În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
AL ŞAPTEZECI ŞI TREILEA
(1348 -1411)
Exorcistul
Sfârşitul Genealogiei Universalis şi despre ochii şi glasul sfredel
Viaţa legendară a Bizantinului a fost prea plină de întâmplări intrate în folclor pentru ca scribul, pomenindu-le, să mai aibă timpul şi spaţiul necesare unei descrieri cât de cât ştiinţifice a trecerii fiului Fugarului prin lume. Nu-i de mirare că, în neputinţa sa, acelaşi biet scrib să nu fi pomenit de personajele cele mai importante cu care s-au intersectat drumurile miticului nebun cu tichia cu urechi de măgar. Pe de altă parte, tot citind despre urmaşii celor pe care i-a pus în pagină, neîndemânaticul scrib dă de mereu alte noi amănunte semnificative pentru o biografie tocmai considerată terminată. Aşa şi în cazul Celui de Al Şaptezeci şi doilea, Bizantinul, fiul Fugarului şi nepotul Cuviosului grădinar. La fel cum interesul pentru acesta a scos la lumină numeroase detalii despre tatăl său, detalii care n-au încăput la locul ce li se cuvenea de drept, aşa şi viaţa Celui de Al Şaptezeci şi treilea va corecta măcar o mică parte dintre greşelile şi limitele biografiei Bizantinului. Şi ce greşeli! Şi ce limite! Vorbind despre cel pe care-l vom numi în continuare „Exorcistul”, ne vom întâlni şi cu amintirea unor celebrităţi cu adevărat importante – nu ca plăsmuirile acelea trecute în catastif drept Bertrand, Cavalerul Gudrun, Carol ori Cornelius, spre a nu-i mai pomeni şi pe Grapin sau pe namila Fruck. Tocmai nume atât de mari ca acelea ale cardinalului Albornoz1, ale lui Magnus poeta et historicus Francesco Petrarca sau ale damnatului tribun al Romei, Cola di Rienzo, ca să amintim doar câteva dintre personalităţile păstrate în toate enciclopediile şi eternizate de cei mai mari autori. Tocmai acele nume atât de mari n-au încăput în paginile despre Al Şaptezeci şi doilea! Primind asemenea îndreptăţite reproşuri, scribul îşi pierde şi mai mult încrederea în sine, rămânând, spre lauda sa, doar faptul că mai are puterea de a continua.
Cardinalul Albornoz s-a născut în 1295, cu aproape 20 de ani înaintea Bizantinului; poetul, capelanul şi politicianul Petrarca a văzut lumina zilei în 1304; Cola di Rienzo a fost chiar de acelaşi leat cu Al Şaptezeci şi doilea. Cu Albornoz, pestriţa trupă a măscăriciului s-a întâlnit în Franţa, cât spaniolul s-a aflat alături de papii de la Avignon, cu Petrarca nu se ştie unde – probabil de asemenea la Avignon – în Epistolae metricae recunoaştem pe cineva semănând izbitor cu fiul Fugarului -, pentru ca pe Rienzo să-l cunoască tot în Franţa, în „Captivitatea Babiloniană”, atunci când acela, ca membru al delegaţiei popularilor din Roma, a încercat să-l convingă pe papa Clemens al VI-lea să revină la Roma. Despre această ultimă întâmplare, chiar dacă în nepermisă întârziere, scribul poate relata următoarele: ne aflam în A.D. 1343, iar suveran pontif devenise, cu un an în urmă, Pierre Roger de Maumont, benedictin şi fost cancelar al lui Filip cel Frumos. Era perioada în care întreaga lume trăia „Marea aşteptare”. (Sentimentele acestea colective au proprietatea de a fi pe cât de puternice, pe atât de fluide, mulţimile trecând cu uşurinţă, pe un traseu fără capăt, de la cea mai euforică speranţă la cea mai cernită disperare. Aşa avea să se întâmple şi acum, în A.D. 1343, când nădejdea exuberantă se va prăbuşi sub cea mai nemiloasă epidemie de ciumă şi va reveni la fel de încrezătoare în vremea Jubileului de la jumătatea veacului. Dumnezeu le orânduieşte