CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Totuşi, nimănui nu i-a fost pic de milă de el, după toate tragediile pe care le-a pricinuit, iar leşul spânzurat a rămas în faţa Diavolului cel Mare două zile, până ce un şuvoi de oameni veniţi de departe la auzul capturării fiarei, l-au lovit cu bâte şi pietre. Când cadavrul a căzut în praf, l-au tăiat bucăţi şi l-au dat să-l mănânce câinii.

Însă lucrurile nu s-au sfârşit aici: ceea ce a urmat a fost o întâmplare pe care scribul n-a întâlnit-o niciodată nici până atunci şi nu ştie să fi avut loc nici după aceea un fenomen asemănător. Mai întâi la Friesland, apoi la Celle şi Schaumburg, după care, aproape în acelaşi timp, la Goslar, Oldenburg şi Osnabrück, s-au prezentat din proprie iniţiativă mai mulţi ucigaşi în faţa autorităţilor pentru a-şi recunoaşte spăşiţi crimele. Până la acea dată, unii dintre ei au trebuit să se ascundă sau să-şi schimbe identitatea ani de zile, alţii au trăit printre vechii lor vecini nebănuiţi de cineva.

Primii care s-au denunţat pentru delicte cumplite au fost judecaţi şi executaţi fără îndurare. Aşa încât următorii veniţi de bunăvoie în faţa magistraţilor nu puteau decât să spere la o moarte mai uşoară. Şi, totuşi, valul de răufăcători a continuat să se propage fără pauză. Populaţia, în cea mai mare parte cucernică, a văzut în asemenea momente un semn de la Dumnezeu, o minunată avanpremieră a Judecăţii de Apoi. Ceea ce a indus o stare mai îngăduitoare prin mulţime, iar sentinţele s-au îmblânzit şi ele. În schimbul unor acte de penitenţă, unii chiar au fost aproape iertaţi cu totul.

Un psihanalist, Ferdinand Roger, amintind acest episod unic din istoria cunoscută a omenirii, încercând să-şi explice amploarea acelui fenomen, şi-a pus şi întrebarea de ce între primul şi ultimul autodenunţ atestat au trecut aproape doi ani? Roger a imaginat trăirea cuiva care a amânat atâta vreme să se deconspire, eliminând din start ipoteza că acela ar fi aşteptat ca deciziile judecătorilor să devină mai blânde, fiind evident că acest lucru n-a putut fi anticipat după primele execuţii publice. Bazându-se pe surse din arhivele vremii, el a pretins că asasinii care s-au dat mai târziu de gol au trecut prin chinuri atât de cumplite, încât orice pedeapsă ar fi primit, aceea n-ar fi fost decât o izbăvire pentru ei. (Şi, atunci, de ce n-au căutat acea „izbăvire” la îndemână mai repede? se întreabă scribul, nepricepând argumentul lui Ferdinand Roger.) Oricum, un asemenea fenomen în masă nu s-a mai repetat.

Mai ales că s-au ivit şi câteva cazuri – două – când femei nevinovate au venit să-şi recunoască delicte pe care nu le-au săvârşit. Una dintre ele a fost ucisă, abia după aceea apărând şi adevăratul vinovat, cea de a doua a ajuns să fie socotită nebună, întrucât declaraţiile ei nu se potriveau deloc celor întâmplate. (Şi despre ele a venit Ferdinand Roger să-şi expună teoriile…)

