Cei o sută, Ecce Homo (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

După câteva luni, sporovăială fără ecou reușise să-l obosească și pe el însuși. Pe de altă parte, ambiția ce-i însuflețea toate acțiunile nu se putea împăca nici ea cu o înfrângere atât de rapidă. Simți din nou că trebuie să întreprindă ceva și, asemenea tuturor impulsurilor sale, și acesta fu atât de puternic încât ceru îndeplinirea sa imediată, orice amânare producându-i aceeași durere și aceeași iritare a pielii pe care o resimțise și pe front la vederea unor comandanți tineri. Erau semne ce nu aveau să-l mai părăsească toată viața, agravându-se continuu, ori de câte ori simțea orgoliul rozând din el. În războiul cu teutonii sesizase abia o stare neplăcută, la douăzeci de ani, acea senzație se asocia cu o ușoară roșeață a tegumentelor, cu vremea, iritația se însoți și cu un fel de urticarie. La vârsta deplinei maturități, urticaria deveni atât de evidentă și mâncărimea atât de insuportabilă încât Ultimus fu nevoit să-și smulgă în perioadele cele mai grave hainele de pe el, scărpinându-se până la sânge. Nici o alifie nu l-a ajutat, niciun fel de comprese, nici băile cu plante medicinale. Iritația apărea și dispărea în funcție de capriciile ambiției, cea care-l biciuia mai puternic, înainte de a-i îngădui o scurtă perioadă de liniște. Atunci decepțiile se adunau în crize de melancolie și de vorbărie multă împotriva tuturor¹.

Trebuia, deci, să acționeze. De viața de soldat se dezgustase. Pentru cea de politician nu avea răbdare și prezența permanentă a tatălui său în for îi stânjenea vizibil posibilitățile de afirmare. (Cel puțin așa credea cu tărie). Caius Mendax acapara ascultătorii pentru a termina atât de lamentabil fiecare discurs, încât fiului, și așa lipsit de experiență retorică, îi era imposibil să-și încerce norocul (și) de frica unor întreruperi cu trimiteri la părintele său. Lipsa de încredere în șansele de a fi luat în seamă, după decepțiile suferite, îl făcea să caute scuze în fața lui însuși și faptul că trebuia să ai o anumită vârstă pentru a ajunge la magistraturile majore, vârstă de care era încă departe, i se părea un motiv suficient pentru a „nu-și pierde vremea cu politica”. Și, atunci, ce să facă? „Egoismul afirmării este sursă a răului”, după cum spune Paul Deussen. Cu vremea, la Ultimus acest lucru a devenit tot mai grav. Sufletul îi tânjea, iar pielea îl mânca tot mai necruțător, trebuia să găsească o direcție de unde să pornească și o cale clară de urmat. Punctul de plecare, punctul de plecare era cel ce-i lipsea, se tot autosugestiona.

În perioada aceea, chiar la timp, apăru Claelia. Ultimus nu mai avea în fața cui să-și verse năduful, toată lumea îi fugea din cale, verișorul îi era în Sicilia, luptând – din nou! – ofițer sub comanda lui Marius, tatăl nu mai contenea să se facă de râs, de parcă ar fi încercat intenționat să-i strice și mai mult perspectivele, nu mai exista om să aibă răbdare de păsul lui. (Poate doar mama, dar și ea îi zâmbea ca unui copil.) Așa că apariția Claeliei fu pentru el paiul de care se agăță cu disperare. Dragostea lor sinceră și profundă a reprezentat un motiv de invidie și a fost răstălmăcită ordinar de către contemporani, iar mai târziu analiștii au preluat și au imortalizat această impresie. (Claelia a devenit simbolul soției ticăloase, complice și autoare a răului. Ea a rămas mai cunoscută decât ambițiosul ei bărbat, „a cărui instigator ar fi fost”.) Oamenii au puterea de a interpreta subiectiv faptele, altfel am fi toți mereu de aceeași părere. În luptele politice fără menajamente ce au dus până la urmă la suprimarea republicii, nimic nu era îndeajuns de onorabil pentru a nu fi terfelit în noroi și sânge de către dușmani. (Și nu numai de către dușmani.) Acuzându-l pe Ultimus, oamenii i-au ponegrit și soția, învinuind-o nici mai mult nici mai puțin decât de exact ceea ce îndeobște se prețuiește atât de mult la alte femei: fidelitatea până la ultima consecință. O fidelitate conjugală, dar în același timp și amorală față de un om care, după părerea adversarilor, ar fi trebuit părăsit încă de la începutul carierei. Pentru că, spuneau aceiași adversari, cine alta decât soția cunoștea mai bine caracterul mârșav, ambiția nemăsurată și lipsa totală de scrupule a Celui de Al Optsprezecelea? Era, deci, moral să-l urmeze și să-l sprijine și în continuare pe un astfel de om? (Dar ar fi fost mai moral ca soția să-și fi abandonat bărbatul căruia îi jurase credință, să-l fi trădat și eventual predat taberei rivale?) Claelia a trebuit să poarte anatema soției complice doar pentru vina de a nu-și fi părăsit niciodată bărbatul.

