CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

A părăsit vreodată Miriam/Lilith clădirea din piatră şi curtea plină de arbori din Stätl de lângă Worms? În privinţa aceasta avem mai multe supoziţii contradictorii. Dar nu atât de contradictorii încât să excludă posibilitatea ca doar Miriam sau doar Lilit(h) să fi plecat în lume. Ori să fi rămas tot timpul acasă.

La ora când scribul aşterne aceste rânduri, romanul lui Dan Brown, Codul lui da Vinci, stârneşte un imens scandal. După protestele pornind de la răstălmăcirea dogmei, autorul a fost acuzat şi că ar fi plagiat ideea din volumul The Holy Blood and the Holy Grail de Baigent şi Leighs. Dar, încă mult înainte, D. H. Lawrence, în ultima sa nuvelă, The Man who Died, foloseşte şi el tema unui Cristos care a fi convieţuit cu Maria Magdalena şi cu care ar fi avut şi copii. Adevărul este că numeroasele pete albe din „biografia oficială” a lui Iisus au tentat minţile cele mai iscoditoare încă din evul mediu timpuriu. De pildă, Fecioara Însăşi fiind prezentă – pe vremea Celei de A Şaizeci şi Opta – doar în Ieslea Naşterii. Pentru ceea ce părea că lipseşte din documentele acceptate s-au încercat diferite „concluzii logice”. Iar pentru ca orice poveste să aibă succes, este bine să conţină şi un rol de femeie. Maria Magdalena a fost doar unul dintre personajele care a primit o partitură importantă în acele supoziţii. Numai că femeia, în accepţiunea vremii, era purtătoarea răului încă din timpul ispitirii lui Adam. „Prin simplul fapt că ea stă mai tot timpul la baza intrigii, rolul malefic îi este asigurat pe veci”. Desigur, însă, printre aceste purtătoare generice ale răului se găsesc şi excepţii. În cele mai multe cazuri, excepţiile se revendică din faptul că respectivele femei n-au păcătuit, deci nu i-au ispitit pe bărbaţi. Cu atât mai lăudabilă este partitura lor dacă, în pofida virginităţii intacte, au născut copii. Pruncii iviţi astfel pe lume sunt purtătorii mesajului divin. Aşadar, ei poartă acest mesaj încă din gene.

Într-o frescă din bisericuţa Sfintei Născătoare, cea mai veche clădire din regiune, se găseşte o Madonă Neagră înconjurată de copaci. Privind mai cu atenţie, se pot observa cei doi frasini, precum şi celebra fântână, elementele definitorii ale grădinii lui Miriam. Construcţia, mai degrabă modestă, este pictată şi în exterior, asemenea mănăstirilor ortodoxe, dar originalitatea i s-a părut scribului că ar consta, mai ales, în faptul că fresca a fost repictată de numeroase ori, de fiecare dată când lucrarea neantizatoare a vremurilor o pretindea. Aşadar, fresca a fost mereu pictată din nou şi nu restaurată. Însă artiştii succesivi au avut întotdeauna grijă să nu se abată nici cu un amănunt cât de mic al desenului sau cu o diferenţă de tentă de culoare de la primul model. Şi, pentru ca originalitatea demersului să fie totală, s-a format chiar şi o şcoală menită să păstreze secretele materialelor din care au fost amestecate culorile iniţiale. De opt veacuri, această şcoală funcţionează fără întrerupere la Schönwald, iar iniţierea se face ferit de ochi indiscreţi şi numai pentru puţinii ucenici aleşi să perpetueze strania tradiţie. Elevii se numesc amestecători şi preparatori – cei hărăziţi să amestece substanţelor naturale necesare şi, respectiv, cei meniţi să prepare culorile. Cel ce ajunge să picteze din nou Madona Neagră dintre copaci este numit pur. Titlurile primite la admiterea în iniţiere se păstrează astfel: niciodată dintre amestecători nu se naşte un pur; această perspectivă nu le este deschisă decât preparatorilor. De veacuri, sunt recrutaţi, de fiecare dată, patru amestecători şi trei preparatori. Purii sunt doi. Chiar dacă fresca nu este încă în stadiul de a fi refăcută, aceşti meşteri se află mereu la îndemână – întotdeauna în proporţia respectivă – şi îşi poartă denumirile ca pe un fel de titluri de nobleţe. Ca semn distinctiv, la ocazii solemne, cei nouă îşi înfăşoară pe braţul stâng o fâşie din material albastru. (Scribul păstrează o carte de vizită, în care un cetăţean, contabil de meserie, nu a uitat să treacă sub numele său şi menţionarea onoarei de a fi preparator. Pentru iniţiaţi, el era un posibil viitor pur…) La întrebarea mirată despre sensul acelei „profesii”, scribul a primit drept răspuns doar un zâmbet îngăduitor.

