CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (69)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Şi, din nou, scribul trebuie să facă o mărturisire legată de impardonabila-i ignoranţă: în atât de amănunţitul registru contabil sunt trecute şi diferite sume cheltuite pentru numeroase obiective al căror înţeles îi scapă. Unele dintre acele cheltuieli sunt pentru curiozităţile ştiinţifice ale Celui de Al Optzeci şi patrulea. Din pricina terorii timpului – teroare de care nu numai că nu poate scăpa, însă care îl chinuieşte tot mai nemilos pe măsură ce se apropie de finalul paranoicei sale întreprinderi autoimpuse -, din pricina terorii timpului, scribul nu şi-a permis să zăbovească suficient până la a descifra fiecare cuvânt pe care nu l-a înţeles. Nu de puţine ori – mai mult ca sigur – oricum n-ar fi reuşit să afle tâlcul unor prescurtări ori vocabule numite pentru a ascunde alte vocabule, însă au fost şi situaţii când a ajuns măcar a delimita sfera din care făcea parte câte unul dintre obiectele cheltuielilor trecute în catastif. Se numărau, de pildă, şi câteva sintagme (de obicei, în limba latină) care desemnau teorii, concepte şi chiar şi aplicaţii materiale ale „gândurilor savante”, cum le numea Marie. Dar ce să mai înţeleagă bietul scrib din expresii asemenea „locus 3”, „astrocantus” (muzica stelelor?), „fluid vaginal”1 sau „echerul şi compasul pentru desluşirea creşterii tuturor plantelor”? Exemplele sunt multe şi luate absolut la întâmplare… Câteodată, printre foile din registru, se află inserate şi pagini cu schiţe, alteori în dosarul cu desene pot fi găsite şi altfel de lucrări. (Al Optzeci şi patrulea avea printre cărţile sale şi „Amphitheatrum der ewigen Weisheit”2 al „celebrului filosof al ştiinţelor oculte”, după cum l-a numit Elias Ashmole pe Heinrich Khunrath. Dacă scribul a descifrat corect registrul, atunci Khunrath a trecut pe la Han în drumul său de la Hamburg la Leipzig prin 1603, cu doi ani înainte de a muri. Cu aceeaşi rezervă, trebuie amintită consemnarea lui Marie, din care reiese că oaspetele ar fi văzut în desenele Învingătorului leului un „excelent puşti, capabil să exprime prin formă ceea ce nu se poate afirma prin cuvinte”. Cum Khunrath a experimentat el însuşi în „Amphitheatrum…” desenul drept substitut al cuvintelor3, intuiţia capacităţilor copilului Al Optzeci şi patrulea au sunat ca nişte laude extreme. Pe care copilul Al Optzeci şi patrulea le-a primit cu multă plăcere, iar memoriei lui Khunrath i-a păstrat o pioasă amintire.) Revenind la bâjbâielile scribului printre sintagmele ce i-au fost atât de greu să le înţeleagă, unele desene l-au ajutat totuşi să bănuiască şi alte maşinării minunate printre cele născocite de Schickard şi de Învingătorul leului.

Cu totul impresionant este că multe dintre ideile celor doi tineri s-au materializat măcar în machete funcţionale, dacă nu în produse de serie. Astfel „echerul şi compasul pentru desluşirea creşterii tuturor plantelor” a fost un mic dispozitiv cu ajutorul căruia pentru orice fir de iarbă se putea socoti cât de repede va creşte, cât de mare va ajunge la un moment-dat, dar şi cum i se putea corecta înclinaţia.

„Astrocantus” nu se referea strict la pitagoreiana „muzică a stelelor”, cum a crezut scribul iniţial, ci era o riglă cu ajutorul căreia se putea măsura structura unor materiale compozite, după un sistem pe care scribul nu-l poate urmări în detaliu, însă care se baza pe algoritmul universal, în care paşii ţineau cont de intervalele dintre sunete în cazul unei game majore, spre deosebire de „ritmul distructiv” al intervalelor dintr-o gamă minoră. Mai mult decât atât, după Schickard şi după Învingătorul leului, sunetele se succed în conformitate cu submultiplii distanţelor calculate dintre cele cinci „stele” cunoscute pe vremea aceea (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn) plus Terra plus Luna. Cum, după Kepler, corpul care este mai aproape de soare se mişcă mai repede decât cel mai îndepărtat de soare, aceste diferenţe dau submultiplii pomeniţi. Pe această bază, „Astrocantus” ar fi fost folosit şi în practică, la construcţia podului peste Leine, un pod cu un arc larg, însă care s-a prăbuşit încă înainte de a fi fost dat în folosinţă.