Mai mare cu șase ani decât Ultimus, nevasta lui a mai fost căsătorită înainte cu un soldat care, la data când a luat-o de soție avea aproape cincizeci de ani. Omul fusese un cetățean cu totul onorabil, avusese o casă îndestulată și trăise o viață împărțită între datorie și plăcere. Luptase în diferite campanii, mai fusese căsătorit de două ori și rămăsese de ambele ori văduv. Cu prima nevastă avusese o fată, iar cu a doua un băiat. Cu Claelia nu apucase să aibă copii pentru că au fost împreună doar puțină vreme, el căzând la Orange, în înfrângerea pricinuită de cimbrii. Ultimus nu-l cunoscuse, dar avea mereu impresia că l-ar fi văzut undeva și de fiecare dată într-o ipostază ce-l enerva în aducerea aminte. Ura față de mort fu atât de mare încât nu acceptă sub nici un motiv să se mute în eleganta vilă a Claeliei, preferând una mult mai puțin confortabilă, însă nesemănându-i din nici un punct de vedere. Claelia lua răbufnirile lui Ultimus drept manifestări de gelozie și le privea pe undeva flatată. Mai ales că acele răbufniri nu depășeau niciodată mormăiala îmbufnată, iar copiii fostului soț se bucurau, în mod cu totul inexplicabil, de bunăvoința Celui de Al Optsprezecelea. Atunci când se va naște și fiul lui Ultimus, cei trei copii vor fi educați împreună, bucurându-se de aceleași sentimente din partea părinților – care-i adoptaseră între timp și în mod oficial pe primii doi.

Întins pe un pat pus pe terasa casei lor, Ultimus privea ore în șir dealurile cu pomi roditori frumos aliniați în livada proprietății, dar și crângurile sălbatice din depărtare. Chircită la picioarele lui, Claelia îi asculta lungile spovedanii, gânduri încâlcite spuse cu voce tare. Femeia învățase de la început – și cu aceasta îl cucerise iremediabil – că nu trebuie să-i stânjenească acest katharsis cu răspunsuri și că rolul ei, deloc neglijabil, este doar să asculte, să fie de față, să-i atingă ușor pielea. Din când în când, se scula și-i aducea o băutură răcoritoare, pe care o numea de fiecare dată vin, chiar dacă de obicei compoziția nu conținea decât apă rece, suc de fructe, petale de flori și mirodenii. Nu era atentă întotdeauna până la capăt la lungile discursuri. Îi plăcea să stea alături de el și să țeasă și ea vise, văzându-l ajuns pe pozițiile pe care el și le dorea atât de mult, imaginându-și amănuntele lipsite de importanță, însă atât de tulburător de plăcute ale unor anumite scene, dar fiind totodată gata de a reveni în orice clipă alături de Ultimus, atunci când el solicita totuși un răspuns la una dintre întrebările sale. Și, de fiecare dată, intervenția ei era exact cea așteptată de soț, în fond, o întărire venită din afară a propriilor năzuințe.

Scenele acestea se repetau ori de câte ori se va afla Al Optsprezecelea acasă, ele devenind esența vieții amândurora. Le așteptau cu înfrigurare și unul și celălalt, însă ceea ce este mai remarcabil, reușeau cu multă ușurință să realizeze din nou și din nou inefabilul atmosferei după care tânjiseră. Acesta este un lucru atât de rar încât prețul cu care au trebuit să-și plătească în ochii posterității comuniunea nu i se pare scribului exagerată. Nici un oprobriu, nici o faimă – oricât de rea – nici o poreclă nu poate plăti un astfel de noroc. Alți muritori aleargă o viață întreagă după reînvierea unor amintiri a viselor posibile și nu se aleg decât cu dezamăgiri și înfrângeri…

