CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (93)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Aşadar, Sir Gregory Hunt Întâiul a putut să-şi continue drumul mai departe. În speţă, a putut să-şi consolideze izbânda. Alarmaţi, şefii de filiale s-au întâlnit din nou la Colmar şi apoi la Storckensohn. De la Hanovra continua să nu vină nici o veste. (Continua ceea ce nu continua…) În schimb, din moara de ulei de nucă din Storckensohn – azi reconstituită cu angrenajele ei din lemn¹ – dintre cei opt responsabili ai Hanului au mai ieşit doar patru. Clădirea a fost atacată înainte de a-şi face apariţia „armata de oameni” şi şeful filialei din Ţările de Jos, cel răspunzător pentru Portugalia şi Spania, şeful filialei din Ungaria şi cel din răsăritul Imperiului au fost ucişi. În ambuscadă au pierit şi alţi douăzeci şi trei de slujbaşi şi servitori care i-au însoţit pe şefii lor. Au supravieţuit şeful responsabil pentru Italia, cel ce se ocupa de partea de apus a Imperiului, cel venit din Franţa şi Ţipor, care era gazda întrunirii. Responsabilul pentru Noile Teritorii, precum şi cel ce se ocupa de flotele Hanului n-au ajuns la timp. Poate, spre norocul lor.

Dar nici Sir Gregory Hunt I nu s-a putut bucura multă vreme de izbânzile atât de impunătoare asupra Hanului prin moartea lui Paolo Locatti şi pierderea întreprinderilor din Anglia, precum şi prin măcelul din moara din Storckensohn. Dumnezeu e sus şi le vede pe toate! După doar puţini ani, taifunul s-a abătut din nou asupra Angliei, un taifun şi mai cumplit! Pentru început, Londra a fost decimată de „marea ciumă din 1665”, în care şi-au găsit sfârşitul, printre nenumăratele victime, şi soţia şi două dintre fetele lui Sir Gregory, a urmat, după numai un alt an, „marele incendiu al Londrei din 1666”, când i-au mai murit doi copii, pentru ca el însuşi să fie ucis în războiul iraţional împotriva Ţărilor de Jos. „Dumnezeu e mare şi le vede pe toate!” şi l-a pedepsit crunt pe ticălos: l-a lăsat să vadă cum îi mor, unul după altul, aproape toţi cei dragi. (Hunt, în toată netrebnicia sa, a fost un tată şi un soţ iubitor: atunci când, după prima încercare de a pune mâna pe filialele Hanului din Anglia, i-a fost răpită familia, a îndeplinit cu sârguinţă şi întocmai toate condiţiile răpitorilor. După ce s-a dovedit că el a pus la cale măcelul din Alsacia, o parte dintre supravieţuitori au regretat că răpitorii s-au ţinut de cuvânt şi i-au restituit neamurile, uitând aceia că nimeni nu scapă vreodată nesancţionat – dacă reuşeşte să fugă de justiţia oamenilor, de dreptatea divină n-are cum se ascunde!)

(Şi o altă paranteză: ca o ciudăţenie, singurul iertat de soartă a fost mezinul familiei Hunt, Sir Gregory Hunt al II-lea. Dar, la fel ca şi Al Optzeci şi şaptelea, şi el a fost prea fraged pentru a gestiona averea familiei. Şi în familia sa s-a căscat un vid de putere. Stând şi analizând mai mult cele două familii – cea a Contelui Lorenzzi şi cea a lui Sir Gregory Hunt -, parcă nici nu sunt atât de întâmplătoare coincidenţele şi parcă nici deosebirile nu sunt atât de mari, încât scribul se întreabă când putem noi spune despre cineva că a făcut o faptă nedemnă faţă de altcineva, atunci când este mai mult ca sigur că oricând rolurile s-ar fi putut schimba, iar victima ar fi putut deveni călăul şi călăul victimă. Prin ochii cui să cântăreşti binele din lume?Şi scribul se întreabă: Există sau nu victime morale ale vremurilor ori s-ar fi comportat ele la fel, indiferent de împrejurări?)

Sir Gregory Hunt I nu a apucat să se bucure prea multă vreme de loviturile pe care i le-a dat Hanului Diavolul Argintiu din Hanovra. Dar, deocamdată, după dezastrul suferit, şefii aflaţi în funcţie încă de pe vremea Contelui au trebuit să se înveţe cu noi înfrângeri. După evenimentul de la Storckensohn, atacurile celor ce râvneau la averea Hanului au început să nu mai fie isprava câte unei singure minţi, ci au devenit asalturi concentrate. Această suspiciune a permis-o deja faptul că responsabilii adunaţi în secret în Alsacia au putut fi surprinşi atât de uşor. De atunci au trecut patru ani, iar, în privinţa conducerii imensei averi, lucrurile au mers din rău în mai rău.

