CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

– Nu, nu am banii aici! îi asigură pe cei a căror privire l-au urmărit tot timpul. (Parcă le-ar fi spus: n-are rost să atenteze la geantă, fiindcă tot n-o să găsească mare lucru în ea.) Dar, când va fi nevoie, vor fi şi gologanii de faţă! Pentru prima oară, puştiul acela atât de enervant şi de nepotrivit de serios scăpă un râs scurt.

În sală se făcu tăcere. Să rişti atâta bănet pentru o casă, în condiţiile în care chiar tu propui o clauză prin care ajung doar câţiva martori şi poţi pierde tot! Păi, dacă le va cere bătrânul domn Böttcher, oricare dintre cei de faţă va depune mărturie că oamenii trimişi de pitic nu s-au purtat aşa cum ar fi trebuit.

– Aşa că mai gândiţi-vă şi ne întâlnim tot aici mâine dimineaţă!

Al Optzeci şi doilea sorbi ultimele înghiţituri din cea de a şasea cană de vin şi dădu să se ridice. Îmbiat de propunerile atât de pueril de generoase pe care tocmai le auzise, unul dintre localnici se arătă şi el interesat să mai discute condiţiile în care şi-ar vinde şi el o casă care a rămas goală după ce copiii i s-au mutat la Hamburg. Ironia şi agresivitatea din tonul său a dispărut. A fost ca şi cum cineva ar fi spart cepul unui butoi, unul după altul alţi şi alţi localnici şi-au adus aminte de proprietăţile nefolosite pe care le deţineau, dar şi de oportunitatea care li s-a ivit de a-şi vinde şi casele în care trăiau pentru a avea cu ce se muta „în locuri unde se mai poate face ceva!”.

Micuţul străin îi ascultă o vreme, apoi decretă că a doua zi, de dimineaţă, le stă la dispoziţie. S-a făcut târziu şi nu mai avea rost să discute, când ar fi mai bine ca toată lumea să-şi limpezească gândurile. „Somnul este un sfetnic bun!”

Care somn? Noaptea aceea multă lume n-a dormit în Lüneburg. Ciudat puşti! Cu toată înfăţişarea lui atât de caraghioasă, vorbele îi sunau extrem de matur. Şi asta, după ce a băut pe căldura acelei zile de vară şase căni de vin! Sigur, propunerea lui era cam uşuratică, dar când te mai întâlneşti cu o asemenea ocazie? Şi, în fond, de unde a apărut, pe neaşteptate, personajul? Şi cine era el, de i s-au încredinţat atâţia bani?

Când s-a aflat că era vorba de nepotul stăpânului Hanului Diavolul Argintiu, despre care circulau atâtea legende, singura remarcă pe care a mai repetat-o cineva a fost: „Şi când te gândeşti că băiatul acesta a rămas atât de treaz şi după ce a băut opt căni de vin pe căldura asta! L-am văzut eu cum le-a băut pe toate!”. („Băiatul” era un bărbat care a trecut de 25 de ani… Iar numărul cănilor de vin „băute pe căldura asta” a tot crescut şi el…, devenind cincisprezece, douăzeci, peste douăzeci!)

După ce au mai rămas până aproape de zori în local, oamenii au plecat acasă să discute şi cu familiile ciudata întâmplare şi să stabilească ce era de făcut. Însă, amintindu-şi de înghesuiala care s-a creat când, unul după altul, au vrut să trateze cu străinul (care nu mai era nicidecum „micuţul obraznic”), fiecare dintre ei s-a grăbit să ajungă primul la han.

Al Optzeci şi doilea, obişnuit să se scoale devreme, de data aceea a întârziat mai mult în odaia cea mai scumpă, pe care a închiriat-o doar pentru el singur. Pe urmă, a luat tacticos micul dejun şi abia după aceea „s-a pus la dispoziţia onoraţilor domni”. Totuşi, pentru început, „Ein Mann – ein Wort¹”, aşa că primul cu care a perfectat afacerea a fost bătrânul Böttcher şi toţi cei de faţă au trebuit să accepte că s-a semnat contractul exact aşa cum l-a prezentat micuţul domn cu o seară înainte, cu toate clauzele atât de favorabile cumpărătorului… Da, dar când au venit şi ceilalţi la rând, ofertele n-au mai fost atât de generoase şi, pe măsură ce s-au parafat şi următoarele înţelegeri, preţurile au tot scăzut.

