CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (102)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Acel Mihai Bravul a tratat cu împăratul sprijinul său pentru „Liga Sfântă”, o alianţă militară binecuvântată de papă şi menită să oprească iureşul otoman. Propunerea condotierului valah a fost să alcătuiască un puternic stat pe aproximativ teritoriul unde au trăit dacii în vremea regilor lor de dinaintea şi de după venirea Mântuitorului. Mihai se simţea în stare (şi chiar s-a dovedit capabil) de unirea acelor teritorii, dar avea nevoie de ajutor. Cum de bani nu prea dispunea, i-a adus lui Rudolf cadou cărţi, pe Filon şi pe câţiva meşteşugari pricepuţi¹. Filon a rămas ghid în bibliotecă şi după ce Mihai a ajuns principe al celor trei ţări româneşti. Şi şi-a continuat activitatea la Praga şi după asasinarea prin trădare a lui Mihai în propriul său cort de campanie. Filon a rămas să-şi facă datoria şi a crescut pe lângă el tineri meniţi să-i continue munca, după ce el se va săvârşi. Printre acei tineri a fost şi un nepot de soră a lui Filon, pe nume Radu. Acesta, rămas orfan de ambii părinţi, a fost luat în grijă de unchiul său, iar cei doi fraţi şi sora lor, fiind copii de boieri, au fost risipiţi pe la alte neamuri. Aşa că Radu a fost crescut de la nouă ani la Praga şi educat de eruditul său unchi. Căruia i-a urmat în toate cele. De-a lungul timpului, Radu, după ce s-a călugărit şi el în rit ortodox la o mănăstire din Valahia, deşi s-a întors la Praga, a revenit de mai multe ori în locurile sale de origine. Fiul Contelui şi Robert l-au întâlnit când părintele Radu trecuse de vârsta de şaizeci de ani. Postul său nu mai avea, de foarte multă vreme, prestigiul de care se bucurase pe vremea unchiului Filon. Împăratul Leopold îşi stabilise reşedinţa la Viena, iar preocupările „împăratului alchimist” (Rudolf II) nu mai erau împărtăşite de urmaşii săi. Radu găsise prilejul de a face ceea ce şi-a dorit o viaţă întreagă – un pelerinaj pe la toate mănăstirile şi prin Constantinopol, la Mormântul Sfânt. Hagialâcul acesta a fost şi visul lui Filon, dar unchiul n-a apucat să şi-l realizeze. Radu da.

Acestea fiind date atestate, scribul a găsit un indiciu plauzibil pentru direcţia în care au pornit Al Optzeci şi şaselea şi prietenul său. Drumul spre Mormântul Sfânt ducea într-adevăr prin Austria, Ungaria, Transilvania, Valahia (sau Ţara Românească), Bulgaria şi Grecia. Multe dintre ţările acestea erau supuse de turci, care nu-i stânjeneau pe călugării creştini din drumurile lor. Escala de la Muntele Athos era aproape obligatorie. Dacă itinerarul este astfel reconstituit cu un procent mare de probabilitate, rămânea cea de a doua întrebare: ce l-a făcut pe Fiul Contelui să părăsească Hanul şi unde a vrut el să ajungă? Pe de o parte, de data aceea nu-i mai trăia tatăl care să-l oblige să ia o decizie care să nu-i convină (aşa cum s-a întâmplat la prima sa plecare, când n-a vrut să se însoare cu alegerea părintelui său, chit că nici n-a apucat să vadă dacă mireasa ce i-a fost hărăzită îi era sau nu pe plac. El a refuzat-o pe Cea de a Doua Marie „din principiu” şi, după ce li s-a născut fiul, a rămas cu ea pur formal. Conform aceluiaşi „principiu”.) Pe de altă parte, „Robert n-a povestit decât că Al Optzeci şi şaselea s-a îndreptat spre răsărit pentru că a vrut să-şi clarifice nişte idei care l-au preocupat de foarte tânăr. Ce idei? Nişte idei despre viaţă. Şi nu putea să-şi clarifice <ideile despre viaţă> în Han? Nu. De ce nu? Nu!”