Dar, în mod sigur, au mai fost şi alte aplicaţii, probabil unele având un mai mare succes, altele ţinute în secret, cele mai multe pierdute. Printre acestea, „Mâncarea omului sănătos”, un tratat culinar pornit de la reţetele lui Nostradamus şi întregit cu „recomandări din mişcarea astrelor şi din ştiinţa medicală, precum şi din muzica numerelor”.

Majoritatea personajelor amintite aici s-au regăsit la Praga, în preajma lui Rudolph al II-lea, „împăratul magician”. Cum acela a murit în anul 1612, iar Al Optzeci şi patrulea şi Schickard au fost mult prea tineri pentru a fi ajuns să respire aerul castelului straniului suveran, atmosfera din Hrad s-a mutat la Hanul Diavolul Argintiu, un loc având parcă un nume predestinat cercetărilor Învingătorului leului. Numele a fost predestinat, însă Hanul s-a arătat prea populat pentru ceea ce făcea moştenitorul său legitim. O vreme, fiul Păpuşii a scos obiectele îngrămădite în încăperea subterană unde bunicul său a instalat sediul ordinului său, însă servitorii, obişnuiţi de acum, că odaia subterană a devenit magazie, au coborât acolo, chiar şi după ce uşa coridorului a fost din nou încuiată. Fiindcă lumea a tras concluzia logică după care spaţiul subteran ar fi devenit iarăşi ceea ce a fost până nu demult, adică templul secret al unui ordin la fel de secret, însă şi depozit de zvonuri macabre (intrate în circuit mai ales după ce confreria a fost desfiinţată), Al Optzeci şi patrulea a luat iar lacătul de pe uşă şi şi-a mutat laboratorul într-o parte izolată a pivniţei. Cum şi pivniţa a rămas mereu descuiată încă de pe vremea Bătrânului, asta pentru ca oamenii casei să poată ajunge fără intermediari la produsele păstrate acolo pentru consumul curent al Hanului, chiar dacă sectorul din subsol rezervat laboratorului era securizat, acel du-te – vino din preajmă avea darul de a distrage atenţia de la cercetările desfăşurate. Aşa că Al Optzeci şi patrulea a plecat la castelul Obersdach cu tot cu uneltele sale. Unde a dat de inconveniente şi mai mari: în primul rând că, adult fiind, părinţii săi l-au predestinat a prelua afacerile familiei, lucru care devenea imposibil de la distanţă; în al doilea rând, pentru că la Obersdach erau găzduite tot felul de personaje, unele doar în trecere, altele pentru mai mult timp, serviciu pentru care aduceau venituri frumoase, dar mai ales relaţii ferite de ochii lumii, iar prezenţa lor acolo era chiar mai stânjenitoare decât forfota domesticilor prin pivniţa Hanului; iar, în al treilea rând, la Obersdach se aflau două capele – una catolică şi una protestantă -, dar nici una nu dispunea de orgă, iar Al Optzeci şi patrulea devenise dependent de tabieturile sale zilnice. Atât de dependent încât orice posibilă schimbare de program îi producea adevărate atacuri de panică, lucru ce s-a accentuat odată cu vârsta şi cu deranj stomacal.

