CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Şi-a răspuns scribul la noianul dilemelor născute ca dintr-o spirală vicioasă, una deschizându-i uşa următoarei? Să reprezinte răspunsul viaţa Celui de Al Şaizeci şi nouălea în varianta propusă?Dar chiar de ar fi aşa, cine i-ar putea spune scribului dacă a nimerit şi întrebările bunului şi răbdătorului cititor? În caz contrar, el n-a făcut decât să fixeze în balamale uşi oarbe în dreptul unor ziduri compacte. Însă nici chiar de acest lucru nu mai este convins scribul: că va avea răgazul să ducă până la capăt ce a început. Şi, astfel, s-ar putea ca zidul să rămână pe o porţiune până şi fără acele uşi iluzorii.

Odată cu înaintarea în vreme a derulării lungului şir, şi scribul îmbătrâneşte ireversibil. Altceva a fost cât s-a aflat tânăr: tânărul este curios să afle, bătrânul are impresia că diferenţele sunt irelevante.

Şi iată ipostaza relevată scribului:

Născut în casa de piatră de lângă Worms, Al Şaizeci şi nouălea a copilărit într-o atmosferă unică: dacă în Stätl vieţuia o comunitate de evrei careeni, a cărei membri erau atât de adânciţi în credinţa lor, din ritmul căreia abia dacă un nou măcel îi putea scoate pentru o clipă, în preajma lui Miriam trăiau oameni diverşi, deschişi spre cele din jur. Doar faptul că, iniţial, fusese vorba despre rudele lui Ţipor şi că majoritatea celor de acolo purtau într-adevăr portul distinctiv evreiesc obligatoriu şi că prăznuiau sărbătorile lor mai amintea de originea evreiască a locului. Dar, acolo, în uriaşa livadă, se găseau, în acelaşi timp, şi creştini, şi tot felul de pierde vară, şi străini veniţi de cine ştie unde, o vreme, chiar şi un chinez, fost translator imperial. Era un spaţiu unde se celebrau diferite rituri, iar cei cu o obârşie neclară – ca să nu zicem dubioasă – se alipeau, pe rând, de diferiţii credincioşi, obţinând o mâncare mai bună de sărbătorile fiecăruia.

Iar când în zare se anunţa o nouă furtună, atunci, într-adevăr, oameni făcând parte din toate neamurile, din toate credinţele şi din toate stările sociale se grăbeau să caute azil în spatele zidurilor a căror poartă mare nici măcar nu trebuia să fie zăvorâtă în faţa primejdiilor – aşa cum s-a dovedit deja de la primul pogrom care a surprins-o pe Miriam în casa ei.

Copilul fusese răsfăţatul tuturor, fiind linguşit de fiecare pentru a intra în graţiile stăpânei locului, fie că din casă apărea blânda Miriam, fie că îşi făcea apariţia cumplita Lilith. De fapt, de foarte tânăr, Al Şaizeci şi nouălea a fost socotit adevăratul senior al domeniului. Şi pe bună dreptate, tatăl fiind mai mereu plecat, băiatul era singurul vlăstar de sex bărbătesc prezent. El nici nu trebuia să-şi exercite atribuţiile: ajungea să schiţeze un gest de neplăcere şi apăreau de îndată destui care să-l pună la punct pe cea ce i-a provocat insatisfacţia. În curând, s-a produs o adevărată competiţie între cei de faţă în a fi cât mai prompţi a-i traduce în realitate gândurile. Miriam n-a fost deloc fericită de cele ce se petreceau, de multe ori chiar sub ochii ei, dar devenise de timpuriu conştientă că nu mai avea puterea de a le împiedica; însă mai exista şi Lilith, oricând gata a-i încuraja pe linguşitori.

Copilul creştea în această atmosferă stranie destinată suveranilor copii şi, uneori, numeroşii clienţi, adevăraţi curteni ce-i roiau fără încetare în jur, rămâneau uimiţi de faptele şi întrebările ciudate ale protejatului şi, totodată, protectorului lor. De pildă, în ziua când l-au surprins dând foc unei şopârle:

– De ce am făcut asta? Fiindcă fiecare băiat este foarte preocupat de modul cum va sfârşi el însuşi, le-a răspuns. Oamenii s-au privit unii pe alţii şi s-au întrebat, fiecare în gând, dacă şi pe ei i-a frământat atât de devreme tema morţii. N-aveţi cum să vă mai amintiţi, a continuat Al Şaizeci şi Nouălea, ghicindu-le frământarea, acum sunteţi preocupaţi doar de ce v-ar mai putea aduce avantaje în şansele de a trăi cât mai mult şi cât mai bine.

