CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (100)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Războiul dintre Cea de a Doua Marie şi Robert a devenit şi el public. Analizând spusele lui Robert, Marie constata tot mai multe inadvertenţe: nici traseul străbătut împreună cu Al Optzeci şi şaselea nu era constant, Robert mai uita ceea ce afirmase doar cu o zi sau două înainte, ba încurca numele personajelor (pe care le rostea cu o mare siguranţă…), ba apăreau şi actori noi în întâmplări noi. (De pildă, evreul care ar fi fost complice la asasinat a apărut mult după primele versiuni.) Marie punea întrebări capcană în care preopinentul ei cădea surprinzător de repede. Dar cine, în afara ei, să analizeze atât de strict poveştile lui Robert? Şi cui să i se destăinuiască Marie? Cui să-i spună toate minciunile de care era încredinţată că i le-a servit Robert?

În vremea aceasta, Robert, pretinzând că vrea s-o ia în căsătorie pe sărmana văduvă doar din vechea prietenie cu Fiul Contelui, că nu doreşte decât s-o ocrotească şi să-i înlăture de pe umeri o povară atât de grea şi de nepotrivită pentru o femeie, cum era administrarea imperiului Hanului Diavolul Argintiu, a reuşit repede să-şi creeze o opinie tot mai favorabilă. El a ajuns să stea ore multe în sălile Hanului, să omenească pe unul şi pe altul şi să le povestească uluitoarele aventuri pe care le-a trăit împreună cu bunul şi vechiul său prieten. Şi nu poate fi trecut cu vederea şi sentimentul cvasi general pe care-l trezeşte cineva care se prăbuşeşte de foarte sus dintr-o vină ce i se poate imputa: „Al Optzeci şi şaselea a avut de toate şi şi-a bătut joc de norocul său proverbial! Cui să-i pară rău de cineva care, fără să depună nici un efort, se bucură de atâtea privilegii şi nu ştie să preţuiască un trai pe care majoritatea semenilor săi nu-l pot obţine oricât de mult s-ar strădui şi orice mijloace ar folosi?” Cui să-i fie milă de un asemenea individ? Nu milă, ci mai degrabă satisfacţie simţeau oamenii.

Între timp, în loc să-i interzică să mai intre în Han, Marie a încercat să obţină o încriminare oficială a albinosului pentru uciderea soţului ei, sperând că, supus unui interogatoriu sever, i se va smulge ticălosului recunoaşterea infamei sale fapte. Numai că judecătorul cu care a tratat în secret – până cu doar puţină vreme în urmă atât de obedient în faţa ei – s-a lăsat convins de Robert şi a refuzat să-l pună sub învinuire. La fel cum şi o încercare nereuşită de atentat împotriva lui Robert a dat greş în mod cu totul inexplicabil. Aşa că acum Marie era cea pasibilă să fie pusă sub acuzare.

Deşi nu se mai vorbea despre o eventuală căsătorie, soţia Fiului Contelui nu se mai simţea în siguranţă în Han. Amintindu-şi de ceea ce a spus mai demult socrul ei, „Chiar dacă – ferească Domnul! – s-ar ajunge să se întâmple ceva cu Diavolul Argintiu la Hanovra, eu sau fiii mei vom putea lua totul de la capăt în Alsacia” şi pretextând o problemă urgentă, a plecat, mai mult pe furiş, împreună cu Al Optzeci şi şaptelea, în vârstă de doar doisprezece ani, în locul de refugiu preconizat de Contele Lorenzzi.

Aici se răresc cunoştinţele bietului scrib despre „ce s-a mai întâmplat în Hanul Diavolul Argintiu, după plecarea Celui de Al Optzeci şi şaselea (Partea stângă a foii)”. El, bietul scrib, n-a mai regăsit nici o însemnare despre Cea de a Doua Marie, care se pare că n-a mai ajuns în Alsacia. Deocamdată, tot ce mai ştie despre ea provine din biografia Celui de Al Optzeci şi şaptelea. Iar coperţile cărţii aceluia abia urmează să le deschidă.

Pe partea stângă a foii rămân doar datele despre ce s-a mai întâmplat cu fostul imperiu al Hanului Diavolul Argintiu, date desigur foarte interesante, însă care, începând de la sfârşitul anului 1666, nu mai fac obiectul Celor O Sută.