pe toate şi le dă oamenilor atât prilejuri de spaimă cât şi prilejuri de bucurie, atât prilejuri de bucurie cât şi prilejuri de spaimă, iar ei, păcătoşii le trăiesc pe toate cu aceeaşi intensitate.) La Avignon, palatul pontifical era în plină construcţie şi o mulţime pestriţă forfotea fără contenire în jurul curţii papale. Lume foarte bogată şi lume foarte săracă umpleau cetatea. Printre ei, nelipsiţii paraziţi ai societăţii, poeţii şi saltimbancii reprezentând întotdeauna caricaturile unor caricaturi. Noul papă, fost cancelar al lui Filip cel Frumos şi continuator al obiceiurilor camarilei de la Paris, şi-a fondat foarte repede o curte asemănătoare celei pe care o cunoscuse în tinereţe. Era o societate suficientă sieşi aceia, unde fiecare nimerit în mijlocul ei ştia că singurul lucru important rămâne clipa, orice adiere venită din trecut ori din viitor putându-l pierde pentru totdeauna, încât se străduia să savureze cât mai din plin ceea ce îi era îngăduit, înainte de a ajunge în faţa Privirii lui Dumnezeu, imediat după moartea lumească şi nu abia după Judecată, aşa cum a dovedit Occam chiar în contradicţie cu fostul papă, Ioan al XXII-lea. „Aşa că trebuia să fi trecut prin Avignon pentru a-ţi putea măcar imagina ce se întâmpla la Avignon”, după cum a spus Cola di Rienzo, iar prietenul său, Petrarca, l-a confirmat încă o dată: „De Babilonu-în care ura creşte,/ se-ntinde răul şi ruşinea moare,/ Cuib de durere, maică de-ntristare/ ca să mă apăr, am fugit hoţeşte”2. Numai că în timp ce vremea lui Rienzo urca spre marile aventuri, vremea Bizantinului – născuţi amândoi în acelaşi an – cobora deja către asfinţit. Rienzo n-a fost tipul fanaticul veşnic încruntat, revoluţionarul de vocaţie, ci un om ce reuşea să transmită forţă prin convingerea că suntem născuţi să trăim bine. De aceea, el a fost în stare să se amuze la spectacolele trupei Bizantinului, spectacole la care a asistat ori de câte ori a avut prilejul. Cum misiunea i se apropia de sfârşit, papei nici prin gând netrecându-i să părăsească Franţa pentru a reface la Roma capitala lumii, Rienzo ar fi avut o ultimă întâlnire cu Bizantinul. Italianul tocmai fusese numit de Clement al VI-lea notar municipal în Cetatea Eternă şi se pregătea de întoarcere, fiind convins că misiunea i se terminase pentru totdeauna la Avignon. Stând pe o bancă retrasă, în vreme ce Fruck rupea lanţuri la lumina făcliilor, cei doi bărbaţi au făcut un târg straniu, povestit în nu mai puţin ciudatul manuscris „Artiştii dreptăţii3”: dezamăgit de faptul că papa nu înţelegea oportunitatea momentului pe care-l trăia şi că refuza un dar atât de preţios de la Dumnezeu, Rienzo i-a mărturisit Bizantinului că va prelua el sarcina de a repune Roma în poziţia care-i era hărăzită. Pentru aceasta, era dispus să-i ofere artistului slujba de conducător al bunei dispoziţii poporului roman, iar, ca bonus, să-l ajute pe Bizantin să ajungă la tatăl său. Drumul spre glorie, spunea Rienzo – întărindu-şi vorbele prin mărturiile fratelui Angelo, de care va fi atât de ataşat – trece prin nenumărate momente dificile, când lumea se poate descuraja, aşa că, pentru a menţine atmosfera necesară insuflării dorinţei mulţimilor de a merge mai departe şi a nu se opri din drum, este întotdeauna nevoie de stimulente diverse. Viitorul tribun era şi el fascinat de oglinda Bizantinului, el fiind convins că, în afară de propriu-i chip şi de cel al tatălui Celui de Al Şaptezeci şi doilea, zăreşte în fundal şi suficiente semne ale viitorului său