CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cântecul lui Adonis, răspândit în numeroase variante asemănătoare între ele, reprezintă un imn al frumuseţii vieţii, în condiţiile în care serbările sunt prăznuite de oameni învingători atât în războaiele vremelnice, cât şi în veşnicia unor izbânzi faţă de ei înşişi. Ne aflăm în faţa unor producţii neuzuale, în care, influenţe păstrate din străvechi oraţii păgâne celebrează clipa în dispreţ faţă de tot ce a fost şi de tot ce va mai putea fi. O asemenea abandonare în prezent nu caracterizează nicidecum simţirea preocupată de CSLA (Ciocănitul Sfârşitului Lumii Acesteia) şi de spaima cumplitelor ameninţări ale Judecăţii de Apoi. Ca să nu mai vorbim de spaima ameninţărilor atât de apropiate şi atât de directe ce nu mai conteneau. Ne regăsim afundaţi într-o insulă de exuberanţă, în care orice plăcere a simţurilor pare nu numai permisă, ci şi legitimă în urma victoriei venite ca o descătuşare generală. Vreme de aproape o săptămână, inconştientul colectiv n-a mai resimţit obişnuitele constrângeri. Vreme de aproape o săptămână, învingătorii au celebrat nu numai izbânda asupra guelfilor, dar şi asupra propriilor lor obsesii rămase secrete din pricina educaţiei impuse timp de veacuri.

„Oameni respectabili, clerici şi seniori,

Au devenit oameni ca bieţii muritori.

Ba, am putea spune, că au devenit copii, haimanale,

Ba, am putea spune, că au devenit chiar nevinovate animale.

Animalele sunt inconştiente, nu înţeleg păcatul,

Nu concep ruşinea, a lor este Regatul.

Oameni respectabili, clerici şi seniori,

Au redevenit chiar neştiutori.”

Sunt versuri ce n-au decât scopul de a justifica toate cele săvârşite în zilele de pomină a celebrării triumfului nu numai de către plebe, dar şi de către „oamenii respectabili”, chiar şi de către „clerici şi seniori”. În continuare, se dovedeşte limpede că justificările sunt mai mult decât binevenite, fiind atât de necesare, încât cele opt versuri revin sub formă de refren nu numai după descrierea întâmplărilor ce au avut loc în fiecare dintre zilele de petrecere neîntreruptă, însă, de multe ori, şi după câte o faptă necesitând iertare, atunci când „oamenii respectabili, clericii şi seniorii”, alături de ceilalţi cheflii iubăreţi, devin iarăşi ceea ce au fost educaţi să fie şi când spaimele ameninţărilor viitorului se vor baza din nou pe amintirile obsesiilor trecutului.

În zilele acelea, pentru întâia oară, Al Şaizeci şi nouălea se impune nu numai ca protagonistul, dar şi ca regizorul unui spectacol public. Şi atunci, şi mai târziu, el va fi cel ce va stabili succesiunea şi ritmul tot mai ameţitor al secvenţelor lungii petreceri. („Ameţitor” pare într-adevăr cuvântul cel mai potrivit pentru întregul său demers.) Magister Amori s-a ghidat după experienţele sale de copil. La început, o vreme n-a făcut decât să studieze cu mare atenţie manifestările celor pe care-i va transforma în păpuşile jocului său. Acest „experiment natural” va fi urmat de împingerea aceloraşi în situaţii concepute de Al Şaizeci şi nouălea însuşi. Care, în tot acest răstimp, a rămas pe margine. Au urmat câteva scurte discuţii, în care regizorul a încercat să afle câte ceva din obsesiile sexuale ale celor astfel pregătiţi.

