CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cu mult noroc – noroc? -, o altă corabie l-a dus la Marsilia. De unde a ajuns înapoi la La Source Noir.

Tânărul era irecuperabil, au constatat vechile sale cunoştinţe din mănăstire: sfidând orice raţiune, Fugarul se înfăţişase în uniforma ordinului templier chiar în Franţa! Era momentul când furtuna declanşată atât de neaşteptat în zorii acelei zile istorice de 13 octombrie 1307 începea să se cristalizeze într-un proces organizat şi din punct de vedere juridic. Atunci, începând cu 1309, Comisarii pontificali au luat locul inchizitorilor lui Guillaume de Paris, duhovnicul regelui şi ai celuilalt Guillaume – Guillaume Nogaret. Totuşi, influenţa camarilei lui Filip cel Frumos a rămas decisivă, cel puţin în Franţa.

Ar fi riscant de susţinut că Al Şaptezecilea a fost arestat ca templier doar datorită revenirii fiului său, maestru în a intra dintr-o încurcătură în alta. Totuşi, apariţia iresponsabilă a aceluia în ţinuta ordinului proscris n-a avut cum să nu atragă atenţia. După vechiul său obicei, tatăl a preluat vina asupra sa, pretinzând că tânărul n-a făcut decât să se folosească, din ignoranţă desigur, de vechile straie aruncare de Cuviosul grădinar. Prin aceasta, însă, a recunoscut fără echivoc că el însuşi făcea parte din frăţietatea aflată sub cercetare. Al Şaptezecilea era mulţumit şi aşa, mai ales că profitând de explicaţiile sale nesfârşite, fiul a reuşit să dispară. Fugarul nu şi-a dezminţit apelativul: a fost căutat timp de mai multe zile, în vreme ce tatăl său tot vorbea (desigur mizând totul pe tonul său plângăcios, tactică mereu învingătoare până atunci). Profitând de o singură clipă de neatenţie, pe tânăr se părea că pur şi simplu l-a înghiţit pământul chiar din faţa celor ce au venit să-l aresteze.”

Scribul se scuză pentru această lungă autocitare, însă cu acest text preliminar în faţă, vom putea avansa în demersul nostru, fără a ne contrazice prea mult cu cele deja relatate.

Carol Laberdine, cronicarul (şi) al sfârşitului Cuviosului grădinar, nu şi-a început, desigur, scrierea cu acest eveniment mai degrabă dramatic decât important în tragedia ordinului înscenată de către oamenii lui Filip cel Frumos. Totuşi, citind întregul manuscris, scribul nu a mai găsit niciunde, până atunci, vreo altă referire la Al Şaptezecilea. Scena pomenită ne este prezentată împreună cu un fel de preambul, în care autorul rezumă faptele ce au dus la expunerea pe estrada morţii a „celui mai umil dintre demni şi a celui mai demn dintre umili”, cum denumeşte el, în mod destul de comercial, personajul. În mod firesc, în preambulul rezumativ, apare şi Fugarul, fiul care a dus (şi) la moartea tatălui său. Doar că fiul a fost destul de greu de identificat de ochii miopi ai scribului, pentru că Laberdine îl numeşte… „Viteazul iepure”. Mai târziu, începând să se familiarizeze cu profilul moral al Celui de Al Şaptezeci şi unulea, denumirea „Viteazul iepure”, adică „Fricosul curajos” ori „Curajosul fricos” i s-a relevat deosebit de potrivită, atât de potrivită încât i s-a părut imposibil ca acel Carol Laberdine să găsească o caracterizare aşa de exactă fără a cunoaşte temeinic personajul, încă în prealabil,. Mai mult, „Curajosul fricos” parcă i-a mai apărut cândva în faţă. Dar unde? Fiind tot mai înnebunit de puţinătatea nisipului care i-a mai rămas să se scurgă în clepsidră – puţinătate pe care doar o intuia, fiindcă numai singur Dumnezeu, Cel ce a născocit blestemul timpului, ştie exact numărul corect al boabelor de Sus şi al boabelor de Jos -, scribul mai degrabă s-a încurcat pe el însuşi, neîngăduindu-şi să recitească nici un document până la capăt, ci doar răsfoind avid filă după filă, în căutarea vagii amintiri a vocabulelor dispărute. (În general, individul nu este deranjat de mirosul propriului său trup. Pe scrib, din când în când, îl izbea o duhoare de hoit ieşind parcă tocmai din el.) Până la urmă, s-a lăsat păgubaş şi a încercat să ignore cele uitate. Numai că, din clipa aceea, nimic nu s-a mai legat în biografia Fugarului, iar elementele scoase cu osteneală la suprafaţă refuzau să se aşeze într-o ordine coerentă. A fost un nou moment, dintre cele tot mai multe, de sălbatică disperare pentru scrib. Viaţa Celui de Al Şaptezeci şi unulea risca să nu mai fie dusă până la sfârşit. La început, o serie de alte îndatoriri i-au venit scribului ca nişte alibiuri. Apoi scuza se baza pe oboseala tot mai accentuată şi pe lipsa prelungită a concediilor. Însă toate la un loc nu puteau împiedica perspectiva întreruperii bruşte a întregii aventuri, după doar şaptezeci de generaţii şi nu după o sută. În fine, Curajosul fricos a apărut de unde scribul s-a aşteptat mai puţin, deşi un profesionist mai bun ar fi ştiut să meargă de la început direct la acea sursă. Odată cu reapariţia Viteazului iepure şi identificarea lui cu Fugarul, mirosul nesuferit de hoit a dispărut deocamdată şi el din preajma scribului.