Bisericuţa din Schönwald a pătimit de două ori: o dată, de mult, din pricina unui incendiu, a doua oară în urma unei bombe rătăcite în cel de al doilea război mondial. De fiecare dată, chiar şi când orice bărbat german se afla în uniformă, cei patru amestecători, trei preparatori şi doi puri s-au aflat cu toţii prezenţi. Bisericuţa de aici a fost, probabil, primul obiectiv refăcut intact în urma celei de a doua conflagraţii mondiale. La o altă nedumerire a scribului, în privinţa modului cum de au fost scutiţi de serviciul militar cei nouă, atunci când s-au pomenit înrolaţi şi cei mai fragezi băieţandri, răspunsul a fost acelaşi zâmbet îngăduitor, care parcă ar fi vrut să spună: Sunt lucruri pe care le ştie toată lumea, dar e bine să nu fie discutate inutil. Totuşi, scribul reprezintă dovada concretă că acele lucruri nu sunt cunoscute chiar de toată lumea…

Legenda Madonei Negre dintre copaci este în strânsă legătură cu legenda clădirii din piatră din mijlocul grădinii cu arbori înalţi. Aceea, după cum am văzut, a fost ridicată după ce Al Şaizeci şi şaptelea a mutat-o pe Rahela în comunitatea evreiască de lângă Worms, o comunitate dominată pe veci de personalitatea unui mare învăţat: Rabi Eleazar, ucenicul lui Rabi Iehuda le-Hasid. Clădirea din piatră nou construită a devenit repede un centru de referinţă, dar epica legendelor a păstrat nealterat misterul interiorului, plasând acţiunile în miraculoasa pădure – livadă. Aici s-au relevat minunile săvârşite de Miriam, aici exista vestita fântână asimilată puţurilor salvatoare din pustiile exodului, aici se aflau coliviile de aur şi căţelul cu colierul, aici a trăit chinezul până ce s-a făcut prea mic pentru a mai fi putut fi văzut cu ochiul liber. Cu care, tot aici, ar fi vorbit Rabi Eleazar despre înţelepciunea bătrânei Asii şi despre adevărurile din Talmud. Dar aici s-ar fi născut şi Golemul care a devenit tovarăşul Celui de Al Şaizeci şi şaptelea. În pădurea-livadă s-ar fi jucat cu oamenii, cu animalele şi cu păsările fetiţa Miriam. Seara, în anotimpul rece, ea se retrăgea pentru a dormi în clădire. Uneori, spun legendele, revenea tot ea în curte, altădată, din casa de piatră se ivea Lilith. Iniţial, nici n-au fost deosebite, pe urmă s-a observat că, în vreme ce Miriam avea pielea albă ca laptele, Lilith avea tenul tot mai arămiu. (Aceleaşi legende ne dau şi explicaţiile necesare: în interior, printre atâtea camere, s-ar fi aflat şi două încăperi opuse – cea de la miază noapte ar fi găzduit o cadă din aur alb, plină cu lapte de capră, cadă din care ieşea Miriam; în baia de la miază zi s-ar fi aflat o cadă din aur negru, plină cu miere neagră, din care ieşea Lilith. Pentru oricine altcineva ar fost imposibil să se descurce prin labirintul din interiorul construcţiei de piatră, un interior atât de întins încât lui Lilith îi venea foarte uşor să-şi rătăcească victimele în el; doar fetiţa mergea întotdeauna direct la ţintă şi, cât a fost mică de tot, mama abia de putea să se ţină după ea în drumul spre baie; fetiţa ajungea din exterior, prin uşa care dădea dintr-un fel de terasă la intrare şi se oprea la ţintă din doar câţiva paşi; Rahelei, dacă parcurgea singură traseul, îi trebuia mai multă vreme, fiindcă străbătea mai multe odăi până să ajungă în acelaşi loc; pentru oricine, chiar şi pentru mamă, era imposibil de anticipat spre care dintre cele două băi se va îndrepta, într-o anumită zi, copila şi după ce criterii se va ghida în alegerea făcută. O dată cu Lilith ieşea din interior motanul negru, iar, după sosirea chinezului, o dată cu Miriam venea şi „căţelul cu colierul”.)

