Cei o sută, Ecce Homo (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Cel de Al Douăzeci și treilea recăzu în gândurile lui, gânduri care începuseră să-l bântuie doar de câteva minute, de când a intuit că puterile nici nu-i erau atât de mari, că nici el și nici altcineva nu va putea să devieze cursul planetei. Dacă nu este atât de puternic pe cum a crezut, atunci va trebui să se limiteze la scamatorii, la organizarea unor spectacole și la grija zilei de mâine a familiei sale. Problemele de morală înaltă să rămână în sarcina celor cu adevărat puternici…

– Poți să-mi spui de azi înainte pe nume, i se adresă lui Cornelius Pulcher, întrerupându-i din nou torentul vorbelor frumoase. Nu mai sunt „Magister morum“.

Celălalt îi pricepu altfel cuvintele: ca pe o invitație la intimitate, ca pe o acceptare de a colabora. ÎI îmbrățișă pe actor, îl salută de față cu toți, uitând că e imprudent gestul în prezența atâtor ochi străini, mai ceru băutură și, parcă atacând o altă tonalitate, se slobozi într-un nou discurs. Fostul „Magister morum“ trebui să-și recunoască, înciudat, că nici de data asta nu se făcuse înțeles. Își bău în tăcere vinul, asemenea unui negustor dând pe gât adălmașul cu un alt negustor. Afacerea a fost perfectată.

În fericirea lui, Cornelius Pulcher n-avu ochi să observe că în convivul lui ceva s-a rupt. Al Douăzeci și treilea se îmbătă pentru întâia oară în viață și, ca să nu mai vorbească vrute și nevrute sub puterea vinului, șeful conjuraților îl duse în casa sa, până se va trezi. Așa că, tot pentru prima oară, „Magister morum“ nu se îngriji de mâncarea pe ziua aceea pentru ai săi și nu se prezentă la întâlnirea convenită cu secretarul unui libert, cu care ar fi trebuit să stabilească detaliile spectacolului din seara aceea.

În sufletul fiului lui Felix ceva s-a rupt ireversibil. își părăsi familia, de care se îngrijise atât de exemplar până atunci și reveni la ea abia după mai multe săptămâni fără a da vreo explicație unde fusese în tot acel răstimp. Apoi plecă mereu mai des. Spectacolele i-au devenit mai scurte și se întâmpla ca, uneori, să nu-i mai reușească un număr sau două. Alteori se încălzea și încerca demonstrații profund riscante sau pur și simplu fără rost, amuzându-se de spaima asistenței și bătându-și joc de ea. Intră în conflict eu Harpocras, unul dintre favoriții temuți ai împăratului și, după ce nu se prezentă de două ori consecutiv la spectacolele perfectate în casa acestuia, a treia oară îi făcu pe toți oaspeții să se comporte ca niște porci, să grohăie și să se plimbe pe sub mese în patru picioare, iar pe amfitrion, care era gras, „îl vrăji“ să parcurgă străzile cele mai populate ale Romei gol și guițând.

Se certă și cu alți artiști, jigni un conducător de trupă și strică un spectacol de care. Începu să bea și să vorbească și în afara reprezentațiilor tot mai multe lucruri neindicate. Cornelius Pulcher se văzu obligat să-l țină sechestrat în casă cu o săptămână înaintea atentatului și să-i dea vin mult, deoarece știa că doar așa îl putea determina să nu plece.

– Ce s-a întâmplat, îl întrebă Țipor, observând disperarea de sub comportamentul prietenului său.

– Cine n-are putere nu trebuie să decidă, veni laconic răspunsul.

– Oricine are suficientă putere pentru a lua o hotărâre. De obicei nu putința, ci crezul lipsesc.

– Nu zău?! nu-l mai asculta fiul lui Felix. Poți tu să ucizi Fiara, ca să-ți iei dreptul de a vorbi așa? Eu m-am amăgit că sunt în stare…

– În sufletul meu pot s-o ucid și eu… în clipa aceea în fața mea stă mereu aceeași problemă: „Ce va fi după?“

– Și ai iluzia că poți s-o rezolvi?

– În suflet, da.

Doar că această filozofie era prea complicată pentru fostul „Magister morum“. Țipor se rezuma la lumea abstractă a gândului, în timp ce el făcuse efectiv tot ce a vrut. Cum să fie prietenul său mai puternic?! Așa că Al Douăzeci și treilea reveni la căutarea adevărului în vin.

Și, în sfârșit, în dimineața plănuită, în timp ce Claudius asista la un proces aiurit, intentat fără nici o dovadă reală unui senator, doar fiindcă acesta îl jignise odată pe renumitul Felix, nu tatăl Celui de Al Douăzeci și treilea, ci alt favorit de-al împăratului, devenit „mai mare peste cohorte, escadroane și peste provincia Iudeea, cum și soț a trei regine“, după cum spune același Suetonius, complotiștii îl înconjurară pe împricinat și cerură achitarea lui. În felul acesta, se plănuia, fapta ce urma să se desfășoare ar fi avut un punct de plecare simbolic: apărarea justiției și lupta împotriva abuzurilor săvârșite de cezarul manipulat de către parveniți.