Poate că dacă nu ar fi apărut Claelia la timp, Al Optsprezecelea ar fi rămas la stadiul nesfârșitelor lamentații și ar fi continuat să-și exaspereze toți cunoscuții cu eșecurile-i trăite sau numai imaginate. Femeia – ca de atâtea ori în istorie! – a fost cea care l-a împins la acțiune, cea care i-a dat puterea să mai încerce o dată și încă o dată. În tulburările provocate de Saturninus, n-a apucat să se pună prea evident de partea unei partide pentru că ezitase prea mult și, până să intervină, totul se sfârșise. În expediția împotriva piraților în Cilicia pornise târziu, tatonând iarăși prea multă vreme terenul prin diferiți intermediari ce trebuiau să obțină pentru el o funcție mai apropiată de ambițiile ce-l munceau. Totuși, insistențele lui în legătură cu războiul menit să stârpească pirateria i-au creat o oarecare faimă și, atunci când Cilicia a fost transformată în provincie romană, plecă la Tarsos (Tarsus) împreună cu primii funcționari ai republicii. Se pare că s-a afirmat în conducerea și apărarea noii regiuni, deoarece peste puțin timp și după o scurtă revenire la Roma, este numit guvernator. Mai târziu nu se va lăuda peste măsură cu această demnitate pentru că, în fapt, Ultimus n-a reușit să stârpească pirateria din Cilicia și vor trebui să mai treacă treizeci de ani până ce un bărbat mult mai celebru – Pompei – va pune capăt acelui flagel. (De aceea se și consideră că până atunci noua provincie nu și-a justificat înființarea.) Dar, pe plan strict personal, misiunea din Orient a lui Ultimus a fost prima sa mulțumire, primul pas al ieșirii din anonimat, în fond, posibilul început al carierei visate. La Mopsuetia pe Piramos, la Tarsos, la Adana pe Saros, la Afrodisias și în toate locurile cutreierate, fie deja făcând ele parte din provincia romană, fie încă rămase în posesia dinaștilor locali, Ultimus începu să cunoască gustul real al puterii, cea visată atâta vreme fără a-i fi fost îngăduită până atunci. Însă nici primele semne ale urcușului nu-l îmbătară prea multă vreme. Odată obținut un lucru, AI Optsprezecelea îl și socotea sub demnitatea lui. Locurile acestea se aflau la capătul lumii, își zicea, nimic nu se întâmpla acolo, Cilicia i se părea doar un punct ideal de refugiu pentru un bătrân ce trebuia îndepărtat cu considerație de la miezul evenimentelor, un loc unde să fie înmormântați elefanții și exilați cu menajamente adversarii incomozi. Aici nu se putea avansa, aici nu puteai deveni decât o măruntă celebritate locală și, ceea ce era mai periculos, riscai să-ți amăgești vanitatea arbitrând conflicte minuscule și oferindu-te în intrigi și mai mici. O deturnare a scopurilor sale putea fi Cilicia și de acest lucru îi era cel mai mult frică. Drept urmare, părăsi provincia cât de repede putu, nesesizând însă că dacă ar fi reușit el să stârpească pirateria cu eficiență, s-ar fi întors la Roma în aclamațiile mulțimii și ar fi putut pretinde noi însărcinări importante; dar el nu văzuse decât mediocritatea și fugise de ea.

Cu ce s-a ocupat după revenirea din Asia este imposibil de reconstituit, mai ales că el însuși a avut toate motivele să șteargă mai târziu orice urmă a perioadei respective. În anul, pe care îl numim astăzi al o sutălea de dinaintea de Hristos, bărbatul cel mai popular al republicii a fost Marius, cel considerat un nou întemeietor al Romei, omul care a îmbrăcat de cele mai multe ori demnitatea consulară și care, după prevestiri – ce se vor adeveri! – va mai fi ales consul și în continuare. Pentru un veșnic aspirant al locului doi era, deci, firesc ca Ultimus să-și încerce norocul în preajma personalității celei mai proeminente a momentului. Cu toată nesiguranța vremurilor, când mai marii zilei se schimbau între ei cu repeziciune, fiind cu adevărat stăpâni doar pentru o singură zi, Marius părea constanta cea mai fermă, reperul după care te puteai orienta. Cât a fost de important rolul lui Ultimus în derularea evenimentelor este anevoios de reconstituit și pentru că, pe de o parte, în paginile cărților de istorie numele lui nu are rezonanța unor Saturninus, Glaucia sau C. Memmius, iar, pe de altă parte, deoarece nu trebuie uitat că Al Optsprezecelea a făcut mai târziu tot ce i-a stat în putință pentru a-și modifica trecutul, nefiind exclus ca strădaniile în acest sens să fi fost mai eficiente decât suntem noi dispuși azi să le considerăm. În care caz, succesul lui a fost direct proporțional cu rezultatele eforturilor de a-și șterge toate urmele. Ipoteza este cu atât mai plauzibilă cu cât există un moment altfel imposibil de explicat: după revenirea la Roma, se pare că Ultimus a fost adoptat de către Marius. Nici o sursă nu mai pomenește acest amănunt, dar când ne vom referi la Cel de Al Douăzecilea, la nepotul lui Ultimus, vom vedea că el se va erija de înrudirea cu Cezar prin bunicul său și va afirma că Cel de Al Optsprecezelea a fost fiul adoptiv al lui Marius, cel ce fusese căsătorit cu Iulia, mătușa directă a viitorului dictator. Este singura referință de care dispune scribul, însă ea pare cu totul credibilă, mai ales dacă ne gândim că Al Optsprezecelea s-a simțit toată viața handicapat în ascensiunea mult dorită de postura cel puțin echivocă a tatălui său adevărat și că n-ar fi existat o ieșire mai bună din impas decât soluția de a fi adoptat de cel mai important om ai cetății. Însă, dacă afirmația Celui de Al Douăzecilea este adevărată, atunci trebuie să admitem că Ultimus n-a reușit să șteargă ulterior cu totul această situație, că unii contemporani mai erau la curent cu ea, precum și că influența pe care o câștigase Ultimus asupra lui Marius a fost reală, altfel neexplicându-se adopția. Oricum, viața-i seamănă cu o carte cu un fascicol de foi smulse și scribul are toate motivele să creadă că eliminarea textului lipsă a fost făcută de însuși eroul principal al volumului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.