Aşadar, Carol Laberdine pomeneşte despre Al Şaptezeci şi unulea în cadrul celebrului incident petrecut la consacrarea „păstorului nelegiuit” (după cum l-a numit poetul Dante pe papa Clement al V-lea). Încoronarea acestuia, la 14 iulie 1305, la Lyon, avea să fie tulburată de prăbuşirea unui zid care a îngropat sub el mai mulţi membrii ai procesiunii solemne, printre care nume grele, asemenea lui Carol de Valois ori ducele Ioan al Bretaniei. Catastrofa a venit din senin, de parcă însăşi Mâna lui Dumnezeu ar fi aruncat zidul peste alai. Şi noul papă a fost implicat, căzând de pe cal cu coroana apostolică prăvălindu-i-se în ţărână. În învălmăşeală, până să şi-o recupereze, din ea a dispărut pentru totdeauna o piatră preţioasă, celebră ca şi toate cele ce împodobeau sfânta tiară. Carol Liberdine a încercat o adevărată investigaţie de detectiv pe urmele diamantului pierdut, investigaţie pe care o povesteşte, într-un manuscris aflat la mănăstirea Ferme zu Chiuso, poate primul roman poliţist autentic din istorie, oricum primul cunoscut de către scrib. Manuscrisul, format din 14 file in folio foarte bine conservate, se citeşte pe nerăsuflate. Din el reiese că piatra a fost furată de un tânăr adolescent, care s-a făcut apoi imediat nevăzut. Reconstituirea drumului „Viteazului iepure” este realizată în paralel cu rătăcirile noului suveran pontif în căutarea unei reşedinţe. De la Lyon, Clement s-a mutat la Cluny, apoi la Bordeaux şi la Poitiers, înainte de a se stabili în „noua captivitate babiloniană”, la Avignion. Cum papa avea nenumărate motive de a nu părăsi Franţa natală şi de a se baza pe protecţia lui Filip cel Frumos, căruia i-a satisfăcut apoi aproape toate dorinţele, celălalt itinerar, cel al Viteazului iepure, a fost mult mai slobod. La început, tânărul hoţ ar fi adăstat şi el în apropiere de Bordeaux, într-o mănăstire¹, după care ar fi plecat în Italia, de unde înspre răsărit, într-un drum în zigzag. A fost el nehotărât sau a încercat să-şi piardă urma? Până la urmă, diamantul de pe coroana papală a ajuns la sediul unei comanderii din sud de Dunăre, de unde îşi pierde urmele şi pentru detectiv. Dar rămâne un fapt că Viteazul iepure a aşteptat în acele locuri ceva şi că a urcat în Carpaţi, spre ţinutul său natal, înainte de a se învălmăşi, revenit în Grecia, în tot felul de scandaluri nedemne pentru un templier. Acel ceva aşteptat pare să fi fost, spune Laberdine, comoara templieră pe care fraţii au reuşit s-o scoată din Paris şi pentru îndepărtarea căreia, în linişte, cei mai de seamă 138 cavaleri au acceptat să se jertfească în sălile de tortură ale inchiziţiei şi pe rugurile din pieţele Franţei. Adolescentul, fiu el însuşi de templier, aducând cu sine drept zestre de bună-credinţă diamantul pontifical, părea nu numai de încredere, dar şi unul dintre puţinii oameni apţi a servi drept ghid în Enigma Europei, locul care putea fi considerat drept cea mai bună ascunzătoare posibilă: nu se nici găsea foarte departe, dar era şi un adevărat labirint, iar renumele ei misterios a făcut-o să rămână o pată albă pe harta Europei, nici una dintre marile puteri trecătoare din jur sau venite de aiurea nearătându-se dornică de a o cuceri, de a se stabili şi de a rămâne acolo².