Un scrib, John Scot, iniţial simplu copiator al textelor lui Gervais din Tilbury, autorul deja pomenit al scrierii Otia imperialia, dedicată împăratului Otto IV, devine, la rândul său, autor independent şi îi urmează pe cavalerii templieri. El a fost şi în Ţara Sfântă şi ne-a lăsat o descriere neobişnuit de colorată a căderii Acrei, dar va rămâne în memoria contemporanilor mai mult pentru activitatea sa misionară, colindând târgurile spre a face propagandă ordinului. Nici cavaler, nici măcar scutier, dar nici călugăr sau menestrel, John Scot a fost câte puţin din toate acestea la un loc. Personajul însuşi apare citat în mai multe surse, însă va obţine locşorul său din amintirea colectivă prin Istorii, o culegere la fel de singulară de texte, pe care le-am putea considera drept un fel de predici moralizatoare menite a fi executate cu acompaniament instrumental, predici moralizatoare dacă n-ar conţine un limbaj atât de extrem licenţios. O mare parte dintre faptele incriminate în Istorii îl au drept personaj principal pe Magister Amori, opera lui John Scot fiind una dintre principalele – dacă nu chiar principala – sursă de informaţie pentru scrib. Care a dat aici de un autor a cărei atitudine este la fel de dificil de catalogat ca şi opera pe care ne-a lăsat-o: Scot condamnă în fraze hotărâte excesele majore înscenate de Al Şaizeci şi nouălea, dar pare să fi participat el însuşi la unele dintre orgiile descrise atât de amănunţit şi nu rezistă să nu le povestească încântat, înainte de a le incrimina… (O asemenea conduită scribul a regăsit-o la toţi cei ce s-au referit din proprie experienţă la trăirile organizate de Magister Amori. Toţi le-au condamnat ferm, însă toţi par să se fi lăsat angrenaţi cu entuziasm, la fel cum toţi par să păstreze nostalgia momentelor explozive parcurse.) Scribul a adus tocmai acum în discuţie aportul lui John Scot pentru că acesta a notat: „Diavolul¹, ascuns în chip de om în Magister Amori, nu este atât de prostănac încât să-şi imagineze, chiar şi numai o clipă, că ar putea afla din câteva cuvinte ce culori, ce mirosuri, se sunete, ce atingeri şi, apoi, ce jocuri ale imaginaţiei îl excită până la strigăt pe unul sau pe una. De multe ori, nici indivizii înşişi nu cunosc şi nu tânjesc decât după o parte din toate acelea. Pe celelalte doar le trăiesc. Lui Magister Amori îi este suficient să afle un cuvânt pentru a putea reconstitui întregul scenariu imaginativ. Puterile sale diavoleşti îl ajută fără greş şi (el) se joacă drăceşte cu cei ce-i cad în plasă: unora le dă mai mult, altora mai puţin. Iar cei ce obligaţi să satisfacă doar poftele celorlalţi, fără a obţine şi ei plăcerea, suferă cumplit. Abia atunci, privindu-i cu toată fiinţa sa, simte şi Magister Amori satisfacţia şi împrăştie mai multă sămânţă ca orice om muritor (sublinierea scribului).”²

Dar, până atunci, mai era mult: tot spectacolul imaginat de regizor.

Următoarea secvenţă era o perioadă de tatonare: petrecăreţii erau lăsaţi să se desfăşoare după plac, iar Al Şaizeci şi nouălea nu făcea decât să le ofere fiecăruia câte un element dintre cele care bănuia că îl excită atât de diferit pe fiecare. (Scribul simte nevoia unei scurte precizări: în literatură a găsit trimiteri la unele surse orientale, pe care Al Şaizeci şi nouălea le-ar fi cunoscut pe filieră arabă, lucrări de iniţiere în sex. Într-adevăr, în bibliotecile unor castele medievale au fost adăpostite asemenea manuscrise, chiar dacă stăpânii locurilor nu ştiau carte. Bogat ilustrate, erau citite castelanilor – dar şi doamnelor locului – de către servitori de mare încredere. Cu toate astea, scribul are suficiente motive de îndoială că iniţierea lui Magister Amori s-ar fi petrecut strict livresc. Iar influenţele din Orientul Îndepărtat au fost şi ele preluate în mod direct, din călătoria din Ţara Sfântă şi de dincolo de ea³. În nici un caz, ceea ce a înscenat şi trăit Al Şaizeci şi nouălea n-a fost o simplă „aplicaţie” a unor texte totuşi rare şi totuşi prohibite suficient pentru ca lumea să nu le citeze în public. Întotdeauna, pudoarea ipocrită a Apusului a diferit structural de pudoarea Orientului. Cu toate consecinţele de rigoare.)

Pe nesimţite, mesenilor li se insuflau suficiente motive de dorinţă pentru ca reticenţele din „conduita lor oficială” să înceapă să se fisureze. Abia acum rolul lui Magister Amori devenea mai vizibil. Ca şi în copilărie, în curtea cu atâta vegetaţie de lângă Worms, el stimula cuplurile, le asista de la distanţă, dar şi intervenea când i se părea că protagoniştii nu se comportă suficient de hotărât şi de profesionist. Ba mai mult, era dispus să le ofere chiar şi puterea propriului exemplu. Din momentul acela, cei doi deveneau (cel puţin) trei, iar între ei se lega o complicitate iniţial extrem de stânjenită, apoi tot mai senină.