Pe măsură ce creştea, A Şaizeci şi opta avea pielea tot mai albă, în cazul lui Miriam şi tot mai întunecată, în cazul lui Lilith. La o primă vedere, toate acestea ne-ar duce la concluzia logică după care Madona neagră dintre copaci – pictată din nou şi din nou în mica biserică din Schönwald şi aflată la distanţă de doar o oră şi jumătate de plimbare de locul unde se bănuieşte că ar fi fost construcţia din piatră ridicată tot în secolul al XIII-lea – ar reprezenta-o pe Lilith. De ce pe aceasta şi nu pe Miriam, când Lilith a reuşit, nu pe nedrept, să bage spaima în oameni şi de ce nu, mult mai degrabă, pe Miriam, simbolul în epocă al ingenuităţii, al curăţeniei molipsitoare şi al eficientei apărătoare miraculoasei a tuturor celor aflaţi în primejdie? Iată cea de a treia întrebare apărută instantaneu pe buzele scribului, care a renunţat totuşi s-o exprime cu voce tare la Schönwald, după ce nedumeririle mult mai mărunte i-au fost expediate cu zâmbetul acela superior, chiar uşor ofensator. Deşi n-a formulat-o atunci şi acolo cu voce tare, întrebarea a stăruit în gândurile scribului şi a cerut un răspuns pe care să-l poată şi el înţelege şi satisface.

Nici întrebând în stânga şi în dreapta despre originile şi sensul fecioarelor negre adorate în atâtea locuri, scribul nu s-a edificat mai mult. Şi, în afară de asta, nu e deloc obligatoriu, îşi spunea scribul, ca Madona Neagră dintre copaci să facă parte dintr-o serie, adică să respecte un canon valabil oriunde. Asta mai ales fiindcă niciunde altundeva scribul nu are cunoştinţă de o organizare atât de riguroasă – se pare că păstrată neschimbată de veacuri – a unei adevărate instituţii iniţiatice de repictare (şi nu de restaurare!) a uneia şi aceleaşi fresce. Pe de altă parte, informaţiile pe care le-a cules despre diferitele fecioare negre şi, în special, despre generalizările în legătură cu ele, sunt prea ambigue spre a permite o concluzie limpede. Pe de o parte, se face o trimitere – conştientă sau inconştientă – la nuanţa cea mai închisă, cu tot imaginarul colectiv provenind din misterul înfricoşător al tenebrelor, pe de altă parte, este greu să adori o divinitate cu un rol atât de copleşitor de negativ în aceeaşi credinţă curentă. Faptul că nici simbolistica negrului nu este foarte limpede, chiar şi la unul şi acelaşi popor, nu simplifică în nici un caz problema. Fraze de genul „Fecioarele negre simbolizează pământul negru, nefecundat, ele pun în valoare elementul pasiv în stare virginală”¹ nu ne ajută nici ele prea mult, chiar dacă, într-o asemenea accepţiune „virginitatea” ar fi un element gol, păstrat ca virtual receptor al seminţei divine, deci recipientul curat pentru influxul iluminator. Revenit, astfel, la sensul „pozitiv”, simbolul îşi epuizează însăşi dualitatea iniţială, alb – negru. Concluzia pare satisfăcătoare din punctul de vedere al împăcării cu credinţa. Dar dacă acceptăm toate astea, ne vom găsi în faţa unui alt prag: nici Lilith nu se va mai opune lui Miriam. Atunci am putea să admitem şi faptul că occidentalii au început (e drept că mai târziu) să înnegrească icoanele şi statuetele lor după maniera răsăriteană, unde acelea erau într-adevăr mai întunecate? Da, dar fecioarele negre au fost adorate în Occident încă mult înainte de instaurarea, atât de parţială, a acestei practici…