Altădată, l-au asistat cum se străduia să surprindă momentul împerecherii orătăniilor din curtea special amenajată pentru ele. Era curios să afle, le-a explicat, de ce găinile fug din preajma cocoşului, atunci când se pare că intuiesc exact cu ce intenţii se apropie masculul de ele. Asta după ce fiecare dintre ele abia aşteaptă să fie ea cea aleasă.

– De unde ştii că „fiecare găină abia aşteaptă să fie ea cea aleasă”?

(„Alături de limbajul mirosului, A Şaizeci şi opta a comunicat mereu prin conştiinţa limbajului dragostei: cu ce sentimente se apropie cutare, cât este atracţie şi cât este respingere în acea întâlnire. Iar dragostea şi erotismul aveau valori semantice extrem de apropiate pentru fiica Omului fără Dileme. Mai mult decât atât: Miriam a avut capacitatea de a transmite acea sensibilitate specială şi celor din jur, astfel încât se dovedea aproape imposibil să gândeşti una şi să spui alta în prezenţa ei, fără ca minciuna să nu fie sesizată”, a fost specificat în paginile dedicate Celei de A Şaizeci şi opta. Să fi moştenit copilul şi această calitate a simţurilor de la mama sa? Şi cât să fi preluat de la Miriam şi cât de la Lilith? În general, la început, chiar aceasta a fost întrebarea care l-a frământat cel mai mult pe scrib: cât a moştenit Magister Amori de la una şi cât de la cealaltă, întrucât şi blânda Miriam, aşa cum tocmai am văzut, ştia să aprecieze plăcerea. „Numai cine ştie să dorească şi să preţuiască dragostea poate fi fericit”, spune un vechi proverb. Iar liniştea împrăştiată în jur de Miriam părea să conţină cu adevărat şi fericirea. )

De câte ori venea acasă cavalerul templier, copilul era preluat de Golem, iar cei ce se băteau altădată să fie cât mai aproape, ajungeau să-l mai privească doar de la distanţă. Ce putea să înveţe Golemul un copil de câţiva ani, el care nu simţea nevoia nici de a primi şi nici de a oferi afecţiune? Tocmai această lecţie, probabil, i-a predat-o băiatului, a cărui luciditate a rămas în legendă¹. Iniţial, cei din jur au fost miraţi de plăcerea lui ieşită din comun de a investiga. Copilul nu numai că urmărea cu atenţie, dar şi provoca scenele pe care dorea să le vadă. Câtă vreme fusese doar observator al comportamentului păsărilor şi animalelor din jur, lucrurile au fost acceptate cu admiraţie. Când, însă, a trecut şi la conduita oamenilor, adulţii au început să-şi arunce priviri neliniştite. L-au surprins, de pildă, observând atent deosebirile dintre corpul copiilor din curtea întinsă din jurul casei. Numeroşii copaci şi tufişurile dese permiteau o izolare suficientă pentru orice activitate. Pentru mici favoruri, copiii erau de acord să se lase studiaţi oricât de amănunţit. Treptat, Al Şaizeci şi nouălea a trecut şi la adolescenţi. Iniţial, nici asta nu a scandalizat prea tare: băiatul urmărea cu un beţişor contururile corpurilor ce i se înfăţişau: „un tânăr ce învaţă”, comenta armata de „curteni”. Dar „tânărul ce învăţa” se retrăgea tot mai mult în desişuri cu „materialul său didactic”. Nu pentru că ar fi fost el ce se jena, ci pentru că „materialul didactic” era mai uşor de manevrat în lipsa prea multor martori. „De ce când fac sex, oamenii se retrag în intimitate, pe când animalele sunt indiferente la cele ce se petrec în jurul lor?” – iată şi o altă întrebare pe care şi-o punea şi pe care o punea. „De ce trebuia să ridice mereu valoarea tentaţiilor cadourilor pentru a-i convinge pe indivizii umani să se desfăşoare în prezenţa sa, fiind evident că, la urma urmei, plăcerea e a lor?” Sunt oameni, se îngrijora mama – atât Miriam, cât şi Lilit – care cunosc satisfacţia doar privind actul realizat de alţii. N-a(u) trebuit, însă, să se teamă prea multă vreme: de la o vârstă neobişnuit de fragedă, fiul începu să intervină activ în scenele pe care le provoca. Însă o făcea de asemenea într-un mod ieşit din comun: era de parcă el ar fi fost învăţătorul care intra în joc doar atunci când elevii nu se descurcau singuri aşa cum dorea el; era de parcă nu făcea decât să le arate ce şi cum trebuiau să procedeze. După care se retrăgea şi devenea iarăşi spectator. La început, scenele acestea erau mai mult mimă, pe urmă au devenit reale. Iniţial, băiatul s-a ocupat de insecte, de animale, de copii. Când s-a adresat adolescenţilor, prin modul cum a făcut-o, a primit de mic apelativul: Magister Amori.