– Nu trebuie să vă miraţi! Aţi observat vreodată cu atenţie cum se cuplează câinii? Chiar dacă o fac în ochii lumii, vor privi cu o infinită dojană la oamenii ce se află de faţă şi cu sentimentul învingătorului la ceilalţi câini, cei ce nu au acces decât de pe margine la plăcerea lor. Sesizaţi deosebirea? Faţă de semeni, mândria, dispreţul şi furia celui mai tare, faţă de oameni neplăcerea din teama că li s-ar putea întrerupe satisfacţia. Chiar dacă actul vostru se bazează şi pe amintirile imaginaţiei, de ce vă credeţi mai grozavi decât câinii?

Dar cei implicaţi nu aveau disponibilitatea de a asculta considerente savante. Ei deveneau tot mai preocupaţi de rolul lor. („O dovadă de necontestat că Magister Amori nu este decât întruchiparea diavolului o reprezintă şi energia neobişnuită pe care le-o insuflă victimelor sale”, mai notează John Scot. „Orice om se epuizează la un moment-dat, dar cei ajunşi sub influenţa necuratului puteau să continue cele la care-i împingea Magister Amori timp mult mai îndelungat decât am crede că este posibil. Unii, e drept, mureau de istoveală, dar spectacolul nu se termina decât atunci când, ca într-o vrajă, toţi cădeau, aproape în acelaşi timp, într-un somn adânc. Care şi el dura mai multe zile şi nopţi, până ce supravieţuitorii puteau să-şi reia viaţa de dinainte. Şi simţeau aceia că totul poate n-a fost decât un vis, despre care nimeni nu mai avea cutezanţa de a vorbi vreodată”. Şi, în cazul acela, cum de John Scot a cutezat nu numai să-şi amintească, dar să şi povestească cu lux de amănunte – şi foarte probabil mult exagerat – experienţele prin care a trecut şi el ca participant activ? Nu putem decât să tragem concluzia că şi John Scot a fost, de asemenea, o întruchipare a diavolului…)

Întorcându-ne la ghibelinii florentini sărbătorind victoria de la Montaperti, John Scot ne povesteşte (dar nu numai el) că după doar două zile, ierarhiile între participanţi, altădată atât de limpezi, au dispărut cu desăvârşire şi că Magister Amori folosea actanţii doar după cum îi dictau necesităţile scenariilor sale. Astfel, nu de puţine ori, servitorii ajungeau să-şi domine stăpânii, deşi nimeni nu-şi mai aducea atunci aminte cu ce rang a venit la petrecere. Şi chiar dacă acela a fost primul „spectacol” public regizat de Al Şaizeci şi nouălea – cel puţin primul cunoscut de scrib -, deja de atunci toate convenţiile au fost sfidate. Până şi intimitatea cuplului. Dar mai era vorba acolo de cupluri?

– Oamenii au fost creaţi asemenea tuturor celorlalte animale. Constrângerile educaţiei şi ale legilor i-au făcut să se despartă tot mai mult de restul vieţuitoarelor. Ei numesc această înstrăinare „civilizaţie”. În loc să folosească diferitele cuceriri ale tehnicii pentru a-şi astâmpăra necesităţile, ei au devenit tot mai străini de condiţia lor naturală. Chiar şi el este mai om decât voi, îi dojenea pe cei de faţă, arătând spre Golem.

Aşa că şi Golemul participa la orgiile organizate de Magister Amori. Orgii în care se exersau diferite tehnici de satisfacere sexuală prin implicarea totală a tuturor celor prezenţi. Când cineva refuza să privească la scenele ce se perindau prin faţa sa, era obligat nu numai să le admire, dar şi să participe în mod preferenţial la ele. Nu Magister Amori îl obliga, ci toţi ceilalţi. (Într-o scrisoare, Kraft-Ebing pretinde că Leopold Ritter von Sacher Masoch ar fi cunoscut „Istoriile” lui John Scot datorită unei copii din secolul al XIV-lea păstrată în biblioteca Universităţii din Lvov, unde bunicul său dinspre mamă a fost rector. Şi tot Kraft-Ebing pretinde că marchizul de Sade n-ar prea fi avut acces la acea sursă, altfel scrierile aceluia n-ar fi fost atât de lipsite de rafinament…)