Aşa că laboratorul cu toate recipientele, manuscrisele etc. s-a întors la Han, iar Învingătorul leului a amenajat o aripă a clădirii principale pentru soţia şi copiii săi, ca şi pentru cercetările sale. Apoi, la sfârşitul anilor ´20, a terminat în aceste scopuri un pavilion special pavilion unde a pregătit şi câteva încăperi destinate numeroşilor săi oaspeţi personali, muzicieni, astronomi, fizicieni, meşteri care să-i pună în operă ideile şi să asambleze agregatele, filosofi, aurari, alchimişti, astrologi şi indivizi pe care nici el nu ştia cum să-i numească. Mulţi dintre clienţii lui Rudolph au găsit aici un adăpost chiar mai sigur decât, pe vremuri, la Praga, unde împăratul atât de capricios putea să te arunce în orice clipă din rai în iad. (Rudolph, un împătimit al curiozităţii ştiinţifice şi cel mai pătimaş colecţionar de artă al timpului său, deşi considerat un suveran slab, a fost capabil şi de acte de maximă cruzime, aşa cum şi cei mai luminaţi conducători le-au iniţiat în vremea lor, întrucât niciodată dragostea de frumos şi erudiţia n-au exclus sadismul cel mai barbar. Iar în A.D. 1630, oricum Hanul Diavolul Argintiu a constituit un loc mult mai sigur decât Praga sub regimul fanatic al împăratului Ferdinand al II-lea.) Odată construit „pavilionul cunoaşterii”, Învingătorul leului a fost şi mai puţin dispus la a mai părăsi Hanul. În schimb, acesta a fost loc de întâlnire pentru multe dintre celebrităţile vremii, chiar şi pentru personalităţi de rang înalt. Printre ele, şi Christian I de duce de Anhalt-Bernburg, cel care, cu două decenii în urmă, l-a împins pe tânărul Friedrich al V-lea, elector palatin şi ginere al regelui Angliei, în scurta aventură de rege al Boemiei. Ducele de Anhalt a fost unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai veacului, dar a fost la fel de celebru în calitate de suporter convins a unei ligi protestante europene, ca şi de protector a gânditorilor esoterici. Dar despre el va mai fi vorba şi în biografia Celui de Al Optzeci şi cincilea.

Al Optzeci şi patrulea împlinise patruzeci de ani. Părinţii săi au îmbătrânit: tatăl, deşi va mai trăi peste un deceniu, a contat doar cu fiinţa în conducerea afacerilor familiei şi, după toate semnele, cu vremea, seninătatea sa proverbială s-a transformat în ceea ce numim astăzi „maladia Alzheimer”. Mama, ducea şi ea tot mai greu pe umeri complicata misiune de a dirija, de a controla numeroasele afaceri şi, cu atât mai mult, de a avea iniţiative, atunci când acestea deveneau indispensabile. După ce a fost creierul Diavolului Argintiu vreme de atâtea decenii, ea va muri istovită în 1931. Confirmarea decesului ei în ziua de 5 octombrie 1931 va fi trecută în registru de o altă mână, o mână la fel de energică şi purtată de o fire la fel de migăloasă ca cele ale Bătrânului şi ale lui Marie de Fragniol. Însă n-a fost mâna Învingătorului leului, cea capabilă să bată cu puterea palmei un cui într-un lemn tare şi, desigur, nici mâna Păpuşii. Cel care a preluat registrul a fost Al Optzeci şi cincilea, fiul din cea de a doua căsnicie a tatălui său. Cum, printr-o coincidenţă macabră, şi Al Optzeci şi cincilea a rămas orfan după ce şi mama sa a murit la cea de a doua naştere, Învingătorul leului s-a căsătorit şi a treia oară. Asta s-a întâmplat când Al Optzeci şi cincilea abia a împlinit cinci ani, moment în care a recunoscut-o drept mamă pe bunica sa, Marie de Fragniol. Poate de aceea a moştenit-o în scrupulozitate şi hărnicie, în simţ extrem al datoriei şi în severitatea faţă de sine şi faţă de alţii…

1 „Scuipatul lunii”? Planta, numită şi „vitriol de iarbă” sau „smaraldul filosofilor” a fost foarte preţuită de alchimiştii de la curtea împăratului Rudolph al II-lea, fiind considerată a conţine „spiritul universal”. Folosit în nenumărate experienţe de transformare a metalelor în aur, „scuipatul lunii” a creat un întreg ceremonial complicat în modul în care buruiana trebuia să fie accesată şi prelucrată.

2Amphitheatrum sapientiae aeternae”.

3 De fapt, Khunrath pretindea că ar exista o ambivalenţă în această relaţie: unele cuvinte sunt fidele realităţii, însă ne-ar înconjura şi lucruri pentru care nu există vocabule, reprezentarea lor prin gravură fiind singura modalitate de a nu le trăda „adevărata semnificaţie”. (De altfel, gravurile sale din „Amphitheatrum…” au făcut mai multă epocă decât textul propriu-zis.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.