În legătură cu acest cognomen, trebuie să ne întoarcem iarăşi la Golem, cel care în perioadele în care Al Şaizeci şi şaptelea revenea acasă, devenea adevăratul şi unicul mentor al băiatului. Aşadar, înainte de a continua, scribul simte nevoia de a reveni la manuscrisul Monte d’Oro. Trebuie spus că este vorba despre un exemplar al unui op deosebit de deteriorat. În afara că are acele pagini smulse, foile rămase sunt desprinse din cotor şi amestecate de-a valma într-o cutie dintr-un lemn şi el aproape putrezit. Situaţia nu este deloc caracteristică nepreţuitei arhive a bibliotecii mănăstirii Ferme zu Chiuso. (Suspicios, scribul şi-a pus întrebări şi în legătură cu această excepţie nefericită. Iniţial, scribul a vrut chiar să renunţe şi să caute o copie mai puţin distrusă şi – probabil – mai puţin coruptă. Însă, presat, ca de fiecare dată, de spaima lui în faţa derulării necruţătoare a nisipului din clepsidra vieţii sale, s-a mulţumit cu ceea ce a găsit. Apoi, şi-a zis că nu poate fi întâmplător nici ca o singură casetă să fie lăsată să se descompună într-un loc renumit pentru grija cu care sunt păstrate documentele, la Ferme zu Chiuso fiind stabilite multe dintre primele metode şi reguli de arhivare ale unor înscrisuri vechi.) Nefiind numerotate în nici un fel, amplasarea foilor disparate s-a dovedit şi ea o treabă mai dificilă decât părea la început. Din pricina lacunelor şi a paginilor lipsă, multe texte păreau a face parte din alte manuscrise şi doar suportul scrierii şi modelul literelor le apropia. Dar era nu numai posibil, ci şi foarte probabil ca în acelaşi atelier să se fi folosit materiale similare şi un stil de lucru unitar, chiar dacă erau copiate simultan lucrări cu totul diferite. A fost momentul când pe o foaie, ce nu părea să ţină neapărat de restul celor păstrate alături, scribul a dat de consideraţii ciudate în legătură cu două perechi de cuvinte diferite, extrase din două limbi diferite. Iată, în traducere, ce a citit scribul (cu specificarea că, din pricina unor lacune şi a unor cuvinte al căror sens nu l-a putut descifra nici cu ajutorul unor prieteni specialişti, a fost nevoie de introducerea unor vorbe de legătură, poate altele decât cele originare): „După cum se ştie, pe fruntea unui Golem este scris cuvântul emet², altfel zămislirea rămâne inertă. Când creatura devine periculoasă (şi/sau) inutilă, ajunge să-i ştergi prima literă, iar din emet rămâne met³, iar făptura se risipeşte în ţărâna din care a fost creată. Nu întâmplător, la fel se întâmplă şi cu amor, căruia, de asemenea, dacă îi luăm prima literă, devine mor. Viaţa înseamnă, aşadar, amor. (Iar fără amor nu este decât moarte – completarea scribului.) Ceea ce explică, atunci, că un Golem neavând acces la dragoste, nu are o viaţă adevărată”. Iar pe o altă filă scrie că un Golem doar mimează viaţa, el fiind asexuat, chiar dacă imaginea formei organelor sale sexuale pare intactă. Undeva, în extremul nord, ni se mai povesteşte, a existat un Golem care a avut şi viaţă sexuală, dar el n-a zămislit copii. „Din cauză că el nu se gândea în taină la o fiinţă iubită, ci doar imita ceea ce fac oamenii.” Şi: „Sex înseamnă, în primul rând, imaginaţie şi tânjire. (De care Golemul nu dispune.)”. Pentru început, scribul n-a luat în seamă aceste pagini, nesesizând legătura cu subiectul urmărit de el. (Şi iată şi o altă întrebare care-l chinuieşte tot mai mult pe bietul scrib: oare de câte ori trece senin pe lângă dovezi de cea mai mare importanţă pentru munca sa?)

