CEI O SUTĂ ECCE HOMO (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11, ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Avertisment:
„Repetiția, spuneau cei vechi, e dată numai de câte o rotire completă a boltei cereşti în jurul Terrei. Până atunci, dintr-un punct se vede doar o parte a hărții stelelor, dintr-alt punct alt crâmpei și, drept urmare, la câțiva se aseamănă unele întâmplări, la alții unele însușiri. Dar viața unui muritor nu se repetă întocmai și cu numele și cu faptele până ce răsucirea nu este completă. Abia atunci trăiesc iarăși indivizi cu același nume și trec prin vieți identice cu tizii lor cu milenii (?) mai bătrâni. Iar marea mișcare de revoluție continuă și destinele își urmează aceleași căi. Și, pentru că mintea muritorilor e prea scurtă, nimeni nu-și mai amintește nimic și oamenii n-au cum învăța din cele ce au fost. Dar e firesc să fie așa, ne încredințează astrologii din vechime, istoria n-are cum născoci la infinit noi și noi destine. Iar zeii n-au decât să se mulțumească și ei cu acest caleidoscop atât de întins și, până la urmă, totuși limitat.”

AL PAISPREZECELEA
– Baziliscul –
(215 î.e.n. – 145 î.e.n.)
DESPRE EZITANTA INTRARE A CELOR O SUTĂ ÎN ROMA

Viața Celor O Sută a început cu un drum în continuă urcare – Anabasis. Dar pentru cei ce au venit după Katoptronos, înălțările și căderile s-au succedat dureros. Calea ascendentă li se părea o imagine a trecutului, viața a primit alte dimensiuni. Oamenii legendelor au devenit pur și simplu oameni. Până să devină din nou legende… Și până să dispară și legendele în uitare. Nici măcar Primul, Inițiatorul, întâia za cunoscută a lanțului, n-a mai rămas în amintirea conștientă a descendenților. Nici măcar Primul… Și nici bogatul negustor care s-a tras din acesta. Și nici ceilalți. Au rămas doar decorurile, chiar și ele denaturate de povestiri apocrife și de privirea prea grăbită a contemporanilor lor.
Recuzita trecutului însemna minunile lumii, cuceriri neîntrerupte și eroism în înfrângeri. Atât.
Al Paisprezecelea, fiul lui Katoptronos, primul dintre numeroșii săi fii, a plecat devreme de lângă tatăl său și această îndepărtare a mărit și ea ispitele imaginației. Amintirile se învălmășeau cu tentațiile sentimentelor. Amintirea personalității fantastice a lui Katoptronos se dilata în mit. Cel de Al Paisprezecelea era fiul unui mit. Dar el nu era decât un om.
Istoria nu are chiar atâtea fețe încât să-i poată oferi oricărui muritor de fiecare dată altă imagine. Și astfel evenimentele se repetă. Imperceptibil, privind prea de aproape. Ștergându-se amănuntele și devenind de nerecunoscut de departe.
În cartea scribului se întrevede o nouă carieră. Și, asemenea celor precedente, și aceasta începe tot cu o călătorie de inițiere. Doar scribul este cel ce pare că se repetă cât de cât în relatare. Dar și reluările sunt înșelătoare. Dacă fiecare fapt, fiecare eveniment, ar reveni atât de infailibil, viața oamenilor ar fi știută dinainte și de către ultimul dintre muritori, iar astrologii și-ar pierde timpul cu explicarea unor lucruri de toți cunoscute. Repetițiile identice sunt sesizabile doar de la distanțe mari – pentru care nici măcar scribul n-a câștigat detașarea necesară. Unii astrologi vorbeau de cicluri de șase mii șase sute șaizeci și șase de ani, alții de patruzeci de mii, alții de limite și mai greu de cuprins pentru mintea unui om. Repetiția, spuneau cei vechi, e dată numai de câte o rotire completă a boltei cerești în jurul Terrei. Până atunci, dintr-un punct se vede doar o parte a hărții stelelor, dintr-alt punct alt crâmpei și, drept urmare, la câțiva se aseamănă unele întâmplări, la alții unele însușiri. Dar viața unui muritor nu se repetă întocmai și cu numele și cu faptele până ce răsucirea nu este completă. Abia atunci trăiesc iarăși indivizi cu același nume și trec prin vieți identice cu tizii lor cu milenii (?) mai bătrâni. Iar marea mișcare de revoluție continuă, și destinele își urmează aceleași căi. Și, pentru că mintea muritorilor e prea scurtă, nimeni nu-și mai amintește nimic și oamenii n-au cum învăța din cele ce au fost. Dar e firesc să fie așa, ne încredințează astrologii din vechime, istoria n-are cum născoci la infinit noi și noi destine. Iar zeii n-au decât să se mulțumească și ei cu acest caleidoscop atât de întins și până la urmă totuși limitat.
