CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În text se dă o importanţă diferită fiecăreia dintre cele trei ferestre cunoscute a fi folosite ca puncte de observaţie de către Al Şaptezeci şi patrulea. Astfel, fereastra dinspre Piaţa Signoriei a jucat rolul cel mai mare în satisfacţia imediată: ea a oferit informaţii nelimitate despre bogaţi şi săraci, despre ciompi¹ şi despre popolani², despre localnici şi străini. Acolo, în Piaţa Signoriei, era inima întregii cetăţi, acolo veneau prima oară ştirile – care, de nu ajungeau în acel loc, însemna că n-aveau mare valoare -, acolo se urzeau planurile cele mai îndrăzneţe şi, de cele mai multe ori, acolo se şi materializau. Foarte circulata stradă spre care Palatul Bosci îşi etala doar şirurile suprapuse de ferestre, dar către care nu deschidea nici o poartă, nici măcar o uşiţă, oferea privirii momentele de aşteptare, precum şi concluziile: pe strada aceea nu se întâmpla nimic, însă ea era cea care permitea calea spre punctul cu adevărat fierbinte al oraşului, iar oamenii se comportau ca atare: îngânduraţi, speriaţi, nerăbdători – la venire şi plictisiţi, dezamăgiţi, disperaţi sau exultând de fericire – la plecare. A treia fereastră, cea de deasupra frontonului, dând spre o uliţă îngustă şi scurtă, nu oferea mai mult decât viaţa zilnică a însuşi Palatului Bosci, gălăgia furnizorilor şi ieşitul şi intratul numeroşilor locatari şi comisionari. De ce stătea Omul din fereastră şi acolo? De bună seamă, ca să supravegheze treburile casei, erau încredinţaţi domesticii. Fiindcă acolo gândurile nu-i erau deranjate de cine ştie ce evenimente şi puteau rătăci în voie, ne explică „Jurnalul”. La fereastra aceea aveau loc orele de reverie. (Lumea era prea obişnuită cu tabieturile stăpânului şi n-a făcut, în mod surprinzător, nici o legătură între nobilul roman de pe fresca de deasupra intrării şi Omul din fereastră (care semănau şi fizic atât de mult între ei). Dar în „Jurnal” mai apare şi misterioasa a patra fereastră, cea care nu putea fi văzută direct de trecători, ci doar prin intermediul „frescelor schimbătoare” ale lui Locatti în oglindirea Celui de Al Şaptezeci şi patrulea în apele râului Arno. (Cu ani în urmă, o scenă care a făcut într-adevăr vâlvă, mărind şi mai mult prestigiul de factură supranaturală a Celui de Al Şaptezeci şi patrulea a fost prilejuită de inundaţia din 1447. Ploi cu totul neobişnuite au umflat şi cele mai mici pârâiaşe, revărsându-le peste maluri şi toate împreună, alături de debitul râului ajuns în Florenţa au dat peste străzile, pieţele şi casele din cetate. Cartierele au fost inundate rând pe rând, după ce teritoriile săteşti învecinate s-au trezit cu totul sub ape. De mirare, se spunea mai târziu, cum de n-au fost luate de talazuri cartierele Oltrarno şi San Giovanni, nu se ştie de ce, cele mai afectate. Dar cine să caute explicaţii omeneşti voinţei Domnului? Şi, în toată grozăvia aceea, mai multe persoane, după ce s-au refugiat pe acoperişuri, au declarat că au zărit pe locul unde era de bănuit că s-ar fi aflat vechea albie a râului şi exact acolo unde Locatti obişnuia să-l înfăţişeze în „vitraliile sale schimbătoare” pe Omul din fereastră, l-au văzut pe acesta, prin perdeaua deasă de ploaie care nu mai contenea de atâtea zile. Oamenii au văzut figura Celui de Al Şaptezeci şi patrulea extrem de limpede şi au ajuns să se roage la ea, ca la o icoană, pentru ca potopul să înceteze³. Figura Omului din fereastră a rămas „sfinx” vreme de mai multe ore, apoi a început să zâmbească. Iar zâmbetul acela, asemenea soarelui printre nori, a dat naştere unui curcubeu şi natura s-a potolit, „râul retrăgându-se în matcă, asemenea unui câine bătut”. Şi zâmbetul Omului din fereastră n-a încetat decât atunci când apele au eliberat toate locurile pe care le-au cucerit atât de parşiv. Şi au fost obligate să care cu ele şi întreaga mizerie care s-a strâns în astă vreme în cetate.