Numai că Al Douăzeci și treilea, adică omul menit să asigure succesul întregii acțiuni, părea absent, de parcă nu era decât unul dintre numeroșii gură-cască asistând la proces. Când împăratul refuză să îndeplinească dorințele conjuraților, aceștia îl împresurară din toate părțile și așteptară semnalul de atac, semnal pe care trebuia să-l dea Cornelius Pulcher sub forma următorului consemn: întrebându-l pe Claudius care este crima cea mai mare de care se poate face vinovat un roman, înainte ca bătrânul să poată răspunde, toți complotiștii ar fi trebuit să scandeze în cor: „Nu există vină mai mare decât atentatul împotriva poporului roman!“ și să-și împlânte armele în cezar. Mai fusese plănuit ca, la rândul său, Cornelius Pulcher să aștepte ca Al Douăzeci și treilea să ridice mâna dreaptă, semn că totul era în regulă și că putea să-i acopere pe conspiratori. Doar că artistul părea că doarme. în realitate, contemplând scena, era uimit că-l vede printre bărbații gata de a lovi și pe Simon. Momentul prielnic risca să treacă și nu se întâmpla nimic. Disperat, Pulcher îl strigă pe scamator pe nume, deconspirându-l fără echivoc și pe acesta. În sfârșit, Al Douăzeci și treilea ridică mâna. Conspiratorii se repeziră la Claudius, dar garda fu și mai rapidă și reuși să-i imobilizeze. Continuarea era ușor de prevăzut.

– Dar mi-ai promis! îi strigă Pulcher fiului lui Felix.

În cel ce nu s-a socotit doar în bătaie de joc – cum s-a spus – „Magister morus“ păru să se redeștepte un mecanism stricat. Brusc, oștenii începură să ezite, în întreaga adunare se petrecu un lucru de neînțeles, lumea privea fără să vadă ce se întâmplă. Era de parcă un film s-ar fi dat înapoi și ceea ce a fost de acum arătat pe ecran s-ar fi șters cu desăvârșire. Ultimele cinci minute din ceea ce a avut loc nu mai existau în memoria nimănui. Toți cei de față, direct implicați sau numai spectatori, se regăsiră exact în clipa când complicii l-au înconjurat pe Claudius și Cornelius Pulcher a pus întrebarea convenită. Al Douăzeci și treilea însuși se pomeni cu mâna dreaptă ridicată, așa cum se aflase în clipa ce se repeta identic. Ce nu se repeta, ce chiar era.

Îi văzu pe tovarășii săi de luptă privindu-l: putu să le observe rând pe rând fețele încordate, ochii sticloși, buzele fremătând. Printre ei, Țipor, vechiul complotist, cel ce a participat la răscoala lui Judas din Gaulonia, la menținerea tensiunii din Iudeea în timpul interregnului dintre cei doi Agrippa, însă a fost alături de Al Douăzeci și treilea și la asasinarea lui Caligula. E doar antiroman prietenul său? mai avu timp să se întrebe fostul „Magister morum“ și trebui să admită că Țipor luptase și împotriva lui Herodes, și împotriva acelor evrei ce mai nou propovăduiau învățătura Nazaretheanului și, preluându-i numele, erau porecliți „creștini“. Amăgindu-se că, poate, Țipor supraviețuia. El, fiul lui Felix, nu se mai ispitea astfel.

Îi văzu și pe ceilalți complotiști și îi era imposibil să se convingă dacă erau aceiași sau dacă erau alții față de data trecută, atunci când l-au omorât pe precedentul împărat. Și parcă-i vedea ridicându-și iarăși pumnalele și împotriva viitorului cezar, ce parcă nici dânsul nu era altul. Doar hainele de pe el erau croite după modele încă necunoscute sau de mult uitate. O tunică bogat ornamentată cu brandenburguri… îi privea pe rând pe toți și simțea că timpul îi îngăduie orice ezitare.

Acum filmul ar fi trebuit să continue conform scenariului. Dar nu, filmul s-a oprit pe loc, s-a rupt. Imaginea refuza să se miște. S-a stricat din nou mecanismul abia revitalizat din sufletul lui „Magister morum“?

Cel de Al Douăzeci și treilea începu să tremure. Argumentele pro și contra i se învălmășeau în cap. Concentrarea intensă care l-a solicitat în tot răstimpul sutelor de demonstrații susținute nu-i mai permitea să caute și soluții filosofice în folosul enigmelor ce-l preocupau. Toate complexele aduse din Sicilia reînviară cu întreaga lor forță în clipa când pumnalele conjuraților ar fi trebuit să străpungă trupul lui Claudius. „Cine are puterea dictează până și ce-i bine și ce-i rău!“ își aminti Al Douăzeci și treilea vorbele cu care se investise drept „Magister morum“. Și cine poate garanta că puterea îi este neîndoielnică? Există muritor dăruit cu o putere neîndoielnică? Și scopurile?

Cel de Al Douăzeci și treilea era conștient că în clipa aceea i se hotărăște restul vieții. Dar nu găsi nici un argument în nici o privință, de nici un fel. În loc de aceasta, îl cuprinse o oboseală nesfârșită. Nu putu să decidă.

Bărbații care-l înconjuraseră pe Claudius uitară cu totul de ce au făcut-o. Îl mai rugară pentru prietenul lor, l-au convins – sau poate că nu l-au convins, poate că informația este inexactă, în fond, pentru istorie nu este vorba decât despre un fleac – apoi viața își reluă cursul obișnuit. Doar Simon fusese înlăturat dintre sectanții noii învățături. În ziua aceea nu s-a semnalat nici un complot împotriva împăratului.

De câte ori suferă o sincopă, istoria are grijă ca memoria omenirii să n-o păstreze.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.