Dacă se mulțumesc zeii cu acest ciclu, trebuie să se mulțumească și muritorii. Iar strădania scribului se justifică. El nu ajunge – nici n-ar putea! – la marea repetiție, iar amănuntele care revin nu sunt decât evenimentele ancestrale pe care le percepem câteodată în străfundurile sufletului. În rest, așa cum s-a spus, un pumn de stele se vede de pe un munte și altul dintr-o vale și aceste frânturi dau iluzia de continuitate.
De aceea nu trebuie să ne mire nici călătoria de inițiere a Celui de Al Paisprezecelea. Ea nu vine decât ca un ciob de reluare, atât cât să facă apartenența sesizabilă și evoluția suportabilă. Și nu trebuie să ne mire nici amănuntele pe care parcă-parcă le-am mai întâlnit și la alții de dinaintea lui. Ciclul este încă departe de a se fi închis și coincidențele sunt încă superficiale. Pe marele – și totuși limitatul caleidoscop al zeilor – probabil că două cioburi tind să se regăsească mai des.
Indiferent de ce spun legendele despre strămoșii săi, între Cei O Sută, Al Paisprezecelea a fost întâiul care a văzut Roma. Dar prima sa ieșire din Alexandria s-a petrecut de-a lungul coastelor doar până la Cyrene. Călătoria propriu-zisă i se păru tânărului ireală, iar locurile ce l-au primit nu puteau fi decât o răsplată a zeilor. Sângele lui Nausiphoros, tatăl bunicului bunicului, renăscu în Al Paisprezecelea. Acel strămoș nu era încă uitat de tot deoarece unii analiști îl mai aminteau în legătură cu viața lui Alexandru. Cei O Sută se mândreau cu acest ascendent, așa cum alte familii importante numărau printre străbuni zeitățile locului. Dar nici din diferitele anale, nici din cărțile scrise chiar de Nausiphoros – despre care nimeni n-ar mai fi fost în stare să spună al câtelea a fost în înșiruirea noastră – de niciunde nu se mai putea reconstitui mai mult decât o imagine născută din dorință. Și dacă mai erau muritori care să știe că a existat un Nausiphoros, aceștia n-au avut cum recunoaște într-unul dintre numeroșii copii ai lui Katoptronos pe cel ce-i continua pentru o clipă veșnicia. Și nici asemănarea fizică tulburătoare n-a mai putut-o sesiza nimeni. După cinci generații și cele mai bune păstrate mumii își pierd apartenența față de muritorul cunoscut pe vremuri de contemporanii lui.