„Ce rost au banii în plus?” În spiritul vremii, „Jurnalul” conţine şi pagini moralizatoare. De pildă, autorul se întreabă de ce se străduiesc oamenii să adune averi mai mari decât ar putea cheltui, chiar satisfăcându-şi toate nevoile şi toate chefurile? Şi se culpabilizează şi pe sine că nu s-a putut abţine de a mai acapara, ori de câte ori i s-a ivit prilejul. Dar pentru ce şi de ce? repetă obsesiv întrebarea. Şi concluzionează că principala cauză a nenorocirilor lumii este tocmai acea lăcomie fără sens, când averea devine un scop în sine, fără a mai putea aduce satisfacţii în plus. Şi merge mai departe: problemele bogatului şi problemele săracului ar trebui să dispară, din clipa în care şi unul şi celălalt are ce mânca. „Toată strădania fără rost vine din frustrarea celui ce se imaginează că ar putea să nu mai aibă ceea ce are. Dar are rost să trăim doar pentru a ne potoli veşnica teamă?”

Tot din această categorie face parte şi diatriba împotriva teoriilor conspiraţioniste, a acelor raţionamente care caută de fiecare dată un complot în spatele oricărei acţiuni a cuiva: „a fratelui care a plecat la Roma, a vecinului care s-a întâlnit cu o anumită persoană, a vorbelor cu subînţeles real ori nu ale unui funcţionar”. Şi cu cât personajul în cauză este considerat mai important sau mai potent, notează autorul, cu atât suspiciunile devin mai dominatoare. Iar această veşnică bănuială constituie un alt rău al acestei lumi⁴.

Odată cu trecerea timpului, „Jurnalul” este tot mai greu de descifrat, literele sunt tot mai prost desenate, iar ultimele pagini nici nu mai seamănă a scris. Textul, atât cât l-a mai putut scribul urmări, constituie o revenire la trecut. Tot mai multe amănunte petrecute cu mulţi ani înainte, fără ca autorul să mai considere necesar a preciza vreo dată şi vreun nume, se întorc cu o acuitate extremă, scoţând la iveală proprietăţi specifice unor fiinţe şi lucruri de mult dispărute. Mama ideală şi femeile pe care le-a avut. (Rodolfo avea şi sarcina să-i aducă femei de o anumită înălţime, toate cu părul bălai, rugate fiind să şi-l lege într-un anumit fel etc. Treptat, pretenţiile acestea au devenit tot mai puţin rigide, stăpânul văzând şi aşa aceeaşi femeie, indiferent de fetişcana ce-i era adusă pentru câteva ore.)

Acele tot mai frecvente căderi în trecut sunt întrerupte de lungi perioade de otium. Ştim asta dintr-un fapt aproape comic. Rodolfo, credinciosul om la toate al Celui de Al Şaptezeci şi patrulea, obişnuia să-i raporteze în scris stăpânului cheltuielile făcute în fiecare săptămână. Erau nişte însemnări extrem de laconice, conţinând doar data, o cifră şi, eventual – foarte rar –, câte un eveniment care să justifice o cheltuială mai mare decât ar fi fost de aşteptat. De pildă falimentul unei bănci, moartea unui creditor sau plata unei extravaganţe cerute lui Ţipor. Şi multe altele, la care scribul nu le-a descoperit cifrul, spre a le putea înţelege. După moartea lui Rodolfo, locul său a fost luat de un alt personaj de mare încredere, al cărui nume scribul nu-l cunoaşte. Fapt este că acela a continuat cu fidelitate rânduielile executate atât de punctual de predecesorul său. Inclusiv acele rapoarte săptămânale de nu mai mult de unu-două rânduri reproduse toate în jurnal. Asta ne oferă datele exacte ale derulării şi a celorlalte evenimente. Putem constata că, pe cât trecea vremea, perioadele de însemnări sunt tot mai rare, iar grafemele personalizate tot mai dese.

Crescut într-o societate suspicioasă care obliga la o exprimare esopică, scribul l-a bănuit şi pe autorul „Jurnalului” că era vorba despre un mesaj conspirativ, mai ales că exista şi relaţia cu societatea încifrată din jurul contelui Patazzi. Însă literele şi celelalte semne devin tot mai plate şi ajung să nu reprezinte decât o mâzgălitură ce agresează tot mai mult sensul, până ce-l acoperă cu totul. Neavând voie să fotocopieze paginile manuscrisului, scribul a copiat (desenat) câteva rânduri şi le-a arătat unui prieten medic psihiatru. Care s-a exprimat fără nici o singură ezitare: „Demenţă”.

• O formă de Alzheimer?