– De ce? Eu nu oblig pe nimeni să cumpere şi nimeni nu mă poate obliga pe mine să dau mai mult decât cred eu!

Pe deasupra, localnicii au constatat cu uimire că domnul străin cunoaşte perfect nu numai fiecare casă şi fiecare teren din Lüneburg, dar şi loturile dimprejur. Era suficient ca un gospodar să-i propună spre vânzare o clădire ori o bucată de pământ şi oaspetele ştia şi unde se află şi în ce stare se găsea oferta. Iar când proprietarul, dezamăgit de preţ, îi propunea să vină să se edifice la faţa locului, aşa cum a pretins însuşi onoratul oaspete în ziua precedentă, micul domn dădea plictisit din mânuţă şi spunea că nu e nevoie să se deplaseze – „Uite câtă lume mai aşteaptă după dumneata!” – şi, ca să arate că într-adevăr nu era necesar să „vadă cu ochii lui” dădea câteva amănunte, unele pe care nici proprietarul nu le ştia. (De pildă: „La dumneata în beci stratul de apă freatică este atât de sus…, iar spaţiul nefiind protejat, pivniţa nu numai că nu este folosibilă, dar riscă să prăbuşească întreaga clădire!” Ajuns acasă, omul coborî în partea de subsol pe care într-adevăr n-o mai folosise de multă vreme şi constata că, după ultima inundaţie, fisurile pereţilor au devenit mult mai ameninţătoare ca înainte.)

Cu toate că preţurile au scăzut vertiginos, convingerea că ar fi o nebunie să nu te foloseşti de o asemenea oportunitate, poate unică – „Cine o să mai vină să cumpere ceva în locul ăsta mort?” – i-au făcut pe cei ce au apucat să ajungă printre primii la contracte să vândă în condiţiile impuse de Bastard. Iar onoratul oaspete i-a plătit pe toţi pe loc. Până când a întors punga din care a scos până atunci monezile, arătându-le că şi-a terminat fondurile.

– Ceilalţi mai gândiţi-vă! Poate o să trimit pe cineva peste o săptămână cu alţi bani şi va cumpăra el în numele bunicului meu.

Un singur localnic a mai reuşit în ziua aceea să-i vândă un teren cu o livadă. Asta pentru că micuţul străin a aflat că acela avea pagini dintr-un almanah al lui Nostradamus cu reţete de bucătărie. Pagini pe care le-a primit drept bonus².

Oamenii l-au rugat să nu-i uite şi cei care n-au ajuns să încheie târgul pe loc au trăit o deznădejde cumplită. Oamenii l-au implorat să nu-i uite şi el le-a promis şi s-a ţinut de cuvânt.

Înainte de plecare, cineva şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat:

– Cum de nu v-a fost frică să veniţi singur cu atâta bănet într-un loc străin?

– Când atâta lumea a sperat să primească fiecare o parte din aceşti bani, cine ar fi avut curajul să-i dezamăgească pe toţi? Şi, pe urmă, de unde şti dumneata că am venit de unul singur? Şi i-au văzut, pentru a doua oară, rânjetul de o secundă pe faţa aceea atât de serioasă. Bastardul şi-a scos dintr-un buzunar interior al tunicii ochiul verde de pisică şi i-a privit prin el pe localnici. Luaţi prin surprindere, aceştia s-au uitat nedumeriţi, însă n-au apucat decât să-i vadă pentru a treia oară rânjetul rece.

După ce a plecat, a doua zi a fost găsit leşul unui bărbat. L-o fi atacat pe străin, încercând să-i ia documentele cu care a părăsit Lüneburg? Individul acela, mortul, n-a fost decât o haimana, un ins capabil de orice faptă! Dar poate că s-o fi certat cu un altul ca el şi acela să fi fost mai puternic.