glorios, semne ciudate cărora n-a fost în stare să le descifreze singur tâlcul. Aşa că, după întâlnirea aceea, Rienzo a consultat un specialist, iar spusele aceluia i-au dat şi mai multă încredere. Anii imediat următori aveau să confirme în mod uimitor tot ceea ce a descifrat pentru el magul. Însuşi Fra Angelo, confidentul, prietenul şi sfătuitorul său, se va ocupa şi el de acele indicii şi le va da girul. Era un mesaj extraordinar acesta, iar cel ce i l-a înlesnit merita să-i rămână în preajmă. De ce nu a urmat, totuşi, trupa Celui de Al Şaptezeci şi doilea invitaţia atât de generoasă a acelui personaj cu o carismă ce n-a putut lăsa indiferent pe nimeni? Mai ales că, asemenea lui Petrarca, şi Bizantinul se va grăbi să dispară din Avignon („De Babilonu-în care ura creşte,/ se-ntinde răul şi ruşinea moare,/ Cuib de durere, maică de-ntristare/ ca să mă apăr, am fugit hoţeşte” pare să fi fost o stare mai generală de spirit şi se potriveşte prea multor personaje.) Bizantinul se declară încântat să-l urmeze pe Rienzo în Cetatea Eternă, însă abia după ce va fi dat de urmele tatălui său…
Noul oraş al reşedinţei papale era bântuit de prea multă lume pentru ca un om ce a fost atât de aproape de Filip cel Frumos să nu-şi ia măsurile de siguranţă care se impuneau. Papa Clement al VI-lea învăţase bine lecţia şi discuţia dintre Rienzo şi Bizantin îi fusese adusă la cunoştinţă încă în aceeaşi seară. Un personaj extrem de puternic şi de ambiţios, cardinalul Albornoz, după ce a trebuit să părăsească Spania natală din pricina lui Petru cel Groaznic (apelativ câştigat, se pare, de regele Castiliei tocmai din partea acelui Albornoz) şi a fost ridicat într-un rang atât de înalt de către papă, a fost cel ce a început să gândească strategia pontificală. Ceea ce intenţiona tânărul Rienzo nu putea decât să-i convină – pe termen scurt – unui papă francez, ce se simţea atât de bine la Avignon. Roma va fi preocupată, iar atenţia Sfântului Scaun putea să se concentreze, fără a fi obligată la decizii pripite, către luptele dintre pretendenţii la tronul Imperiului, precum şi la un arbitraj cât mai favorabil Triplei Coroane în războiul tot mai obosit dintre Franţa şi Anglia. Însă rolul lui Rienzo nici nu trebuia exagerat, iar trupa Bizantinului n-avea ce căuta în acel scenariu. Aşa că, încă în ziua următoare, Bizantinului i s-a cerut să predea faimoasa-i oglindă, unealtă a unor forţe ce în nici un caz nu puteau fi considerate creştine. Al Şaptezeci şi doilea ar fi condiţionat predarea obiectului incriminat de o întrevedere directă cu Albornoz. Cum cardinalul n-a fost dispus să răspundă la o asemenea convocare, Bizantinul a supralicitat şi a cerut o audienţă la papă. Pe care a obţinut-o! Privindu-se în oglindă, papa a văzut cum chipul său se intersecta inexplicabil cu cel al lui Rienzo (care bineînţeles nu era de faţă). Era o blasfemie aceasta, mai ales că Bizantinul i-a tălmăcit imaginea printr-o prorocire ce avea să se adeverească în vecii vecilor: în legătură cu pontificatul lui Clement al VI-lea, scribii aveau să se refere cel puţin la fel de mult la întâmplările legate de Rienzo ca la munca papei. Şi nici în urma acestei obrăznicii, Al Şaptezeci şi doilea n-a vrut să se supună şi să predea oglinda. Ascunzându-se după imunitatea tradiţională acordată nebunilor de curte, el i-a oferit până şi papei un troc: oglinda în schimbul informaţiilor despre tată. (Fiul Fugarului nici nu bănuia cât de aproape era de adevăr: papa, fostul secretar particular al lui Filip cel Frumos