Ce s-a petrecut, de fapt, în tot acest timp la Hanovra? După moartea Celui de Al Optzeci şi cincilea, treburile au continuat o vreme de la sine. Slujbaşii, de la funcţionari la servitori, veneau să ceară ordine de la cel care, în acte şi după tradiţie, a devenit noul stăpân, însă acesta le răspundea plictisit, cu jumătate de gură, arătând că tot ce-i spuneau îl interesa prea puţin. Aşa că oamenii au renunţat să-l mai întrebe ceva şi întreaga construcţie a intrat în haos mai repede decât şi-ar fi imaginat Contele chiar şi în visele sale cele mai urâte.

Au urmat câteva luni în care ba unul dintre verişori, ba altă rudă a încercat să preia frânele, însă autoritatea de fier a foştilor conducători efectivi a dispărut cu desăvârşire şi fiecare făcea ce-i trecea prin cap. Dovadă şi registrul contabil care a rămas necompletat timp de trei ani, cu excepţia unor perioade când înregistrările provin din înscrisuri diferite. Scribului îi vine greu să afirme cum de a ajuns cineva – cine? – la actele contabile pentru câteva zile, cel mult pentru câteva săptămâni, şi de ce l-au abandonat apoi respectivii (sau au fost obligaţi) să renunţe atât de repede. Ca un făcut, în ultima perioadă, obişnuita armată de rude apropiate, care a mişunat mereu prin Han, s-a subţiat şi ea semnificativ. Bărbaţii în toată firea au murit sau au plecat în filiale, tinerii s-au arătat incapabili să preia sarcinile atât de iresponsabil refuzate de cel îndreptăţit să le exercite. Un unchi de-al Contelui Lorenzzi a murit şi el la doar două luni după acesta.

În sfârşit, a sosit momentul ca scribul să revină la fiul Contelui, Cea de a Optzeci şi şasea verigă a lungului şir. Îl vom pomeni chiar aşa: „Fiul Contelui”. Asta pentru că Al Optzeci şi şaselea n-a fost niciodată perceput drept conte decât în acte.

„Cât de relative sunt toate!” a trebuit să se mire naiv, ca de obicei, scribul, amintindu-şi că, în timp ce s-a ocupat de Al Optzeci şi cincilea, a tot subliniat că proaspătul conte n-a reuşit să se poarte niciodată ca un nobil de viţă veche, că s-a simţit mereu respins de vechii seniori, că nu se simţea bine în compania lor, că n-a putut să le înveţe limbajul şi gesturile şi că, fiindcă se credea umilit de ei, nu înceta să caute orice prilej spre a se răzbuna şi spre a-i umili la rândul său. Acum, având un termen de comparaţie în următorul personaj, imaginea Celui de Al Optzeci şi cincilea nu-i mai apare scribului atât de fermă, întrucât Fiul Contelui a fost orice, s-a simţit drept oricine, a fost privit în fel şi chip, doar ca un nobil adevărat nu. Poate pentru că el nici măcar nu încerca să mimeze convenţionalismul rangului, în ciuda modului său teatral de a se comporta.

Aşa că bietul scrib se scuză iarăşi: greu de urmărit biografia Celui de Al Optzeci şi şaselea, o biografie plină de evenimente (însă mai ales evenimente interioare), atât de contradictorie încât aparent respinge orice concluzie logică. (Dar toate acestea pot părea ilogice doar pentru că scribul de la începutul secolului al XXI-lea le vede aşa.)

Aşadar, Fiul Contelui s-a născut din prima căsnicie a tatălui său, cea cu Maria Carla Giovanna Anna, Contesă de Lorenzzi. Purta în sânge comportamentul atât de calculat al Celui de Al Optzeci şi cincilea, felul hotărât până la încăpăţânare, precum şi firea meridional temperamentală a mamei. (Scribul simte că trebuie să se explice în legătură cu expresia „felul hotărât până la încăpăţânare” pe care lipsa de reacţie privind preluarea îndatoririlor de stăpân al Hanului pare s-o contrazică cu desăvârşire. Contele şi-a impus toate intenţiile, indiferent de costul şi de consecinţele acestora şi nu s-a lăsat abătut de la drumul său de nici un sfat, oricât de bine intenţionat. Şi, aşa după cum se va vedea, nici fiul său n-a fost dispus să facă altceva decât îi dictau convingerile, neluând în seamă nici poveţele, nici avertismentele şi nici măcar zgomotele pricinuite de impozanta construcţie în timpul prăbuşirii ei. În legătură cu „firea meridional temperamentală a mamei”, rămân semnificative cele puţine mărturii concrete despre felul său de a fi: Fiul Contelui îşi apăra convingerile teatral, făcând când pe urmaşul unor nobili, când pozând într-un răzvrătit din intelectualitatea săracă, asemenea nenumăraţilor studenţi care au cutreierat mereu entuziaşti până la inconştienţă veacurile. Şi, în ambele ipostaze, apărându-şi aceleaşi convingeri! Şi, în ambele ipostaze neconvingând defel nici în rolul de nobil şi nici în cel de tânăr revoluţionar. Părând, mai degrabă, că îşi râde de ambele ipostaze. Dar şi-a râs el de rolurile succesive pe care le-a interpretat?)