PIETRELE (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Lui Raica îi veni o idee salvatoare:

—           Ați putea să semnați chiar în numele firmei: dând o scurtă declarație pe o hârtie cu antet cum că noul canal ar fi deosebit de folositor negustorilor și meșteșugarilor lu­gojeni, care ar putea avea un nou și eficace mijloc de trans­port al mărfurilor lor la un preț mult mai scăzut etțetera etțetera, că ați fi dispuși să participați chiar și prin cum­părarea câtorva acțiuni ale întreprinderii construirii și exploa­tării canalului… Că propuneți…

—           Foarte bine, aprobă Rusan care rămase cu gândurile la cumpăratul acțiunilor. „Dacă îl arestează pe Lazăr până la Anul nou cumpăr acțiunile, dacă nu, om vedea ce-o să se mai întâmple.“ Până săptămâna viitoare am să întocmesc documentul.

Raica n-ar fi avut nimic împotrivă, dar îi era frică să nu-l consulte Rusan și pe Lazăr și să-l facă ostil proiectului canalului.

—           Preferam dacă făceați actul acesta pe loc, spuse el.

—           Dar trebuie să mă gândesc… să judec…

—           Și dacă asociatul dumneavoastră nu va fi de acord?

—           Va fi… va fi…

Raica regreta că trăncănise lucruri atât de serioase cu Rusan. Acesta, ghicindu-i într-un fel nemulțumirea, îl rugă să se întrețină singur o vreme, se duse la pupitrul său și timp de aproape o oră întocmi actul pe care i-l ceruse Raica. În timp ce i-l dădu, îi fu teamă să nu fie solicitat să-l pună și pe Lazăr să semneze. Dar Raica vârî repede hârtia în buzunar, fără ca măcar s-o citească — ceea ce-l cam mâhni pe autorul ei — și nu făcu nici o aluzie ca ar mai avea nevoie și de iscălitura lui Lazăr.

Totuși, în dezamăgirea lor, cei doi domni se felicitau fiecare pentru documentul care se născuse în acea dimineața. Raica era nemulțumit că nu obținuse asentimentul lui Lazar, ci doar cel cu totul neînsemnat al lui Rusan, dar se gândea că și asta e mai mult ca nimic, că, în fond, hârtia provenea din partea firmei, avea antet și ștampilă, deci putea fi folo­sită la o adică, chiar dacă nu la adevărata ei valoare. Rusan, la rândul său nemulțumit pentru că Raica nu citise cu toată luarea-aminte rândurile pe care le scrisese și că nu îi mul­țumise mai mult pentru actul pe care i-l dăduse, era feri­cit că a realizat o importantă afacere în lipsa lui Lazăr și simțea satisfacția amestecată cu teamă a ștrengarului care a făcut o nouă ispravă în absența părinților.

Când Raica declară că nu mai are vreme să-l aștepte pe Lazăr, Rusan găsi mai nimerit să nu-l întâlnească deocam­dată între patru ochi pe cumnatul său. Așa că preferă să plece și el.

În curte îl găsiră și pe domnul Stein, care, după plecarea plutonierului și a soldaților, se întreținea cu un birjar pe care-l trata cu țigări Regale și care asculta în schimb cu răbdare o savantă și nu foarte corectă lecție de economie politică.

V

Rusan plecă împreună cu Raica și Stein cu teama, care nu-l părăsea niciodată, să nu-l întâlnească pe cumnatul său pe         stradă. Veneau spre oraș, și era greu să nu dea nas în nas cu Lazăr, dacă acesta s-ar fi întors la depozit. Însă în clipele acelea Lazăr era preocupat de alte lucruri.

El tocmai plecase de acasă lăsând-o pe Veta în pat, dormind, credea el, și sub supravegherea soră-sii. Ceea ce nu putea să controleze nici el și nici soră-sa erau bietele gânduri ale Vetei care, cu tot somniferul, nu dormea, ci se afla în acea stare între somn și veghe în care toate speranțele și idealurile ei din tinerețe, alterate de ani, ieșeau de undeva din adâncurile sufletului ei și prindeau contur ca într-o piesa de teatru pe care ar juca-o și la care ar fi totodată specta­toare. De când trăia coșmarul căsniciei sale, Veta, în zilele în care nu era torturată de spaima unei bătăi iminente, se refugia într-un vis de independență, un fel de luare a vieții de la capăt, dar acest capăt îl vedea atât de diferit de tot anturajul în care se obișnuise să trăiască încât în himerele ei, nemaiîndrăznind să viseze feți-frumoși care s-o cucerească, s-o iubească s-o ocrotească și să-i facă viața mai frumoasă, aspira la un trai de Robinson Crusoe: își imagina că ar trebui să trăiască goală și singură printre oameni străini (totuși nu pe o insulă aparent pustie) și că ar trebui să-și câștige existența și bunurile, de la primul ciorap. Își făcea cal­cule pentru ce și-ar cumpăra din întâiul salariu, cum și-ar aduna bucată cu bucată îmbrăcămintea și mobilele și vasele de bucătărie (înainte de toate și-ar, fi cumpărat un cuțit, o lingură și un castron), cum și-ar fi mobilat camera pe care ar fi avut-o, cum și-ar fi petrecut timpul singură. În princi­piu, rămânea la ideea stocării de lucruri. Visul (sau spectacolul) acesta dura cu întreruperi mai multe zile. Apoi, când se termina, îl lua cu mici variațiuni de la capăt. Se oprea de fiecare dată atunci când se făcea că și-a adunat o mică rezervă de obiecte. Mai departe nu se aventura. În momentele ei de disperare își dădea seama că din punctul în care părăsea imaginația începea de fapt adevărata viață și că pentru aceasta nu era pregătită, că disponibilitățile ei, chiar și iluziile, i se atrofiaseră cu anii. Atunci i se făcea frică, își dădea seama că nu va putea niciodată trăi numai prin­tre lucruri, că e în primul rând bolnavă și trebuie să aibă mereu pe cineva alături de ea pentru a-i da primul ajutor atunci când ar avea nevoie de el. Ca fiecare om, simțea ne­cesitatea de a iubi și de a fi iubită, dar nu-și mai putea ima­gina ființa către i-ar fi putut satisface aceste trebuințe; uitându-se la sora, la fratele ei, la cumnatele ei, vedea o altă viață familială, dar nimic demn de a fi cu adevărat invidiat. Visele-de fată și le uitase de mult.

