CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (89)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Într-adevăr, curând, Juan Alvarez Murna duce de Hristobal, şi-a făcut apariţia la filiala sugerată de Ţipor. Care, între timp, pregătise terenul. Portughezul avea înfăţişarea şi manierele unui înalt nobil, iar la Hanovra a fost primit ca atare. Ba, a fost chiar invitat la Han, unde l-a aşteptat Contele Lorenzzi. Şi aici întâlnirea a fost extrem de politicoasă, chiar dacă Al Optzeci şi cincilea trebuia să fie amabil cu un „trântor filfizon”. Şi l-a enervat şi mai mult că fiul său „care nu era normal” s-a împrietenit din prima clipă cu individul. Dar, în condiţiile date, toate astea nu aveau nici o importanţă. Planul lui Ţipor părea promiţător şi s-a dovedit mai profitabil pentru Conte decât a sperat. Pe scurt, „fiind între prieteni”, abilul Juan Alvarez, fără a simţi pericolul, a acceptat toate condiţiile Celui de Al Optzeci şi cincilea, adică să gireze împrumuturile cu loturi din nenumăratele pământuri ale socrului său. Riscul nu părea prea mare, întrucât ducele încă n-a aflat că falsurile de la filiala din Lisabona au fost descoperite. Urmarea s-a derulat într-un lung şir de procese. Pe care, folosindu-se de influenţa sa în cercurile înalte, iniţial, ducele de Hristobal le-a câştigat pe toate. Însă banii contelui Lorenzzi n-au avut miros nici în Portugalia, iar deciziile s-au schimbat radical şi, rând pe rând, Hanul Diavolul Argintiu a devenit proprietar pe suprafeţe mari de pământ. Se pare că şi instabilitatea jocului puterii de la Lisabona a fost bine exploatată de oamenii celui de Al Optzeci şi cincilea. Oricum, anii treceau şi succesele au continuat încă timp îndelungat. Planul lui Ţipor s-a dovedit extrem de profitabil şi Contele Lorenzzi a devenit unul dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi bărbaţi ai Europei secolului al XVII-lea. „Să transformi o înfrângere iniţială într-o victorie, iată adevărata artă a unui bărbat puternic!” se bucura el.

Fără să consulte tot timpul Registrul contabil, Al Optzeci şi cincilea nu mai ştia nici el însuşi unde se aflau cele mai întinse domenii ale Hanului, cele mai întinse domenii ale sale: în Imperiu, în Alsacia, în Portugalia? Au trecut de mult vremurile când Bastardul călătorea cu o geantă de voiaj şi cumpăra proprietăţi individuale – o casă, o grădină, o mirişte. Contele Lorenzzi opera cu latifundii întregi, nu cu mici ateliere, ci cu lanţuri de ateliere, nu prin câţiva oameni de încredere ci cu o oaste întreagă. Ceea ce nu l-a făcut nici atunci să-i dispară conştiinţa dezastrului iminent şi nici să-şi schimbe, în faţa oamenilor, felul de a fi. Mai ales că, la nevoie, n-a încetat să pună umărul la muncile cele mai de jos. Terorizat de gândul că „Ceea ce nu mai creşte se prăbuşeşte”, Contele îi biciuia pe cei din jur şi pe sine însuşi. Viaţa i-a oferit tot ce şi-a putut dori, nimic nu i-a fost refuzat, însă de când i s-a născut nepotul a început tot mai mult să se întrebe până când îi va îngădui Dumnezeu atâtea reuşite. Bine, odată îi va veni şi lui rândul, odată va trebui şi el să se înfăţişeze în faţa Marii Judecăţi. Însă măcar aici, pe pământ, să lase Domnul lucrurile aşa cum sunt. După repetatele deziluzii cu Al Optzeci şi şaselea, fiul său „care nu era normal”, a sosit nepotul, care creştea şi se arăta extrem de ataşat de bunicul său. Până atunci, Al Optzeci şi cincilea a trăit gândindu-se că, deşi a zămislit copii, lumea tot se va sfârşi odată cu el. Abia acum avea cu adevărat conştiinţa continuităţii şi a responsabilităţii ce decurgea de aici.