După o altă săptămână, în casa mare s-a mutat o familie, venită de la Hanovra, un bărbat, o femeie şi mai mulţi copii, toţi pentru a-l îngriji pe respectabilul bătrân Böttcher. Şi nimeni n-a putut să le găsească nici cea mai mică vină. Însuşi domnul Böttcher n-a avut decât laude pentru modul cum s-au purtat noii săi locatari, oameni cu multă frică de Dumnezeu.

Pe rând, şi celelalte gospodării cumpărate de Bastard au fost ocupate de proprietarii străini, care au ştiut să se facă repede acceptaţi de localnici.

Pe drumul de întoarcere spre Hanovra, Bastardul s-a oprit la mănăstirea Sfânta Fecioară Imaculată. S-a nimerit ca tocmai în ziua aceea să fie aşteptaţi oaspeţi de seamă, ierarhi şi conducători laici. Pregătirile erau în toi, toată suflarea lăcaşului fiind implicată. Mănăstirea Sfânta Fecioară Imaculată era celebră nu numai pentru superba grădină de flori şi zarzavaturi străjuită de o uriaşă livadă de pomi fructiferi, ci şi de renumitul Maître Pierre Jérôme, fostul bucătar al regelui Franţei, călugărit după ce unica sa fiică a fost găsită omorâtă, după ce a fost violată. Făptaşul (sau făptaşii?) n-a fost găsit niciodată. Aşa că Pierre Jérôme a renunţat la privilegiile şi influenţa covârşitoare pe care le-a deţinut la curtea regală franceză, dar nu a abandonat marea sa vocaţie, arta gastronomiei. „Părintele francez”, cum mai era numit, şi-a ales bine locul de refugiu: mănăstirea Sfânta Fecioară Imaculată nu excela nici printr-o austeritate ieşită din comun şi nici prin erudiţia călugărilor, ci a devenit un fel de azil pentru oamenii care voiau să uite şi să-şi găsească fără acte mari de asceză alinarea în Dumnezeu. Pe acolo s-au perindat bărbaţi din toate stările, deveniţi egali sub aceleaşi rase, printre ei, se spunea că, de-a lungul vremurilor, au fost şi capete încoronate, cardinali şi episcopi. Odată refugiat în acel lăcaş, nimeni nu-şi mai declina fostul rang…, dar nici nu depunea un zel deosebit spre a-l ascunde cu totul³.

Bastardul, „maestru bucătar” şi el, a dorit de mult să viziteze „laboratorul gastronomic” despre care se vorbea atât de încântat şi care, prin faima sa, făcea ca mănăstirea să devină locul de întâlnire preferat al mai marilor vremii. Despre bucătăria de acolo, scribul a citit că dispunea de cea mai mare colecţie de manuscrise conţinând reţete culinare, iar o copie a atât de reputatului „La Viander” prelucrat de Guillaume de Tirel stătea mereu deschisă pe un pupitru. Maître Pierre Jérôme a avut un statut special printre fraţii săi, stareţul fiind conştient că aceluia i se datorează faptul că lăcaşul a devenit un centru politic şi religios atât de căutat. Celui de Al Optzeci şi doilea, făcând parte din viţa Bătrânului şi fiind primit ca atare, i s-au cerut scuze că nu i se poate oferi în ziua aceea atenţia pe care, desigur, o merită din plin, însă aşteptata foarte înaltă vizită necesita preocuparea tuturor fraţilor. Totuşi, un călugăr rotofei, părintele Michael, nici el cu mult mai înalt decât Bastardul, s-a oferit să-i stea la dispoziţie. Şi astfel, după doar câteva cuvinte schimbate cu stareţul şi alte câteva cu Pierre Jérôme, părintele Michael, turuind într-una, îi prezentă bucatele gătite pentru acea zi. Cu tot torentul de cuvinte prăvălit asupra sa, Al Optzeci şi doilea n-a înţeles mare lucru din ceea ce-l interesa. Pentru că era gălăgie în bucătărie, şi-a spus, pentru că el nu pricepea prea bine franceza, şi-a mai spus. Aşa că şi-a rugat ghidul s-o ia mai rar şi să-i explice nu numai ingredientele necesare diferitelor preparate, ci şi sculele de care se foloseau bucătarii, multe niciodată văzute altundeva: râşniţe pentru galangal, tocătoare pentru mărunţit carnea, o morişcă pentru măcinat maniguette sau grăuntele Paradisului, un alambic pentru fiert ceaiuri, un miniteasc pentru preparat verjus (aguridă), astfel încât savoarea bobului de strugure să rămână intactă, grătare de diferite mărimi şi din diferite materiale, fiecare pentru alt soi de carne, dar şi pentru legume, cuţite de toate formele, unele speciale pentru deschiderea scoicilor, altele pentru dezosatul peştilor (pentru fiecare specie, alt model de cuţit), şase cuptoare diferite, numeroase vase pentru fiertul conţinutului în aburi, alte recipiente pentru strecurat sosurile. Şi câte şi mai câte. Nici reţetele nu-i erau cunoscute „maestrului bucătar” de la Hanul Diavolul Argintiu, mai ales că toate purtau denumirile din vechile manuale franţuzeşti: „Hochepot de poullaile”, „Garlins”, „Chaudeau flamen” „Brouet saraginois”, etc.⁴.