De data asta, scribul se amăgeşte că din clipa când i s-au deschis ochii şi a recunoscut importanţa acestor citate, întâmplările din viaţa Celui de Al Şaizeci şi nouălea i s-au relevat ca de la sine.

În zorii toamnei anului 1260, când ghibelinii florentini, ajutaţi de regele Manfred al Siciliei, i-au învins pe guelfi, în povestea bătăliei de la Montaperti s-ar fi regăsit şi Al Şaizeci şi nouălea. La prima vedere, se pare că avem de a face cu o confuzie: în 1260, după toate datele găsite de scrib, nepotul Omului fără Dileme n-avea decât 12 ani, iar, după toate regulamentele templierilor, el era încă mult prea tânăr spre a putea fi primit în rândurile ordinului mai mult ca paj. Or în frăţia aceea, scutierii erau recrutaţi după alte criterii, iar puţinii copii acceptaţi n-au fost decât orfanii adoptaţi, crescuţi şi educaţi de fraţi. Confuzia pare şi mai evidentă dacă ne referim la un cavaler asistat de un Golem, gândul ducându-ne imediat la Al Şaizeci şi şaptelea, mult mai degrabă decât la nepotul aceluia. Să fi luptat Omul fără Dileme la Montaperti? Sau să fi fost Al Şaizeci şi nouălea mai în vârstă, astfel încât să fi putut deveni de acum membru cu drepturi egale printre templieri? După atâta amar de vreme, datele şi eroii se mai învălmăşesc, asemenea filelor din manuscrisul Monte d’Oro împrăştiate prin sipetul lor din lemn aproape putrezit. Cum guelfii n-ar fi fost înfrânţi decât cu opt ani mai târziu, participarea chiar a Celui de Al Şaizeci şi nouălea la acele serbări legendare rămâne totuşi posibilă. Într-o veche legendă, păstrată şi în Cântecul lui Adonis, epos atât de cântat până la nimicirea templierilor de către Filip cel Frumos şi de către papa Clement V, accentul cade de pe bătălia propriu-zisă pe serbările care i-au urmat şi la care au participat nu numai învingătorii, dar şi diferiţii cetăţeni necombatanţi ai Florenţei şi ai localităţilor din împrejurimi. La petrecerile – care ar fi durat neîntrerupt timp de aproape o săptămână – apare pentru prima oară public apelativul „Magister Amori” pentru Al Şaizeci şi nouălea, apelativ pe care-l va purta, de atunci, întreaga-i viaţă⁴. Iar alături de el, un alt actor, un Golem, va participa şi el nemijlocit la spectacolul descris. Nu există decât o singură explicaţie: dacă personajul n-a fost Simon de Montfort, atunci trebuia să fi fost istorica sa sosie, Omul fără Dileme. Iar dacă n-a fost nici acesta, înseamnă că Magister Amori a venit de lângă Worms însoţit de un alt Golem, că a preluat cu totul modelul bunicului său şi, devenit, la rându-i, cavaler templier – măcar acesta este un fapt fără îndoială – ar fi preluat, pentru o vreme, nu numai chipul şi faima, dar şi identitatea Celui de Al Şaizeci şi şaptelea.