În 1660, Contele Lorenzzi avea patruzeci şi şapte de ani. Lucrurile erau încă sub control: dacă în privinţa fiului său, „care nu era normal”, nu exista nici o nădejde să fie în stare să preia ştafeta¹, nepotul avea de acum şase anişori şi creştea frumos. În curând, bunicul îl va lua sub directa sa îndrumare şi-l va iniţia în tainele atât de întortocheate ale ramificaţiilor nebănuite din labirintul subteran al Hanului Diavolul Argintiu. Doar să mai crească puţin, să ajungă măcar la zece ani! Când va deveni major, va ştii tot ce era de ştiut. Atunci el, Contele, nu va avea mult peste şaizeci de ani şi – cu voia lui Dumnezeu – va mai fi în stare să conducă barca prin orice furtună. Da, lucrurile erau încă sub control.

Aşteptând cu o nerăbdare tot mai mare ca nepotul să-i crească, Al Optzeci şi cincilea a pus o întreagă armată invizibilă să aibă grijă ca băiatul să fie mereu în cea mai mare siguranţă. De asemenea, medicul Hanului ar fi trebuit să lase totul la o parte, dacă ar fi fost nevoie de el pentru puşti. Spre marea bucurie a bunicului, copilul n-a fost niciodată bolnav, buna dispoziţie şi vioiciunea încântându-l pe şeful cel mare şi, bineînţeles, pe toţi linguşitorii din jur. Totuşi, toate măsurile de precauţie i se păreau Contelui insuficiente, întrucât doar Dumnezeu te poate feri cu adevărat de rele, oricât te-ai strădui să le eviţi. Şi cum să eviţi cu slabele tale puteri de simplu muritor un cutremur ori una dintre multele molime mistuitoare, care ucid, din când în când, în aceeaşi măsură şi copilaşii care nici măcar n-au avut vreme să facă şi cel mai mic păcat, şi tâlharii cei mai ticăloşi? Cum să te fereşti de asemenea nenorociri, decât implorându-l pe Dumnezeu să-I fie milă? Şi pastorul reformat şi preotul catolic erau puşi să se roage de mai multe ori pe zi pentru Al Optzeci şi şaptelea. Chiar şi lui Ţipor i-a cerut contele să se roage, în tradiţia sa pentru copil. N-a spus deja Kaspar Schwenckfeld că o credinţă nu constă numai într-o doctrină, ci că reprezintă o „renaştere sufletească”?

– Tu crezi în Dumnezeul tău. Convinge-mă cât este de puternic, având grijă de nepotul meu!

– Nu! Pe Dumnezeu nu trebuie niciodată să-l pui la încercare! Dar de vorbit o să vorbesc cu El şi pentru nepotul tău. Ca şi pentru familia mea.

– Nu să vorbeşti! Să-L rogi! Să-L implori!

Însă Contelui nu i se părea suficient doar să delege altora acele rugăciuni. Aşa că se ruga şi el, de mai multe ori pe zi, pentru copil. „Mai multe glasuri, mai multe şanse de a fi auzit”, îşi spunea el. Dacă ar fi putut, ar fi pus un cor al întregii lumi să se roage pentru Al Optzeci şi şaptelea.

Lui Ţipor îi convenea noua manie a şefului. Nu că acela ar fi devenit mai îngăduitor cu cei din jur, însă parcă era mai precaut în acţiunile pe care le întreprindea, parcă a început să mai asculte şi de părerea altuia, atunci când acela îi semnala un pericol, parcă avea mai multă răbdare dacă un plan nu se desfăşura atât de repede pe cum îşi dorea el. Quod vis facere, fac cito nu mai constituia în Han imperativul absolut. Lui Ţipor i se părea că şeful a început să priceapă că reuşita în unele cazuri cere timp şi nu mai abandona proiecte care mai erau silite să-şi aştepte momentul potrivit.