– Nici o problemă! l-a liniştit bondocul său cicerone şi i-a prezentat mai multe cărţi: aici veţi găsi tot ce vă interesează. Cum? Şi un „La Viander”? Să ştiţi că acesta e scump! Păi, reprezintă o versiune extrem de fidelă a celei prelucrate încă de „Taie Vânt”.

Părintele Michael dispunea de zeci de înscrisuri şi, în ocazii asemănătoare, mai de fiecare dată reuşea să le vândă la preţuri piperate numeroşilor vizitatori. Pe lângă Maître Pierre Jérôme, pardon, fratele Pierre Jérôme, părintele Michael aducea şi el venituri consistente mănăstirii. (Însă şi lui personal…)

Plecând încă înainte de a trebui să suporte agitaţia datorată sosirii aşteptaţilor înalţi oaspeţi, Bastardul a putut să-şi raporteze un bilanţ bun: în mai puţin de o săptămână cât a lipsit de acasă, şi-a umplut geanta cu contracte pentru numeroase proprietăţi cumpărate la preţ de nimic şi a învăţat o seamă de secrete ale gastronomiei. Dar, mai important decât toate, a strâns idei pentru alte „îndeletniciri conexe”.

Atunci s-a născut, de pildă, gândul achiziţionării corăbiilor care aveau să navigheze sub drapelul Diavolului Argintiu, o flotă ciudată, cu echipaje amintind de oamenii de la Lüneburg care, până nu de mult, interceptau negustorii veniţi cu mărfuri pe ape, îi obligau să ancoreze în docurile lor, să le cumpere sarea şi heringii şi să le vândă din produsele aduse la preţurile dictate de ei, „preţurile locale”. Nu era vorba despre piraterie, totul se petrecea în urma unor negocieri, cei a căror rută trecea pe acolo ştiau la ce să se aştepte. La fel, nici oamenii Bastardului nu au arbordat pavilionul negru cu cap de mort, ci un diavol argintiu pe fond albastru, albastrul fiind culoarea mării senine. Oamenii Celui de Al Optzeci şi doilea erau politicoşi, le explicau celor ale căror corăbii le acostau că, de fapt, le fac un serviciu, cumpărându-le marfa cu bani peşin, fără a-i obliga să mai meargă să descarce în porturi îndepărtate. Se întâmpla ca echipajele astfel tratate să fie chiar mulţumite, diferenţa de preţ faţă de cât ar fi putut obţine de la destinatarii iniţiali ai produselor transportate de ei neoferind sume considerabil mai mari. Acel comerţ se realiza în larg şi marinarii Diavolului Argintiu nu deveneau agresivi decât atunci când dădeau de încăpăţânarea câte unui căpitan cu care nu se puteau înţelege nicicum în legătură cu preţurile. (Scribul îşi aduce aminte de sintagma „armata de oameni” pe care a mai amintit-o şi al cărei obiect de activitate a fost atât de puţin cunoscut. În mod sigur, interceptarea corăbiilor comerciale pe mare n-a fost singura ei misiune.) Şi cu această flotă au ajuns să se obişnuiască navigatorii, iar ea n-a constituit nici pe departe cel mai mare rău pe care-l puteai întâlni pe apele Mării Nordului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.