Scribul a simţit tot timpul că lucrurile nu se leagă în legătură cu Madona Neagră dintre copaci şi a rămas cu această impresie chiar şi când, crezând că a terminat biografia Celei de A Şaizeci şi opta, s-a aplecat asupra destinului fiului ei. Ceva, totuşi, nu i-a dat pace şi a revenit la Miriam, ignorând interdicţia pe care singur şi-a impus-o de a nu se întoarce la un episod odată terminat, interdicţie venită din conştiinţa terorizantă a timpului limitat oferit vieţii unui muritor oarecare. Probabil că scribul, în ciuda veşnicelor sale văicăreli, este totuşi iubit de Dumnezeu, întrucât această (unică?) trădare i-a fost iertată, ba chiar răsplătită. Aşa cum a mai menţionat, scribul a descoperit cele mai multe amănunte despre mamă, cercetând viaţa fiului. Aşa s-a întâmplat şi cu relevarea semnificaţiei Madonei Negre, semnificaţie care, crede scribul, dă coerenţă memoriei duale a întregului destin al personajului. (Vom putea specula abia după aceea dacă această semnificaţie poate fi generalizată sau doar aplicată frescei Madonei Negre dintre copaci de la Schönwald.)

Conştient că a deschis prea multe întrebări în mod simultan, fără a fi în stare de a răspunde corespunzător măcar şi la una singură, scribul a urmat o pistă, din cele atât de multe, ştiind că, pentru a nu se rătăci cu totul, avea nevoie să nu aşterne pe hârtie decât gândurile dictate de Dumnezeu. Îndoielile scribului nu erau decât dacă simţurile-i sunt suficient de antrenate pentru a percepe corect Cuvintele.