Pentru aproape copilul care a fost al Paisprezecelea la vremea acestui drum, imaginile strânse atunci i-au rămas cele mai minunate din toată viața. Visul său inițial fusese să plece la Athena și chiar și la Roma, locurile unde se făcea istoria lumii, dar a trebuit să mai amâne pentru mulți ani acest proiect, iar ceea ce văzu în Pentapolisul African i se păru, cel puțin deocamdată, o compensație mai mult decât suficientă. Începutul șederii sale îl tulbură și îi provocă o lăcomie ce nu-l lăsa să stea nici o clipă în loc: voia să vadă totul și asta într-un timp cât mai scurt. Din Cyrene cobori în Apollonia, portul orașului în jurul căruia s-au strâns celelalte polisuri din uniune, apoi plecă pentru câteva zile la Ptolemaïs, străvechea Barka, la Arsinoe și la Berenice, fosta Euhesperidä, cea bântuită de atâtea legende. Dar pe Al Paisprezecelea nu-l interesa nici cultura sylphiumului și nici creșterea cailor și nici celelalte îndeletniciri ale băștinașilor, el admiră locurile și nu se mai îndura să plece de pe fâșia îngustă de pământ ce despărțea Marea de Deșert și care nu era decât un nesfârșit podeț între oameni și nemuritori. Și, chiar dacă nemărturisită această credință, ea a sălășluit încă multă vreme în intimitatea celui de Al Paisprezecelea, neputând s-o zdruncine nici măcar relatările confuze ale celor ce au călătorit până la Ocean de-a lungul acestui podeț, podeț cotind apoi spre miazănoapte până în locuri nepășite vreodată de picior de om. Și tocmai incertitudinile relatărilor erau cele ce deschideau drum tuturor posibilităților. Al Paisprezecelea avea să ajungă și în Europa, avea să cunoască analiști și geografi și avea să ajungă el însuși cărturar, însă pentru el, Africa natală, exceptând Egiptul, nu va fi niciodată altceva decât acel podeț îngust, mărginit într-o parte de Mare și în cealaltă parte de Deșert, punte a oamenilor înspre tărâmul nemuritorilor. Iar cunoștințele dobândite ulterior n-au făcut decât să-i întărească această convingere, pe care o păstra pentru el, deoarece timidele încercări de a o împărtăși și altora s-au lovit întotdeauna de neînțelegere fățișă sau de zâmbete îngăduitoare. Și termina și el prin a zâmbi, de parcă n-ar fi făcut altceva decât să fi glumit enunțând astfel de lucruri. Dar nu glumea: își spunea că dacă drumurile nemuritorilor spre Insulele Fericiților treceau în mod tradițional pe ape și, depășind Coloanele lui Hercule, ajungeau în grădinile eterne, atunci trebuia să existe și o punte terestră care, cel puțin în partea ei străbătută de muritori, nu ducea decât înspre aceleași tărâmuri. Și, totuși, Al Paisprezecelea n-a simțit niciodată nevoia să pășească acea cale spre apus. Și asta nu neapărat pentru că ar fi trebuit să străpungă teritoriile punilor, ci mai ales fiindcă adevărul său era mai fragil decât o axiomă: adevărul lui nu numai că nu trebuia demonstrat, dar nici măcar nu era bine să-l cercetezi prea mult. Și, după cum vom vedea, acesta nici măcar nu a fost singurul adevăr atât de fragil după care și-a rânduit credințele și viața fiul lui Katoptronos.
La Cyrene nu se creșteau numai cai. Aici a trăit și matematicianul Theodoros, și filosoful Aristipp, și Kallimachos – cel ce pretindea că se trage din chiar Battos, primul rege al țării, aducătorul coloniștilor fondatori greci (veniți mai degrabă împotriva voinței lor, dar la porunca lui Apollo). Și tot de aici se trăgea și Eratosthenes „Philologos“, cunoscut de Al Paisprezecelea din Alexandria, Eratosthenes fiind și cel ce l-a trimis apoi la oamenii cei mai instruiți din Pentapolisul African. Tradiția era copleșitoare, dar și prezentul părea s-o confirme. Ceea ce nu e puțin lucru într-o lume ce pare hărăzită doar unei veșnice ruinări.
Scribul notează cu încântare această lucrare a zeilor: întotdeauna mai este de unde regresa, întotdeauna există un precedent minunat.
Printre alții, Eratosthenes l-a trimis și la Kritolaos din Pharelis, unde îl întâlni pe tânărul Carneade. Cei doi se împrieteniră pe dată. Erau văzuți mereu împreună și se spunea că ar fi cultivat, în preajma mai vârstnicului Kritolaos, continuitatea firului țesut de Phirron din Elis. Dar aceste vorbe li s-au potrivit doar la început.
Carneade n-a scris mai nimic, dacă exceptăm cele câteva scrisori către Ariarthe, regele Cappadociei. Al Paisprezecelea, pe care-l vom numi în continuare „Baziliscul“, n-a scris nici atât. Trecerea lor a rămas apocrifă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.