şi „urmaşul direct” al lui Clement al V-lea chiar cunoştea soarta celui ce a fost considerat, o vreme, deţinătorul tainelor templierilor.) Sfântul părinte l-a lăsat pe Bizantin să părăsească palatul şi l-a însărcinat pe Albornoz să-l aresteze în noaptea următoare. Doar că, între timp, întreaga trupă a celui de Al Şaptezeci şi doilea a dispărut. Papalitatea a emis un ordin de aducere, pretextând că este vorba despre o bandă de tâlhari. („Ca să mă apăr, am fugit hoţeşte”…) Scribul, în ignoranţa sa, nu ştie cum de n-au fost prinşi cei opt membrii ai trupei de saltimbanci, dar drumurile Bizantinului şi cele ale lui Cola de Rienzo nu se vor mai intersecta niciodată. În schimb, Fra Angelo va rămâne în scenă, îl va întâlni şi pe Al Şaptezeci şi treilea, constituind, măcar el, un firav liant între Bizantin şi Exorcist.
La data aceea, Al Şaptezeci şi treilea încă nici măcar nu s-a născut.
Aflat de acum la descrierea vieţii Exorcistului, scribul a revenit asupra acestei întâmplări din viaţa Celui de Al Şaptezeci şi doilea pentru că, dacă „drumurile Bizantinului şi cele ale lui Cola de Rienzo nu se vor mai intersecta niciodată”, fiul Celui de Al Şaptezeci şi doilea îl va întâlni (şi el) pe fratele Angelo. Şi, fără a fi obsedat defel de a-şi recupera părintele, va da, peste o generaţie, de destui martori ai trecerii Celui de Al Şaptezeci şi doilea. Născut în cartierul de pe Montmartre numit Hanul Bufonului, pentru că acolo s-ar fi aciuit, în timpul ciumei celei mari, saltimbancii, atunci când nimeni n-a mai avut dispoziţia să vadă scălâmbăiala lor năroadă, Al Şaptezeci şi treilea s-a tras dintr-unul dintre cei mai celebrii artişti ai „veacului aceluia îngrozitor”4 şi dintr-o femeie deosebit de frumoasă, adorată de mai mulţi bărbaţi şi cântată de atâţia menestreli, încât unii autori sunt de părere că acea Arlchen nici n-ar fi fost mai mult decât ceea ce azi am numi un brand, o etichetă a unui produs garantat a fi de cea mai bună calitate. După ce tatăl a murit într-o încăierare5, când copilul era încă foarte mic, mama a rămas blocată în cartierul care – pe bune ori doar sub un pretext ticluit – a fost izolat de lumea exterioară, fiind suspectat de a fi fost infestat de ciumă. Deoarece cele câteva case din jurul Hanului Bufonului n-au putut fi nicicum rase de pe suprafaţa pământului, lumea din preajmă s-a mulţumit să le ţină timp de decenii sub asediu, izolându-le şi acceptându-le drept un tărâm de pe altă lume rătăcit în mijlocul marelui oraş. Această situaţie a durat vreme îndelungată şi oricine venea în Montmartre era prevenit cu un gest îngrozit că după gardurile mari de scânduri se află ceva despre care nu e bine nici să vorbeşti. (Chiar se spune că înşişi localnicii n-au mai ştiut, după numai două generaţii6, ce se ascundea în spatele acelor garduri sinistre, un tabu puternic persistând în jurul locului rămas intact atâta vreme.) Aşa că Al Şaptezeci şi treilea a copilărit într-un fel de ghetou etanş, despre care n-a vrut să povestească niciodată, despre care nici nu îndrăznea să spună că l-ar fi cunoscut – fiind lipsit de înţelepciune să amintească nu numai cum a ieşit de acolo, dar şi că ar fi fost exponentul unui loc atât de înspăimântător pentru inconştientul colectiv7. Şi astfel, biografia Celui de Al Şaptezeci şi treilea va începe în anul 1371, când fiul Bizantinului avea de acum 23 ani, iar viaţa aceasta va fi psihanalizată cu instrumente de detectiv, reprezentând un excelent material didactic pentru savanţi de genul lui Erik H. Erikson8.