Vom porni de la un personaj ce s-a bucurat de un imens respect antum în comunitatea sa şi de un la fel de mare respect în posteritatea învăţaţilor evrei: Rabi Eleazar din Worms. Când se vorbeşte despre Golem, Rabi Eleazar din Worms pare a fi chiar autoritatea care s-a păstrat drept cea mai importantă, fiindcă Rabi Eleazar ne-a lăsat un reţetar concret de făurire a unei fiinţe prin recursul la astrologie în relaţia „care uneşte literele de membrele corpului uman”, după cum concluzionează şi Moshe Idel¹. Dacă tradiţia iudaică vorbeşte cu mult înainte de veacul al XIII-lea de posibilitatea creării unor fiinţe vii din ţărână, prin rostirea într-un anumit fel a combinaţiilor celor 22 de litere, Rabi Eleazar din Worms pare să fi şi realizat (cel puţin) un antropoid, deşi scribul nu cunoaşte mărturii explicite în acest sens. Când a urmat, aşa cum a spus, o anumită pistă, deschizând una dintre nenumăratele uşi care se deschid mereu în faţa fiecăruia dintre noi, scribul s-a pomenit pe un coridor care nu s-a înfundat şi nici nu l-a adus înapoi la locul din care a pornit. Ceea ce i-a întărit convingerea că a ales intrarea potrivită. Cum să-şi explice altfel decât că s-a ridicat la înălţimea unei scule a lui Dumnezeu şi că scrie ceea ce i se dictează? Pentru o clipă, scribul a putut transcrie literele albe în litere negre, astfel încât să le poată citi fiecare. Apoi, desigur, când n-a mai fost nevoie, nici scribul n-a mai desluşit din praful alb… decât praful alb şi nu şi scrisul. Să mai remarcăm odată că drumul pe care a pornit l-a dus la Miriam, o fiinţă atât de enigmatică, ascunsă după atâtea legende contradictorii, o za evreiască în mijlocul unui lanţ de călugări templieri ce purtau cu mândrie crucea pe umărul stâng! Cum să-şi explice altfel că drumul l-a îndreptat spre o aşezare micuţă situată chiar lângă Worms şi chiar în veacul al XIII-lea, în preajma lui Rabi Eleazar? Şi ce şanse sunt să nimereşti şi un alt personaj aparent atât de nepotrivit în şir, Magister Amori, care să ţi se prezinte drept Al Şaizeci şi nouălea, fiul lui Miriam şi nepotul Omului fără Dileme? Cum altfel, din atâta amar de înscrisuri, să dai de nişte verigi ce sfidează subconştientul nostru colectiv, precum şi logica noastră măruntă în „succesiunea firească” a unor bărbaţi renumiţi pentru felul lor simplu de a fi, pentru obedienţa necondiţionată faţă de ordinul în care au intrat de bunăvoie şi pentru eficacitatea lor în a acumula averile pe care, prin doctrina traiului lor zilnic, le dispreţuiau? Scribul nu are nici pe departe pregătirea necesară unei exegeze biblice, dar rândurile următoare i se par mult mai relevante în economia înţelegerii răspunsurilor la toate întrebările la care a ajuns, decât cele câteva fapte disparate notate în prima variantă a înfăţişării vieţii Celei de A Şaizeci şi opta.

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor. Dumnezeu a zis: <Să fie lumină! Şi a fost lumină.>” spun evreii, în „Cartea despre vremurile străvechi de la facerea lumii până la Avraam”. „La început era Cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin el; şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”, deschide Evanghelistul Ioan, prin Întruparea Cuvântului, descrierea Genezei. Şi tot la nume, la Cuvânt se adresează şi Profetul: „Laudă Numele Domnului Tău, Cel Preaînalt!”. Dumnezeu spune ceva şi acel ceva se întruchipează. Aşadar, întruchiparea este prin Nume, adică prin Cuvânt. Mai mult, Cuvântul (pretutindeni cu majusculă) este chiar Dumnezeu. Când ne referim la El, ne referim la Dumnezeu şi când ne referim la Dumnezeu, ne referim la El, El fiind şi Dumnezeu şi Cuvântul. („Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”.) Denumirea numelui lui Dumnezeu este de nerostit, poate şi pentru că acel cuvânt este Creatorul, Arhitectul, ori Dumnezeu este doar Unul. La evrei, în Sefer Ieţira, se povesteşte cum Avraam, devenit Abraham, prin darul lui Dumnezeu de a-l înnobila cu o literă din tetragramă, încearcă să înţeleagă, dar nu reuşeşte, până ce Dumnezeu nu-i spune că iniţierea se face întotdeauna în doi (sau în mai mulţi), Unul fiind doar El, Dumnezeu.

„Vremurile vechi”, am văzut, sunt considerate de evrei de la facerea lumii până la Avraam. Cu acesta se deschide, deci, o altă eră. Devenit Abraham, acesta ajunge la Cuvânt şi este apt, chiar dacă nu singur, să creeze o lume.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.