Însă lucrurile au mai avut şi o altă continuare, una făcând parte chiar din istoria Celui de Al Optzeci şi treilea. După moartea Bătrânului, ordinea severă instaurată de zeci de ani la Diavolul Argintiu a devenit tot mai fragilă. Era evident că Păpuşa, bărbatul cu veşnicul zâmbet senin nu se putea impune nimănui. Păpuşa n-a fost văzută niciodată încruntată, niciodată admonestând pe cineva, niciodată pedepsind o greşeală a vreunuia dintre numeroşii săi angajaţi. Şi era la fel de evident că Marie de Fragniol, soţia moştenitorului întregii afaceri, era cea care a preluat hăţurile. Dar una era să asculţi de vorba unui bărbat şi cu totul alta să trebuiască să faci ce spune o femeie. Sigur, nu a fost acela primul loc unde a condus o femeie, ştiind toată lumea la ce puteri extraordinare se întâmplă să ajungă o amantă regală ambiţioasă, însă o asemenea situaţie era întotdeauna apropiată mai degrabă de percepţia unui conspiraţii, a unor intrigi pisiceşti la care se pricep atât de bine curtezanele. De aceea, faţă de o femeie stăpân, lumea se comportă altfel decât faţă de un bărbat stăpân. Instinctul lui Marie a făcut-o conştientă de toate astea, încât încerca să-şi impună iniţiativele numai prin gura soţului ei. Doar că Păpuşa nu era vehiculul cel mai potrivit pentru a transmite indicaţii hotărâte, ordine fără echivoc, disciplină. Veşnicul său zâmbet anula orice fermitate, ca să nici nu amintim cuvântul „intransigenţă”. Toată lumea ştia de unde vin deciziile. Şi mai ştia toată lumea că o femeie este capricioasă şi de multe ori imprevizibilă. O femeie gândeşte altfel decât bărbaţii, îşi ziceau nemulţumiţi bărbaţii; o femeie trebuie să asculte de bărbaţi şi nu tot de o femeie; să fi pus să asculţi de o femeie naşte un sentiment de umilinţă, îşi ziceau femeile. Aşa că, după moartea Bătrânului, ordinea severă instaurată de zeci de ani la Diavolul Argintiu a devenit tot mai fragilă şi greşelile tot mai frecvente. Pe urmă, au apărut şi greşeli intenţionate, născute din dorinţa de nesupunere. Atunci când a fost prins un asasin descoperit chiar în Han, un asasin care nu s-a autodenunţat, cineva a avut ideea că mizerabilul se ascundea la Hanovra cu complicitatea noii stăpâne. Asta pentru că Marie a fost cea care l-a angajat să stea pe lângă pereţii din salonul pentru muşterii de rang spre a le păzi liniştea şi confortul. Bineînţeles că ideea aceasta n-a fost emisă în gura mare, nimeni nefiind atât de nesăbuit să nu calculeze şi consecinţele unor astfel de vorbe, dacă ele nu s-ar fi confirmat. Da, dar şoaptele au fost curând însoţite şi de alte şoapte şi au devenit strigăte, puţin mai târziu. O bucătăreasă care se opunea tot mai făţiş poruncilor „franţuzoaicei”, a întrecut limita şi a fost prima pedepsită de când s-a prăpădit Bastardul. Ea n-a mai fost biciuită în curte, în faţa tuturor – de altfel, chiar Marie a fost cea care a pus să fie scos de la locul lui stâlpul de care erau legaţi cei ce erau supuşi la asemenea sancţiuni -, ci a fost încuiată într-o încăpere întunecoasă din pivniţă şi ţinută acolo numai cu pâine şi apă, timp de o săptămână. Vreme suficientă pentru ca osândita să poată vorbi pe îndelete cu cel însărcinat să-i aducă colţul de pâine şi ulciorul de apă. Iar acesta să le povestească celor de la suprafaţă ce a aflat. Într-o zi, când Păpuşa era plecată la Oldenburg pentru o acţiune din cadrul uneia dintre „activităţile complexe”, ferită de ochii muşteriilor din încăperile–ospătării, în curtea interioară a Hanului Diavolul Argintiu s-a iscat revolta deschisă. În locul bucătăresei pedepsite, în încăperea întunecoasă din pivniţă a fost închisă Marie de Fragniol1, soţia Celui de Al Optzeci şi treilea, moştenitorul întregii afaceri. Şi tot fără ca afară să iasă vreo ştire, în aceeaşi seară, i-au fost aduse la cunoştinţă judelui acuzaţiile născute din acumularea şoaptelor de dinainte, iar Marie a fost transferată în închisoarea oraşului. Unde nu era în siguranţă, au insistat cei ce au predat-o, în frunte cu bărbatul bucătăresei pedepsite, unde nu era în siguranţă pentru că se ştie de câtă putere dispune Diavolul Argintiu. Aşa că, după doar câteva ore, Marie de Fragniol a fost urcată într-o căruţă închisă şi transportată la Hildesheim, unde a fost pusă în lanţuri într-un „loc secret”, înainte de a fi mutată la Burg, care se afla sub jurisdicţie catolică.

