CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Al Optzeci şi treilea avea toate motivele să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru viaţa sa fără griji deosebite. („Viaţa fără griji deosebite” s-ar putea să ne pară astfel şi datorită faptului că noua caligrafie din registrul contabil a devenit extrem de lapidară, Marie lăsându-ne rare adnotări pe margini, faptele zilnice nemaiputând fi decât deduse din cheltuielile pe care le-au necesitat. Şi, cum acele ieşiri se succedau alături de intrări, scribului nu i-a reuşit să găsească un şir al unuia şi aceluiaşi motiv necesitând sume deosebit de mari. Însă evidenţa că intrările au depăşit cu mult ieşirile reprezintă măcar o dovadă că afacerile Hanului Diavolul Argintiu au cunoscut un având netulburat de sincope.)

Al Optzeci şi treilea avea toate motivele să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru viaţa sa lipsită de griji deosebite. În jur lui, însă, nu toată lumea s-a bucurat de aceeaşi linişte. Cum încă în timpul Bastardului au fost începute lucrările de îndiguire a râului Leine, pe de o parte, iar Diavolul Argintiu însuşi se afla pe locul cel mai înalt al localităţii, pe de alta, Hanul şi ogoarele sale n-au suferit din pricina revărsărilor de ape. Nici incendii n-au fost semnalate în clădirile sale. Iar războaiele n-au ajuns să-i dăuneze. Ba, după încasările din registru, putem trage concluzia că toate aceste calamităţi – care s-au oprit în faţa Diavolului cel Mare – au reprezentat noi surse de câştig pentru Al Optzeci şi treilea şi pentru ai lui. Dâmbul pe care se afla Hanul semăna tot mai mult cu biblicul munte Ararat, unde vieţuitoarele au găsit refugiul faţă de valurile succesive ale potopului ce-i mâna din urmă. Şi nu numai Hanul însuşi a devenit azilul năpăstuiţilor, ci şi diferitele posesiuni ale acestuia. Scribul a depistat unele dintre ele, însă nu deţine suficiente dovezi decât pentru câteva. De pildă, până să fi fost devastat de soldaţii lui Wallenstein, Castelul Obsersdach a găzduit un număr impresionant de fugari de rang înalt şi foarte înalt, iar preţurile închirierii locaţiei au tot crescut, cererea fiind atât de însemnată. De pildă, în anul 1618, la Obersdach „s-au înghesuit”, aproape în acelaşi timp, chiar şi şapte familii nobile împreună cu suitele lor, iar în 1621, după înăbuşirea revoltei de la Praga, a venit la Castel un grup mare de refugiaţi, cei care au reuşit să fugă la timp. Erau nobili, ofiţeri şi oameni simpli, protestanţi cărora fiindu-le confiscate bunurile şi executate rudele, mai înainte au sperat la un ajutor armat din partea Uniunii Protestante, pe urmă, au căutat măcar refugiu printre cei de aceeaşi confesiune cu ei. Au fost şi mai mulţi cei ce au locuit atunci în Castel, unii venind împreună cu familiile lor. Ori măcar cu acea parte dintre rudele pe care au reuşit să le recupereze. Iar Castelul şi-a mai arătat încă o dată virtuţile: într-o noapte, la poala muntelui a sosit o trupă a Ligii Catolice care a ameninţat că-i va arunca pe ferestrele înalte ele donjonului pe cei care, cu doar trei ani în urmă, i-au fenestrat la Praga pe înalţii reprezentanţi ai împăratului. A fost o noapte de groază, însă Castelul Obersdach n-a putut fi cucerit.

Şi investiţiile imobiliare făcute (tot de Bastard) în diferitele localităţi din jur au dat roade nebănuite. De exemplu, poate că bunul cititor îşi mai aminteşte de episodul în care Micul Monstru a cumpărat mai multe proprietăţi la Lüneburg. Iată că au venit şi vremurile când acestea au putut fi vândute sau închiriate cu un câştig frumos. (În timpul Războiului de 30 de ani, Diavolul Argintiu a rămas de asemenea o oază de linişte. Aşa că nu e de mirare că, în vreme ce conflagraţia mâna dintr-o parte în alte victorioşii de azi şi înfrânţii de mâine, au fost destule familii nobile care au trecut pe la Han, şi că unele s-au oprit (şi) în acele locaţii. De pildă, prima casă cumpărată la Lüneburg de către Bastard, clădirea cea mai răsărită din localitate, locuinţa bătrânului Böttcher, a fost ocupată vreme de câteva săptămâni de un poet care ar fi fugit din Bavaria în urma unei decepţii sentimentale. După toate aparenţele era vorba despre Iacob Balde, cel care, mai târziu, îl va consilia pe papa Urban al VIII-lea. Şi tot acolo ar fi rămas mai multă vreme familia unui conte al cărui nume nu este consemnat în catastif. Contele acela – de o fi fost cu adevărat conte – a avut, probabil, motivele lui de a-şi păstra anonimatul.) Nu numai războaiele religioase aducea refugiaţi la Diavolul Argintiu. (Şi nu numai protestanţi de toate orientările fugind din faţa contrareformei, dar s-a întâmplat ca şi catolici să trebuiască să se mute în alt loc şi, în drum, până să-şi găsească o destinaţie convenabilă unde să rămână, să se oprească la Hanovra sau la locaţiile Celui de Al Optzeci şi treilea din afara Hanului. Oricine avea cu ce-şi plăti şederea sau să ofere ceva în schimb era bine venit, indiferent ce l-a mânat de acasă. Aşa că, nu o dată, au fost şi cazuri când inamici înverşunaţi unul împotriva celuilalt altundeva, au trăit în cea mai bună înţelegere sub egida Diavolului Argintiu.