În ziua aceea, drogată de somnifere, obosită de noaptea prin care trecuse și de toate celelalte nopți și zile care și-au lăsat amprenta asupra destinului ei, neputându-se totuși odihni, pentru primat oară de foarte mulți ani, piesa care se juca în fața ei și pe care o juca avea noi personaje, noi posibilități și un cu totul alt conținut. Nu mai era vorba de o simplă adunare de obiecte mărunte care îi erau atât de dragi pentru că îi fuseseră în tot cursul vieții singurele ei interlocutoare adevărate, personajele prinseră și ele viață, scenariul se schimbase.

Tatăl Vetei fusese la început rotar și avea o casă cu curte și atelier, dar și o grădină mare în fundul căreia copiii își putură crea raiul lor. Sora mai mare își făcuse „o colibă“ sub niște tufe, își amenajase domeniul cu lucruri aduse din casă și obținuse ca teritoriul să nu-i fie călcat de nimeni în lipsa ei. Adevărul e că după ce vizitai o dată „coliba“, nu te mai apuca un dor nebun s-o mai vezi în curând. Sora mai mare citea și cosea în locul acesta, care nu se deosebea prea mult de camera ei adevărată, doar că mobilele erau mai improvizate și că în zilele înnourate era mai întuneric chiar decât în casa rotarului.

Fratele Vetei își săpase niște tranșee și ”cazemate“ pe toată întinderea care marca fundul grădinii părinților săi; și se afla într-un permanent război cu fiul unui vecin în curtea căruia făcea din când în când incursiuni din care se întorcea cu fructe furate. Își aducea mereu alți prieteni în fortificațiile sale, prieteni cu care își jura alianță veșnica, dar nici un tratat de acest soi nu dura mai mult de câteva zile, pentru că Rusan era cunoscut ca foarte supărăcios și până la urmă se agăța de un lucru care nu era chiar așa cum și l-ar fi vrut el și totul se termina cu ceartă, plâns și de foarte multe ori cu pâră la părinți. Pe urmă-i ura pe foștii săi aliați și se împrietenea cu alții, pentru ca să aibă cu cine să-i vorbească de rău pe primii.

Din tot acest teritoriu, Veta și-a ales coroana unui nuc bătrân în care-și făcea veacul, ascunsă de privirile celorlalți, dar putând vedea până în casele vecinilor, atunci când do- rea, pentru că tocmai în aceasta i se părea ei că stă toată minunăția: putea să privească atunci când avea chef și să nu vadă pe nimeni atunci când îi venea pofta să se joace, să viseze sau să se ocupe de altceva.

„Spectacolele“ la care putuse asista din pomul ei nu erau prea deosebite și se repetau mereu: într-o curte o femeie dă­dea de mâncare la porci, într-alta o bătrână vânjoasă îndopa gâște, sub un șopron fierarul lovea cu barosul… Dar ea privea nevăzută de nimeni și indiscreția ei i se părea ceva nepermis și periculos care o făcea să i se încrețească pielea de bucurie.

O vreme, după exemplul soră-sii, începu să-și care și ea o mulțime de lucruri în nucul bătrân, își făcu din scânduri un dulăpior ascuns între ramuri în care-și ținea micile co­mori. Dar plăcerea ei rămânea să privească din turnul de observație. Era o bucurie atât de mare încât, micuță fiind, nu putea înțelege de ce este bunica ei atât de tristă pentru că a paralizat și nu-și mai putea mișca picioarele, fiind obli­gată să stea toată ziua pe băncuța din fața casei și să pri­vească la trecători. Fetița nu vedea în asta nici o nenoro­cire, cel mult ar fi vrut să-i mărească bucuria bunicii ducând-o în nucul ei de unde priveliștea era mai largă și te puteai uita într-alt punct, atunci când te plictiseai de ceea ce vedeai într-un anumit loc.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.