Puterea în Han a preluat-o pentru puţină vreme Robert. Primul lucru pe care l-a făcut a fost că a dărâmat Diavolul cel Mare din faţa Hanului, pretinzând că pelerinajul său prin sfintele mănăstiri nu-i mai permite să lase un simbol atât de malefic să-i îndrume pe călători¹.

Al doilea lucru pe care l-a făcut Robert a fost să-şi numească oamenii săi în posturile cheie². Ceea ce, desigur, i-a nemulţumit pe vechii şefi. Urmarea a fost că preconizata descentralizare s-a produs după împărţeala inspirată încă de Marie, însă fără ca acele structuri să mai fie subordonate aceleiaşi voinţe. În jurul anului 1680, ceea ce s-a ascuns vreme de şapte generaţii în spatele Hanului s-a redus la întreprinderile din Hanovra. Care, cu timpul, fie că au dispărut, fie că s-au dezvoltat şi ele separat. (Unele dintre ele fiind chiar germenii unor structuri puternice şi acum, când scribul aşterne aceste rânduri. Doar că în scriptele lor sunt menţionaţi ca fondatori cei ce au izbutit să conserve vechi întreprinderi din fostul colos, să le modernizeze, să le facă să renască. Ceea ce, într-adevăr, nu este puţin lucru şi le dă pe deplin dreptul celor ce au reuşit această performanţă să fie socotiţi ei drept ctitori.³)

Şi numele Hanului a dispărut. Şi iată o minune a cărui tâlc bietul scrib nu se încumetă s-o explice: în 1680, statueta diavolului din sala mare a Hanului a căzut de pe şemineul, pe care a stat atâta amar de vreme, pentru a doua oară. Dacă prima dată a fost nevoie de mai mulţi îndrăzneţi s-o ridice şi s-o reaşeze pe locul ei, de data asta s-a sfărâmat în bucăţi. Minunea întreagă martorii evenimentului n-au aflat-o decât din zvonuri: statueta s-ar fi făcut ţăndări exact în clipa în care ar fi murit şi Fiul Contelui. Cel puţin aşa spune legenda.

Dar asta a mai ridicat o întrebare: dacă legenda vorbeşte astfel şi dacă Micul Diavol s-a prăbuşit abia prin 1680, atunci înseamnă că s-a acceptat că nici Al Optzeci şi şaselea nu s-a prăpădit atunci când a pretins Robert.

Prea mulţi „dacă”…

Doar un amănunt încă pe pagina dreaptă a foii: Robert n-a „domnit” decât puţine luni, atât cât le-a trebuit veştilor să ajungă până în filiale şi cât acestea s-au revoltat din nou, de data asta cu succes, nemaifiind o minte suficient de ageră care să conducă un braţ îndeajuns de puternic pentru a le împiedica. Robert n-a avut parte de linişte nici măcar în Saxonia. Fiind evident că el a fost cel care a cauzat descompunerea marii structuri, un verişor al Celui de Al Optzeci şi şaselea a reuşit ceea ce n-a izbutit Marie: a obţinut incriminarea sa în asasinatul asupra Fiului Contelui şi, deşi dovezile nu au fost concrete (ca de obicei, atunci „când lipseşte cadavrul”), Robert a fost condamnat la ştreang, mai ales că, sub tortură, şi-a recunoscut vina. Pe urmă, pedeapsa nu i-a fost comutată, dar nici n-a mai fost executată, osânditul aşteptându-şi mai mulţi ani execuţia într-o celulă de închisoare. Chiar dacă o asemenea procedură n-a fost prea uzuală, ea a avut efect: Robert tresărind, pe tot timpul detenţiei, la fiecare zgomot, întrucât fiecare zgomot putea anunţa ultimul său drum. Se pare că şi-a pierdut minţile şi că i s-ar fi dat drumul: o legendă a stăruit în regiune despre un om-stafie, înalt, străveziu, cu părul şi cu pielea albe, cutreierând fără nici un rost ţinutul, fixând cu privirea pe oricine şi înspăimântându-i pe toţi cei ce-i ieşeau în cale.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.