„Iată şi dracul care nu dezbină,

Ci îi uneşte pe nefericiţi.

Dracul ce pare fără vină,

Ca astfel să ne prindă nepregătiţi.”

O categorie aparte de refugiaţi au constituit-o evreii din Italia. După ce Ţipor şi-a ajutat câteva rude să se aşeze în apropierea sa, au început să sosească şi tot mai mulţi conaţionali de ai săi. Unii din Roma, alţii din Veneţia şi din Florenţa. (Câţiva dintre aceştia din urmă au sperat să reînnoade vechile relaţii ale străbunilor lor cu oamenii plecaţi şi ei din Toscana, odată cu Al Optzecilea. Numai că aceia nu se mai considerau italieni, nici măcar catolici şi habar nu mai aveau cine pe cine a cunoscut pe malurile râului Arno, cu cel puţin patru generaţii în urmă.) Şi au început să sosească evrei şi din Polonia. Precum şi numeroşi marani (evrei convertiţi la creştinism).

După plecarea Bătrânului din Florenţa, soarta evreilor din Italia, ca şi din întreg spaţiul catolic, s-a înrăutăţit. „Celor şapte vaci grase le-au urmat suratele lor slabe”. Şi toate astea după ce, pe vremea Papei Borgia, evreii au fost acceptaţi chiar şi la mesele notabilităţilor în calitate de „familiari şi comeseni”, existând până şi un soi de armistiţiu religios, evreii, de pildă, trecând Tibrul în zilele de sabat pentru a se reculege la San Pietro in Vincoli în faţa statuii lui Moise de Michelangelo. Când a părăsit Al Optzecilea Palatul Bosci, vremurile au fost încă altele şi în Toscana şi în întreaga peninsulă… Dovadă că tot atunci au venit în Italia nu numai evreii izgoniţi din Spania, ci şi miile de marani. Pe urmă, însă, legile antievreieşti au devenit iarăşi tot mai severe. În 1553 s-a început arderea în pieţele publice a cărţilor „poporului cărţii”. Apoi, Paul al IV-lea, prin bula Cum nimis absurdum, a găsit „de-a dreptul absurd” ca poporul acela atât de primejdios să trăiască printre creştini, aşa că ia înghesuit într-un ghetou de pe malul fluviului. Şi comerţul le-a fost interzis, în afară de cel de telal. Singura soluţie pentru un trai fără discriminări majore era abjurarea şi convertirea, strategie mărinimos încurajată de Sfântul Scaun. Însă, în ultimul deceniu al veacului tocmai încheiat, după moartea lui Sixtus al V-lea, promotorul unui stat poliţienesc îndreptat atât împotriva evreilor, cât şi împotriva creştinilor care aveau ce să li se confişte, a urmat o scurtă perioadă de linişte: trei papi au murit curând după întronare¹. (În septembrie 1590, Gian Battista Castagna – Urban al VII-lea – a murit la numai 13 zile de când a fost ridicat pe scaunul Sfântului Petru, rămânând în anale prin cel mai scurt pontificat din istorie.) Aşa că atenţia era îndreptată, în acel răstimp, doar spre conclavurile menite să aleagă papii succesivi. Intrigile şi interesele erau îndreptate în altă direcţie. Însă, odată cu atât de dificila nominalizare a lui Ippolito Aldobrandini – Clement al VIII² – legile antisemite au devenit tot mai dure, ele nemairămânând doar la nivelul propagandei tradiţionale, ci fiind puse cu severitate în practică. Şi, când te gândeşti că noul papă era fiul unui jurist care, opunându-se familiei de Medici, a trebuit să fugă din Toscana, aşa cum au plecat acum mulţi florentini, îşi spuneau unii dintre evreii sosiţi în bejenie³… Fost auditor al Sacrei Rota, Clement al VIII-lea a fost excepţia incoruptibilităţii tradiţionale a acelor magistraţi, însă s-a folosit din plin de prestigiul obişnuit celor ce au făcut parte din acea curte. De la Sixtus al V-lea, care a introdus conceptul „Pâine pentru toţi” – sintagmă dragă tuturor democraţiilor ipocrite, întrucât permite şi justifică orice expropriere abuzivă – Clement al VIII-lea a învăţat cum să-şi apropie orice avere. Cât de mică. Istoriografii vorbesc adesea despre antisemitismul extrem al acestui papă, unii numindu-l „precursorul lui Hitler”. Doar că evreii au fost „victime colaterale” al firii unei personalităţi complexe atât de greu de caracterizat. Pios, cu dese manifestări de penitenţă istovitoare, era şi clement – aşa cum şi-a dorit să fie cunoscut prin numele pe care şi l-a luat -, dar era şi îngrozitor de dur, în vremea lui fiind executaţi pentru diferite pricini reale sau imaginare nenumăraţi nefericiţi, printre care, după cumplite torturi, Giordano Bruno sau Beatrice Cenci au intrat în literatură. Istoria este adevărată nu prin ea însăşi, ci prin modul cum este oglindită de cei ce o scriu. Leopold von Ranke nu economiseşte laudele, alţi autori sunt cel puţin rezervaţi…