Prima ediție a Cupei Mondiale și incredibila ei istorie

Prima ediție a Cupei Mondiale a reprezentat o provocare pentru toată lumea, de la organizatori, la echipele participante, conform The Athletic.

Începuturile modeste și o călătorie lungă pe mare

La prima Cupă Mondială au participat doar 13 echipe sau, așa cum o numea managerul echipei Statelor Unite la acea vreme, „Campionatul Mondial de Fotbal”. Mai mult de jumătate dintre echipe proveneau din America de Sud: gazda și favorita Uruguay (care câștigase turneele olimpice de fotbal extrem de competitive din 1924 și 1928, practic Cupe Mondiale sub un alt nume), plus Argentina, Paraguay, Peru, Chile, Bolivia (a cărei echipă juca în berete) și Brazilia, singura națiune care a concurat la absolut fiecare Cupă Mondială (23 de turnee, inclusiv cel din 2026).

Mexic, SUA și patru națiuni europene (Belgia, Franța, România și Iugoslavia) au completat lista. Ar fi trebuit să fie 14 echipe, dar Egiptul a pierdut la propriu vaporul cu care trebuia să ajungă acolo și a fost nevoit să se retragă.

Mai multe națiuni s-au retras din diverse motive

Disputa continuă din fotbal cu privire la statutul de amator versus profesionist determinaseră Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda să se retragă din FIFA în 1928, în timp ce Germania și Danemarca au refuzat să joace din motive similare. Spania, Italia și Țările de Jos se oferiseră să găzduiască turneul, dar când FIFA a ales Uruguayul (în anul în care se împlineau 100 de ani de la independența țării), nici ele nu au mai avut chef să participe.

Fără preliminarii, națiunile venind practic doar dacă aveau chef, i-a revenit președintelui FIFA, Jules Rimet, sarcina de a convinge țările să participe, inclusiv Franța sa natală (au mers, dar antrenorul Gaston Barreau și cel mai bun jucător, Manuel Anatol, tot nu s-au deranjat să vină).

Data de începere a turneului a fost 13 iulie, dar, cum călătoria pe mare era singurul mijloc de a ajunge acolo, unii jucători și-au început drumul pe 20 iunie, la bordul unei nave cu destinația America de Sud care a ridicat ancora din Genova, Italia.

„Selecționerul” României a fost Regele Carol al II-lea

Românii, a căror echipă a fost aleasă de Regele Carol al II-lea, au fost primii la bord și au preluat trei echipe pe parcurs: Franța, Belgia și apoi, după traversarea Atlanticului, Brazilia. Tot cu ei se afla și Rimet, alături de trofeul Cupei Mondiale, numit pe atunci „Victoire” (Victorie), dar redenumit ulterior după el, plus trei arbitri europeni.

La bord exista o piscină, precum și numere de comedie și muzicieni pentru a-i distra pe toți, însă jucătorii au alergat mai mult pe punte pentru a încerca să se mențină în formă. SUA au avut o călătorie de 18 zile până în Uruguay, pornind pe 13 iunie și sosind pe 1 iulie, după o oprire în Brazilia. Nu s-au mai întors acasă timp de trei luni, deoarece aveau să rămână în America de Sud pentru a juca o serie de meciuri demonstrative după turneu.

În timp ce tradiționaliștii au deplâns faptul că primele patru națiuni au fost capi de serie pentru turneul din 2026, au existat capi de serie și în 1930, Uruguay, Argentina, Brazilia și SUA fiind ținute separat la tragerea la sorți. Cele 13 națiuni au fost împărțite în trei grupe de câte trei și o grupă de patru echipe, câștigătoarele mergând direct în semifinale.

Primele goluri în zăpadă

În ziua primelor meciuri de la Cupa Mondială, în Uruguay a nins. Francezul Lucien Laurent a marcat primul gol din istoria Cupei Mondiale în timpul unei victorii cu 4-1 în fața Mexicului, deși nu se știe dacă celebrarea sa a inclus un gest de redus la tăcere a celor 4.000 de spectatori prezenți pe Estadio Pocitos, în capitala Montevideo.

În același timp, SUA jucau împotriva Belgiei pe Estadio Parque Central, o arenă mai mare (trei stadioane din Montevideo au găzduit toate meciurile, uriașul Estadio Centenario, cu o capacitate de 90.000 de locuri, fiind finalizat abia la al nouălea meci al turneului, după ce vremea rea din perioada premergătoare a întârziat construcția).

Meciuri controversate și măcelul din semifinale

O echipă impresionantă a SUA, care a beneficiat de prezența mai multor profesioniști din Anglia și Scoția, a câștigat cu 3-0. Au fost supranumiți „Aruncătorii de greutate” din cauza forței lor fizice, iar meciul s-a jucat pe un teren oribil, descris de managerul lor, Wilfred Cummings, ca fiind „un pat de argilă umedă și lipicioasă, cu bălți de apă mult prea numeroase pentru a fi numărate”.

SUA, Uruguay și Iugoslavia și-au câștigat grupele, la fel ca și Argentina, al cărei meci crucial împotriva Franței ar putea fi catalogat drept extrem de suspect. Argentina a preluat conducerea în minutul 81, dar la scurt timp după aceea, un jucător francez a scăpat singur cu portarul, fiind pe cale să egalizeze… iar arbitrul brazilian a fluierat imediat sfârșitul meciului, cu șase minute mai devreme. Abia după proteste prelungite din partea echipei franceze jocul s-a reluat ulterior, dar scorul a rămas 1-0.