• Cine să dea un astfel de diagnostic, după atâtea secole? s-a eschivat medicul.

Oricum, între degenerescenţa tot mai profundă şi viaţa de dinainte, a fost o lungă, foarte lungă, perioadă în care Omul din fereastră a petrecut-o în reverie. O lungă dulce beatitudine între viaţa reală şi moarte. „Frei aber einsam”, „liber însă singur” şi-a pierdut orice conotaţie nostalgică de autocompătimire sau, mai bine spus, a devenit satisfacţia totală născută din autocompătimire, când singurătatea nu mai doare, iar eul se poate hrăni din el însuşi. Autodevorându-se până la capăt. Pierzând din vedere orice alternativă, ne mai recepţionând semnalele venite de aiurea. Prăbuşindu-se în sine. Prăbuşindu-se în fericire.

După ce s-au închis ferestrele Palatului Bosci, iar covoarele scumpe şi pernele bogat brodate au fost retrase în interior, au început să reapară întrebările. Însă nu pentru multă vreme: aşa cum după moartea lui Cossimo Locatti aveau să dispară realizările sale – inclusiv „vitraliile schimbătoare” înfăţişându-l pe Omul din fereastră răsfrânt pe apele râului Arno -, aşa şi legenda Celui de Al Şaptezeci şi patrulea va înceta, odată cu cei ce n-au mai aflat despre ea decât din gurile martorilor oculari. Atunci, când tabú-ul născut din frica de a nu provoca nemulţumirea „sfinxului” s-a spulberat odată cu „sfinxul” însuşi, s-au ivit şi câteva ipoteze privind identitatea personajului care a supravegheat atâta vreme Florenţa: ba că Al Şaptezeci şi patrulea ar fi fost unul şi acelaşi cu Fra Gregorio, severul monah care în „Santa Miserie” s-ar fi exprimat atât de personal în legătură cu anumite amănunte ale vremii, pe care doar Omul din fereastră însuşi ar fi putut să le ştie. Ba că tânărul Raoul Bosci ar fi jucat cu acelaşi Om din fereastră vechiul scenariu al Doctorului Jekyll şi al Domnului Hyde, Raoul făcând tot felul de grozăvii noaptea, în vreme ce, ziua, Al Şaptezeci şi patrulea s-a aflat neclintit timp de 66 ani la posturile sale de observaţie, ocrotind cetăţenii Florenţei prin semnele pe care i-a învăţat ca să-l înţeleagă. Şi relaţiile niciodată dovedite cu grupul contelui Patazzi au alimentat numeroase asemenea poveşti⁵. (Curios că tocmai cu abatele Contador, scribul nu ştie ca Al Şaptezeci şi patrulea să fi fost identificat vreodată…)⁶

Întrebărilor neputându-li-se da răspunsuri mulţumitoare, s-au găsit explicaţii dintre cele mai fanteziste. Însă nici scribul nu se află într-o situaţie mult mai bună: nici el nu-şi poate răspunde la multe inadvertenţe care i-au sărit în ochi. Să luăm ca exemplu ultimul eveniment: complotul împotriva fraţilor Giuliano şi Lorenzo Medici din 25 aprilie 1478, din Catedrala Santa Maria del Fiore. Rolul sau măcar cunoştinţa Omului din fereastră în legătură cu pregătirea şi desfăşurarea dublului asasinat, cu doar câteva săptămâni înainte ca ferestrele Palatului Bosci să se închidă, pot fi cu greu atribuite unui bătrân dement, care de mult a pierdut orice legătură cu lumea. Şi este doar un singur exemplu, însă el dovedeşte că şi scribul se află departe de o privire distinctă între realitatea şi legenda în care, în amândouă, a trăit Al Şaptezeci şi patrulea, fiul celui de Al Şaptezeci şi treilea numit „Exorcistul” şi tatăl Celui de Al Şaptezeci şi cincilea supranumit „Înţeleptul”.

Omul din fereastră a trăit liber, însă singur. Pe măsură ce era mai liber, devenea mai singur. Pe măsură ce era mai singur, devenea mai liber. Iar lumea dorită devenea tot mai aproape.

„Da, însă – să nu uităm! – el a putut să şi-o permită!”.

La ce s-a referit Înţeleptul: că tatăl său a putut să-şi permită material acel trai sau că era vorba despre o îndreptăţire morală a Celui de Al Şaptezeci şi patrulea? Cine să-i răspundă scribului? Pentru bietul de el, şi aceasta rămâne o enigmă. Alături de multele enigme pe care a mărturisit că e incapabil să le rezolve.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.