Întors la Han, Al Optzeci şi treilea n-a reuşit să afle nimic despre soţia sa, „nimeni neavând habar” unde a dispărut stăpâna. Lucrurile tindeau spre un deznodământ tragic, mai ales că judecătorii, influenţaţi de ultimele evenimente, când răufăcătorii au ajuns să se autodenunţe unul după altul – ceea ce a făcut ca, măcar pentru o vreme, fărădelegile din ţinuturile lor să se împuţineze semnificativ -, suportau cu mirare ca să le fie adus cineva care nu numai că nu a venit singur să-şi asume o vină, însă nici nu o recunoaşte atunci când a fost prins. Aşa că Marie de Fragniol, cu accentul ei francez, a fost trimisă în faţa inchiziţiei, fiindcă pe lângă acuza de a fi fost mai înainte tăinuitoarea, apoi complicea acelui criminal pe care l-a ascuns printre slujitorii din Han, a apărut şi o alta, cea de vrăjitorie. Depilată pe tot corpul, a fost dusă goală înaintea judecătorilor şi, după ce a fost înţepată în locurile ştiute de magistraţi şi n-a răspuns la toţii stimulii, dovedindu-şi „în mod ştiinţific” târgul cu diavolul, i s-au arătat şi descris pe larg instrumentele de tortură cu ajutorul cărora erau făcute vrăjitoarele să-şi recunoască şi verbal toate păcatele. Şi ar fi fost supusă până la capăt şi interogatoriului sever, dacă n-ar fi intervenit o întâmplare neaşteptată.

În timp ce Al Optzeci şi treilea îşi căuta soţia dispărută, la Hanovra au sosit trei cavaleri suedezi, membrii ai Ordinului Sfântului Izbăvitor. (De fapt, doi cavaleri şi un scutier.) După cum se ştie, Cavalerii Izbăvirii au avut soarta fondatorului frăţietăţii lor, regele Erik al XIV-lea, fervent partizan al lui Luther. Erik al XIV-lea a izbutit victoria de la Talin, victorie care a eliberat Suedia de Danemarca, însă, tot sub domnia sa, a avut loc şi un lung şi sângeros război între reformaţi şi catolici, conflict în vremea căruia regele a trebuit să abdice. Destinul acestuia pare scos dintr-o tragedie antică, la mijloc fiind şi o femeie, Ecaterina Jagello, bineînţeles principesă şi ea, plus că în intrigă este vorba şi despre lupta nemiloasă dintre protagonist şi fratele lui, luptă terminată cu crima fratricidă. Ioan al III-lea, fratele învingător – după ce a zăcut mai mulţi ani în temniţa lui Erik la Castelul Gripsholm – a fost sprijinit de polonezi. Astfel a câştigat şi catolicismul bătălia, iar Ordinului Sfântului Izbăvitor a avut soarta Marelui său Maestru. Tragedie antică sau tragedie care ar fi putut fi la fel de bine prezentată de englezul William Shakespeare, la teatrul său din Englitera… În piesa aceea n-au pierit chiar toate personajele, cei trei Cavaleri ai Izbăvirii reuşind să-şi piardă urma în răsărit şi să se oprească pe Mureş, în apropierea localităţii Lipova, ocupată, asemenea Principatului Transilvaniei, de turci.

1 Pe tot parcursul acestui eveniment, soţia Păpuşii este notată cu numele de fată, probabil ca semn clar că acuzaţiile nu implicau Diavolul Argintiu, ci doar venetica ajunsă acolo. (Şi asta când, fără îndoială, consemnarea i-a aparţinut chiar lui Marie!)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.