Argentina, care învinsese SUA cu 11-2 la Jocurile Olimpice cu doi ani mai devreme, era marea favorită când echipele s-au întâlnit din nou în semifinale (meciurile fiind trase la sorți dintr-o pălărie după faza grupelor), în ceea ce a fost văzut ca o confruntare între sud-americanii talentați tehnic și abordarea directă, cu mingi lungi, a nord-americanilor (deși aceasta din urmă a fost neutralizată de faptul că terenul avea o lungime de 126 de metri, unele dintre degajările lor aeriene abia ajungând la jumătatea terenului).

Carnagiul din Argentina – SUA

Totuși, nemulțumiți doar cu faptul că aveau o echipă clar superioară, argentinienii au considerat necesar să le scoată pur și simplu fotbalul din cap adversarilor lor.

În primele minute, Ralph Tracey a suferit o fractură de picior în urma unui fault horror comis de Alejandro Scopelli – dar, incredibil, Tracey a continuat să joace până la pauză, ratând chiar două ocazii bune de a marca, în timp ce un alt jucător (Andy Auld) a fost orbit temporar când un fotbalist argentinian a lovit sărurile de amoniac din mâinile fizioterapeutului american, împrăștiindu-le în ochii acestuia.

Auld s-a ales și cu buza spintecată, în timp ce unul dintre colegii săi a suferit o accidentare la stomac pentru care a fost spitalizat ulterior, iar altul „abia se mai putea târî” din cauza unei accidentări grave la genunchi. Rapoartele vremii sugerează că au fost zdrobiți și dinți. A fost un adevărat masacru. Parcă sistemul VAR nu mai sună atât de rău acum.

În mijlocul acestui măcel, Argentina s-a impus cu 6-1, marcând cinci goluri în repriza secundă, în timp ce americanii decimați încercau pur și simplu să-și salveze viețile la fel de mult ca și statutul în turneu. A existat și un incident bizar când fizioterapeutul SUA, Jack Coll (iar relatările variază aici), a sprintat pe teren și a scăpat geanta medicală, din care s-a spart o sticlă de clorform, iar vaporii l-au lăsat inconștient. A trebuit să fie resuscitat și ajutat să urce pe o targă.

O a doua semifinală mult mai cuminte

Cealaltă semifinală s-a încheiat tot 6-1, dar cu o atmosferă mult mai puțin asemănătoare unui câmp de război. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit – în faza premergătoare celui de-al treilea gol al Uruguayului împotriva Iugoslaviei, mingea a fost trimisă cu capul în afara terenului și imediat trimisă înapoi în joc de un polițist, fără ca vreunul dintre arbitri să observe.

Totuși, măcar acești arbitri complet persistenți în incompetență arătau impecabil în timp ce își comiteau crimele împotriva fotbalului: purtau cămăși, cravate, sacouri și pantaloni bufanti. O imagine deosebită.

Finala dintre Uruguay și vecinii și marii lor rivali din Argentina a fost, de asemenea, umbrită de violență sau, cel puțin, de amenințarea acesteia. Fanii Argentinei au fost percheziționați de arme și cuțite la plecarea din porturi, în timp ce arbitrul belgian John Langenus a cerut escortă polițienească și o navă pregătită să-l evacueze imediat după meci.

Finala. Amenințări cu moartea

Echipele, care se întâlniseră în finala Olimpică din 1928 (s-a terminat 1-1, iar apoi Uruguay a câștigat rejucarea cu 2-1), nu au căzut de acord nici măcar asupra mingii pe care să o folosească, așa că au jucat cu o minge fabricată în Argentina în prima repriză și cu una uruguayană în a doua repriză.

Pentru ca tacâmul să fie complet, vedeta Argentinei, Luis Monti, un geniu cu ambele picioare care juca pe postul de mijlocaș central la închidere, a primit amenințări cu moartea la adresa lui și a familiei sale, inclusiv în timpul meciului, fiind avertizat să nu încerce cumva să câștige trofeul. Nepoata sa, Lorena, a declarat ulterior:

„La pauză, când Argentina conducea cu 2-1, au spus că, dacă Argentina nu pierde, le vor ucide pe bunica și pe mătușa mea.”

În sfârșit, Uruguayul se impune

Monti a jucat slab, iar Uruguay a câștigat conform așteptărilor cu 4-2, ultimul gol fiind marcat de un atacant cu un singur braț, pe nume Hector Castro. El își pierduse antebrațul în adolescență într-un accident cu un ferăstrău electric, ceea ce i-a atras porecla „El Manco” („Unicul”).

Ramificațiile rezultatului au fost uriașe. Jucătorii Uruguayului au primit fiecare câte o casă din partea guvernului pentru victorie, în timp ce la Buenos Aires au avut loc revolte, un atac asupra consulatului uruguayan, iar o femeie a fost linșată cu pietre pentru că a fluturat un steag al Uruguayului.

De asemenea, au existat 15.000 de argentinieni foarte supărați și derutați, al căror vapor spre Montevideo pentru finală a avut întârziere din cauza ceții, astfel că au sosit cu o zi mai târziu, doar pentru a fi informați că echipa lor pierduse.

O mamă româncă leșinată și finalul turneului

Măcar pentru Monti a existat un final fericit; el s-a mutat în Italia, la Juventus, mai târziu în acel an, a obținut cetățenia italiană și a câștigat Cupa Mondială cu Italia în 1934.

De asemenea, a existat, în cele din urmă, un final fericit și pentru jucătorul român Alfred Eisenbeisser, care pe drumul lung de întoarcere spre Europa s-a îmbolnăvit de pneumonie și a fost dus de urgență la spital în Genova când nava a tras la mal.

Restul echipei și-a continuat drumul spre casă, la București, fără el, ceea ce a dus la zvonuri că ar fi murit. Biata lui mamă a organizat un priveghi pentru a-i plânge dispariția, iar apoi el a intrat pur și simplu pe ușă în acea dimineață. Ea a leșinat. Sfârșit. Ce turneu!