăviilor descoperite. Şi, dacă, în ciuda bolii sale îngrozitoare, a avut atâtea femei – de obicei foarte tinere¹ -, de ce să nu se dea crezare că a avut şi un copil? Pe urmă, pentru a nu periclita cu totul instituţia regală, zvonurile s-au retras, asemenea unei furtuni cu fulgere şi tunete de scurtă durată. Iar noul copil urcat pe tron nu făcea decât să menţină sistemul regenţei, preluat din vechea tradiţie merovingeană a majordomilor atotputernici şi a suveranilor simbolici. Tradiţie adusă de nobilii franci deveniţi nobilii entităţilor creştine din Asia Mică. Pentru cine s-a aplecat peste fragmentele amintite, capul fără faţa a personajului principal trebuia să-i fi aparţinut lui Balduin Leprosul. Cine să facă legătura cu copilul Al Şaizeci şi şaselea, fiul celui numit şi Omul fără Chip?

Scribul se abţine să comenteze cele petrecute în apartamentul lui Balduin IV. “Inima îşi cunoaşte necazurile şi nici un străin nu se poate amesteca în bucuria ei”, stă scris în Pildele lui Solomon (Proverbe,13, 10.) Dar a fost măcar bucurie în inima Celui de Al Şaizeci şi şaselea? L-au dus toate păcatele sale¹ spre satisfacţie?

Aşadar, apoi a venit un copil şi mai tânăr, Balduin al V-lea, de doar 10 ani, care, fără a conduce, i-a luat Celui de Al Şaizeci şi şaselea orice putere. Iar puştiul de 12 ani, îmbătat săptămâni în şir de toate beţiile posibile, a dovedit un simţ extraordinar al supravieţuirii şi s-a făcut nevăzut la timp.

Se pare că n-a plecat din Ierusalim: faima lui era prezentă, dar capacitatea sa de a se face imposibil de ţinut minte nu l-a obligat să fugă – oricum nu-l recunoştea nimeni.

Cum de a dat, totuşi, Cavalerul fără Chip de el? Cum să găseşti un abur anume într-un cer infinit?

Pe scurt, ajuns în portul Sidon, Mesagerul a urmat, probabil, acelaşi drum ca toţi tovarăşii săi de drum, grăbiţi spre Oraşul Sfânt, indiferent de motivul care i-a adus în Ţara Făgăduinţei. Rămâne o vreme aici şi – deocamdată – îşi lasă familia în grija unei vechi cunoştinţe, Corrado de Monferrat, atunci când drumurile îl cheamă periodic înapoi în Occident. Încă înainte de asta, aşa cum s-a mai amintit, un alt Monferrat (sau Montferrat) – Wilhelm – ajunge, pentru scurtă vreme, soţul Sibyllei, fiica regelui Amalrich. De altfel, Monferraţii şi Amalrichii proveneau din acelaşi trunchi, unii – puţini – rămânând în posesiunea omonimă din Apus, ceilalţi zidind dinastia regală din Palestina. Wilhelm a fost ucis de doi asasini plătiţi, la doar câteva luni după nuntă. Aşa că regent la Ierusalim rămâne Reimondo de Tripoli, chemat să conducă treburile în numele Copilului Rege Lepros, după ce şi predecesorul său, Miles de Plancy a fost, la rândul său omorât. Nereuşind cu Monferrat, Sibylle are răbdare. Curând, atingând vârsta de 16 ani, Balduin va fi uns şi formal rege. Era anul 1177, anul de naştere al altui viitor copil rege, Balduin V, iar rolul lui Miles de Plancy s-a stins şi el. Sibylle se căsătoreşte cu celălalt vechi pretendent la tronul tatălui ei, Guy de Lusignian. Aşa că, puţin după moartea copilului de 10 ani, Balduin V, Sibylle, în sfârşit, se poate aşeza pe tron, alături de acesta. Balduin al IV-lea a primit dreptul de a fi avut un moştenitor, iar moştenitorul şi-a făcut datoria şi a murit exact atunci când drumul spre încoronarea Sibyllei a devenit, după atâtea amânări, liber…