Şi nu numai Ţipor, care-l cunoştea atât de bine, simţea că stăpânul şi-a găsit echilibrul: toţi cei din jur îl vedeau la fel de sigur ca întotdeauna, dar mai puţin încrâncenat. Iar viaţa lui şi a celor mulţi care depindeau de el se derula liniştit – desigur mulţumită doar lui Dumnezeu! De unde, totuşi, atunci când se aştepta mai puţin, conştiinţa dezastrului iminent muşca iarăşi din el? Acum, când, prin apariţia nepotului, lucrurile se aranjau atât de luminos… Când băiatul nu i-a dat niciodată vreun prilej de nemulţumire! Ori măcar de îngrijorare punctuală! Erau momente de neînţeles, clipe pe care Contele nu şi le putea stăpâni. „Doamne, în marea Ta bunătate, Tu mă pregăteşti pentru ceva groaznic!” şi gândurile-i mergeau mereu la nepotul său.

Şi, atunci, ca şi pe vremuri, căuta uitarea în braţele femeilor. La sfârşitul anului 1660, Contele Lorenzzi avea patruzeci şi şapte de ani şi se afla în plină putere. El ştia că mai trebuie să mâne corabia încă pe puţin cincisprezece ani, până ce nepotul va fi în stare să preia singur cârma. Atunci când venea de la o femeie, gândurile netrebnice, gândurile atât de înspăimântătoare dispăreau. Măcar pentru o vreme. Contele Lorenzzi căuta uitarea în braţele femeilor, el, care până la patruzeci şi şapte ani n-a fost cu adevărat îndrăgostit niciodată. Poate de Marie de Fragniol, dar aceea n-a fost decât bunica veşnic vie în trecutul şi în prezentul său. Şi atunci, la patruzeci şi şapte ani, Al Optzeci şi cincilea a constatat uimit că una dintre multele femei pe care mai nou le folosea ca pe un fel de medicament împotriva spaimelor îi stăruia în memorie şi după ce pleca de la ea. Şi tocmai pe aceea n-o putea avea oricând, ea fiind soţia unui francez devenit personaj important în Hanovra, nobil şi el, nu chiar conte, dar al nouălea marchiz al unei spiţe străvechi şi cu atât mai demne de cinstire. (Faptul că şi contele era căsătorit n-a jucat nici un rol în această poveste, aşa cum n-a jucat nici un rol în niciuna dintre poveştile sale extraconjugale.) Cu timpul, Al Optzeci şi cincilea n-o căuta numai pentru o scurtă partidă de sex, ci şi pentru a se sfătui cu ea, pentru a fi aproape de ea. Iar femeia chiar îl asculta. Chiar părea interesată de ceea ce-i spunea. Şi cum îl asculta… Şi cum îl sfătuia… Şi cât de altfel era decât toate celelalte femei… În sfârşit, Contele era îndrăgostit. Ar fi vrut s-o cumpere de la soţul ei, dar, pentru prima oară, banii nu numai că nu şi-au arătat efectele, dar chiar au înrăutăţit situaţia. Marchizul, „un trântor filfizon”, cum, spre marea bucurie a lui Lorenzzi, a acceptat şi soţia lui că era, a devenit tot mai bănuitor, iar peste câteva luni, situaţia a devenit cu totul incendiară. Când, în primăvara lui 1661, legătura dintre cei doi a devenit publică, iar oamenii au început să şuşotească, marchizul a luat, în sfârşit, măsuri. Prima dintre acestea a fost că şi-a bătut zdravăn nevasta, iar a doua că a închis-o în casă. Drept a treia măsură, l-a provocat pe Conte la duel.

Martorii marchizului au apărut puţin prea devreme: simţind şi el că lucrurile trebuiau rezolvate cât mai repede, Al Optzeci şi cincilea a plănuit pentru zilele următoare asasinatul rivalului său. De data asta, ignorarea lui Quod vis facere, fac cito i-a fost fatală. A plecat la duel sigur pe sine, ca întotdeauna. S-a dovedit, însă, că era prea puţin antrenat şi prea puţin obişnuit cu această procedură.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.