Scenariul lui Carol Laberdine pare să-şi găsească o confirmare prin aceea că, la revenirea la mănăstire în 1309 – în mantie de templier! –, Al Şaptezeci şi unulea a fost, într-adevăr, arestat cu mari speranţe, comisiilor de anchetă fiindu-le chiar insuflată ideea că ordinul – care încă nici nu apucase să fie desfiinţat în mod oficial de către papă – şi-ar fi reconstruit în taină structurile cu oameni foarte tineri şi că Fugarului i s-ar fi încredinţat un rol cu totul deosebit, dacă nu chiar cel mai mare.

Munca scribului se aseamănă, aşa cum s-a mai spus, cu reconstituirea unui puzzle uriaş. Piesele constitutive sunt risipite peste tot, la mari distanţe între ele, de parcă ne-am afla în faţa urmelor unei explozii cu efecte de cataclism. Aşa se face să următorul fragment vine tocmai de la secta (h)asasinilor. Despre care s-a mai amintit, în treacăt, vorbind despre Conrad de Montferrat, în legătură biografiile unor străbuni de-ai Celui de Al Şaptezeci şi unulea. Legăturile (?) dintre (h)asasini şi templieri n-au fost lămurite niciodată. Chiar şi „dispariţia” lor, în urma năvălirilor mongole, a rămas la fel de enigmatică precum cea a templierilor. În multe cărţi de senzaţie, şi unii şi alţii au supravieţuit. Însă chiar şi surse demne de încredere din mileniul următor asimilează devoţiunea până la sacrificiul de sine a grupărilor militanţilor islamici în tradiţia vechii secte. Ceea ce colorează imaginaţia scriitorilor sunt ritualurile iniţiatice, esoterismul legendarei lor biblioteci dispărute, dar şi unele similitudini (anticipări?) faţă de comportamentul templierilor şi al masonilor liberi. (De pildă, acelui ordin musulman i se atribuie şi adevărata paternitate a secretelor zidarilor goticului.) Ca şi literatura despre templierii care ar fi supravieţuit morţii lor istorice, şi (h)asasinii au legendele lor de după anul 1270, când ar fi fost nimiciţi. Într-una dintre aceste legende îşi găseşte locul şi Fugarul.

În drum spre Avignion, papa a fost condus din umbră de tot felul de siluete. Unele au fost descoperite, identificate şi neutralizate. Altele au reuşit să scape. Câteva – cine să mai ştie câte – s-au menţinut în necunoscut. O asemenea umbră, „care s-a detaşat din amintirea lui Bernard de Clairvaux” (adică din rândurile templierilor), l-ar fi însoţit pe Clement în tot periplul său de la Bordeaux la Avignion. Era un cardinal acela, un altfel de spion decât cardinalii aflaţi în slujba lui Filip cel Frumos – cardinalul de Goso.

Poveştile despre cardinalul de Goso revin de multe ori în folclorul renaşterii timpurii, fiind vorba despre un personaj devenit arhetipul impostorului imposibil de identificat într-un timp anume, el ivindu-se pe lângă numeroase figuri celebre până spre sfârşitul „exilului babilonian” al papilor la Avignion şi strâns legat de această perioadă. În preajma lui Clement al V-lea, despre cardinalul de Goso se fabula că, în realitate, nici măcar n-ar fi fost creştin, ci musulman travestit. (H)asasin! Ne aflăm în epoca în care fantasticul venit din alte lumi era, treptat, înlocuit cu misterele de sorginte autohtonă. Pe lângă papa Clement al V-lea, cardinalul de Goso era diavolul travestit în om, la fel ca şi omul travestit în diavol.

Influenta şi misterioasa figură şi-a câştigat notorietatea mai ales după moartea papei, el fiind cel ce s-ar fi aflat atât în preajma lui Filip cel Frumos, cât şi în cea a lui Guilleaume de Paris, a lui Nogaret şi chiar a lui Clement, atunci când, puţin după martiriul lui Jacques de Molay şi a lui Geoffroy de Charnay, toţi aceia au venit la Judecata Cerească, răspunzând prompt la citaţia marelui maestru templier³. Coincidenţa aceasta i-a făcut pe cei în cunoştinţă de cauză să-l bănuiască că ar fi fost „aprodul diavolului”, cel ce i-a condus pe acuzaţi la judecată la sorocul fixat. Pe o frescă, ce a supravieţuit ca prin minune în Castelul Vandreé, distrus aproape în întregime de bombardamentele celui de al doilea război mondial, se află înfăţişat un personaj înfăşurat într-o pelerină lungă, ducându-i legaţi de gât cu câte un ham pe mai mulţi prizonieri înveşmântaţi în ţinute luxoase. Putem identifica, printre aceştia, un papă, un rege, un călugăr şi mai mulţi nobili… Prizonierii au legate de picioare pungi grele cu bani, asemenea ghiulelelor condamnaţilor. Jos, în stânga imaginii, este scris: Goso ad inferno.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.