Menestrelii construiesc istoria lor. În vreme ce scribii, prea puţin sprijiniţi de cântăreţi, confundă personajele fizice. Corrado, în ciuda atâtor poveşti, trăieşte în continuare. Şi el a părăsit domeniile tradiţionale franceze şi a îmbrăcat armura de cruciat, dar şi el, alături de Templier, revine deseori în Europa. Familia Vezanului rămâne alături de Montferrari. Timpurile erau nesigure peste tot. Pentru modul în care au ales să se achite de misiunea de a cuceri Ţara Sfântă, creştinii au fost pedepsiţi cu nenumărate urgii, inundaţii şi molime. De data aceea, mai ales în Apus. Desigur, nici Palestina nu era mai ferită, însă măcar rafinamentul vieţii alături de atâtea alte naţii era mult mai confortabil. Mama Celui de Al Şaizeci şi şaselea şi cei doi copii ce i-au rămas, trăiau fără griji materiale. La început, la Akko, apoi la Monfort. Amândouă localităţile erau la scurt drum de Ierusalim. Revenind dintr-o călătorie mai lungă direct în Oraşul Sfânt, Templierul a dat şi de oaia rătăcită. Sau, mai bine spus, aceasta, a obosit de traiul printre bagauzii lui Ulrich von und mit der Flamme, pe lângă care, deşi se descurca de minune, ducea dorul perioadei petrecute în apartamentul Regelui Lepros. Unde, de fapt, regele a fost el, Omul fără Nume. Aşa că Al Şaizeci şi şaselea căuta din nou un loc unde “să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci”, chiar dacă devii “coincidenţa lui 66, sora pământeană a lui 666”. Obosit, el se aruncă în braţele părintelui său. Şi a rămas acolo, până ce a prins din nou puteri…

Lucrurile au continuat aşa, vreme de aproape cinci ani. Un lustru care avea să fie şi ultima perioadă a Ierusalimului creştin. Al Şaizeci şi şaselea prindea puteri şi dispărea de acasă. Pentru o săptămână sau pentru o lună. O dată, pentru aproape un an. Dispărea de fiecare dată când tatăl său era plecat şi, de multe ori, revenea cu puţin înainte de a se întoarce şi cavalerul. În perioada cât a lipsit mai multă vreme, fusese în Europa, ba chiar pretindea că-şi şi văzuse părintele, dar că n-a vrut să-l tulbure. Iar când sosea acasă, la Monfort, devenea atât de supus, de parcă ajungea una cu obiectele din jur. (Pentru calitatea aceasta, Ulrich îl va numi, în cântecele sale, Şopârla blondă, făcând aluzie la acele vietăţi ce mişunau peste tot, reuşind să se plieze, făcându-se una cu decorul. Şi chiar dacă nu erau blonde, aşa cum, probabil, a fost Al Şaizeci şi şaselea, cele mai multe au reuşit să scape de vânătoarea animalelor şi a oamenilor care le preţuiau pielea şi carnea, după ce era friptă şi bine condimentată¹.)

La potopul final abătut de Saladin asupra creştinilor sperjuri, Corrado şi Cavalerul Templier se aflau departe. Ei revin la timp pentru a ajuta decisiv Antiohia asediată şi gata de a fi trecută şi ea prin foc şi sabie. Corrado de Monferrat rămâne să-şi savureze triumful şi gloria. Al Şaizeci şi cincilea îşi ia familia şi se întoarce în vest. Şopârla blondă avea instinctul specific speciei sale de a simţi primejdiile de departe şi de a fugi din timp de ele. La doar 17 ani, el pur şi simplu îşi obligă familia să plece. Ulirch von und mit der Flamme ne descrie, în poate cel mai duios cântec al său, despărţirea celor doi vechi prieteni: Vezanul şi Corrado de Monferrat, amândoi simţind din manifestările adolescentului fiu al Mesagerului că se îmbrăţişează pentru ultima oară.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.