. Aşa cum n-a ştiut Cea de a Doua Marie care au fost acele „idei despre viaţă”, aşa nu i-a fost limpede nici scribului ce preocupări filosofice l-au putut bântui pe Fiul Contelui – un om detaşat de filosofie, la fel ca tatăl său -, preocupări suficient de puternice spre a-l face să renunţe la comoditatea traiului său lipsit de griji² de acasă şi să-şi i-a lumea în cap, asemenea tânărului inconştient care a fost odată. Pe urmă, scribul a nuanţat: Al Optzeci şi şaselea n-a fost un om detaşat de filosofie, ci doar detaşat de învăţătura din cărţi. O fiinţă umană, oricât de simplă, nici nu poate să se detaşeze de marile întrebări existenţiale, aceasta fiind şi una dintre deosebirile esenţiale dintre om şi animal. Scribul a recitit tot ceea ce şi-a notat despre Fiul Contelui, un copil obişnuit, în ciuda faptului că tatăl lui spunea mereu că fiul „nu este normal”. E adevărat, băiatul a fost îndărătnic, a refuzat cu încăpăţânare să urmeze cutumele familiei şi să presteze de foarte devreme muncă fizică alături de rude şi de slugi, şi-a urmărit de mic doar propriile-i plăceri şi şi-a petrecut mare parte din timp împreună cu prietenul său Robert, aşa cum mai toţi copiii au un asemenea Robert al lor. Motivul pentru care tatăl său i-a lipit strâns eticheta că „nu este normal” provenea desigur, în primul rând, din decepţia Contelui că propriul său fecior nu dă nici un semn că ar urma să-i copieze modelul de viaţă³ şi, în al doilea rând, că fiul nu înţelegea că nici o plăcere nu se poate realiza fără suport material. Şi tocmai de acel suport material îşi râdea Al Optzeci şi şaselea. „Fiindcă îl ai!”, îi reproşa tatăl. „Fiindcă îl am”, admitea fiul şi nu era clar dacă o spune serios sau în batjocură. Tatăl a încercat să afle ce e în mintea băiatului şi a crezut că a înţeles că acesta se simţea în siguranţă atâta vreme cât Contele se ocupa de bunăstarea familiei şi că a preluat cu bucurie ideea că fiul său, Al Optzeci şi şaptelea va conduce căruţa mai departe cu mână la fel de sigură. Până la urmă, Contele Lorenzzi s-a resemnat: măcar fiul, care „nu era normal”, nu se va amesteca în treburile Hanului, măcar fiul său îşi dădea seama că acele treburi l-ar depăşi, măcar fiul său nu va face gafe asemenea Învingătorului leului şi nici nu-şi va stânjeni în muncă adoratul băiat.

Poate că aşa a gândit, la vremea aceea, şi Al Optzeci şi şaselea şi, socotindu-se absolvit de plictisitoarele treburi administrative, a putut să-şi urmeze plăcerile, adică să se simtă liber: să mănânce numai ceea ce-i plăcea, să-şi facă programul zilnic după obicei şi după cheful de moment, să-şi astâmpere setea cu berea cea mai limpede şi cu vinul cel mai curat⁴ şi să-şi satisfacă nevoile sexuale cu cine dorea. În Han s-a păstrat obiceiul Primei Marie de a se expune desenele copiilor pe peretele coridorului şi a se păstra cele mai reuşite dintre ele în mapa care a ajuns până la noi. Pe spatele fiecărui carton erau notate data şi numele autorului. Rigurozitatea în toate, inclusiv în însemnări, impusă încă de către fondatorul Hanului, n-a dispărut vreme de atâtea generaţii şi a reprezentat unul dintre secretele reuşitei în afaceri. Aşa că scribul a mai găsit şi câteva desene ale Celui de Al Optzeci şi şaselea şi chiar şi altele realizate de Cel de Al Optzeci şi şaptelea. De mic, Fiul Contelui a înfăţişat maşinării mecanice, roboţi, cum le-am spune astăzi. Aşa a ajuns la teoria despre „dreptatea universală”, când şi-a imaginat că lumea s-ar putea emancipa de sub robia gândurilor legate de activitatea practică, dacă altcineva ar îndeplini acele sarcini. Oricum, copilul, care „nu era normal” din pricină că ura munca de rutină, se vede că nu s-a scuturat pur şi simplu de sarcini cu zâmbetul oferit tatălui său, ci a fost serios preocupat de foarte timpuriu de subiect. Până ce n-a mai avut argumente suficiente faţă de prietenul Robert, la fel de pătimaş, dar mai pragmatic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.