1 Gil Álvarez Carillo de Albornoz
2 Traducere Eta Boeriu
3 Austerul dominican Tomasso da Luppi, dispreţuind tot ce ar duce la desfătarea trupului şi a lumescului şi urându-i în consecinţă pe „vânzătorii de păcate”, printre care şi pe saltimbanci şi menestreli, va numi manuscrisul: „Artiştii nedreptăţii”… (Fratele Tomasso acuză punctual trupele de artişti nomazi că nu numai că nu au nici un merit în cultivarea pământului şi în creşterea animalelor, ori într-o altă activitate producătoare de bunuri necesare vieţii, dar pretind mâncare multă şi… bună: „Cântăreţii, scamatorii, înghiţitorii de flăcări, sfărâmătorii de lanţuri, actorii şi toţi ceilalţi pierde-vară sunt cei mai mari mâncăi şi cei mai pretenţioşi la ale gurii. Ca să nu mai vorbim de licorile diavolului, pe care le înghit în cantităţi pe care nici un alt om nu le-ar putea dovedi.” Tomasso da Luppi, „Argumente…”, 27,8.)
4 Ca toate celelalte veacuri, doar că rămas în istorie ca unul dintre secolele cele mai întunecate din pricina războiului „de o sută de ani” (parcă altădată omenirea nu s-ar fi aflat într-un conflict veşnic…), din cauza într-adevăr cumplitei epidemii de ciumă şi din cauza celorlalte urgii ce parcă au dat mai puţin răgaz de respiro pentru bogaţi şi pentru sărmani.
5 Sau în timpul unei încăierări… Nuanţă importantă! Legendele povestesc fapte măreţe, dar sfârşitul multor viteji a fost asimilat unor lupte, tocmai pentru că nu se cuvine să ne imaginăm moartea eroilor din pricina unor boli din pricina cărora poate să se stingă atât viteazul, cât laşul.
6 Hanul Bizantinului a dispărut în condiţii misterioase abia în 1406, adică după vreo şaizeci de ani de când a fost fondat pe nişte clădiri şi mai vechi.
7 Fra Angelo ar fi întrebat nişte oameni din apropierea Hanului Bufonului cum de nu le este groază să trăiască în vecinătatea gardului care ascunde taine atât de cumplite, iar oamenii i-ar fi răspuns că şi lângă un cimitir e greu de locuit, dar că Dumnezeu a orânduit astfel lumea încât viii să stea cu viii, iar morţii cu morţii şi aşa să rămână lucrurile până la marea Judecată, când şi viii şi morţii se vor întâlni şi nu vor mai fi vii şi morţi. Dar, până atunci, graniţele sunt mult mai ferme decât ar putea să le delimiteze nişte bieţi pereţi din scânduri.
(Ca o completare, scribul adaugă o întâmplare povestită în Paranoia Schwartz, o carte apărută cu aproape 600 de ani după dispariţia Hanului Bufonului din Montmarte. Această adăugire nu vrea decât să arate că asemenea fenomene au mai avut loc şi altădată. Şi altundeva. Aşadar:
“Totul se poate găsi dacă nu fugim de osteneala de care-i legată căutarea.” – (Philemon, Cat., la Stobaeus, Flor., 29, 28.)
Dispariţia
Într-o dimineaţă, în timp ce ridica pătura de la fereastra dormitorului ei, doamna Smith rămase cu gura căscată. Locuia de treizeci de ani într-un apartament modest de două camere la etajul III al unei vechi clădiri, peste drum de spitalul oraşului. Zilnic, când se scula dis de dimineaţă, era obişnuită să vadă, atunci când lua pătura de la fereastră, clădirea mohorâtă a marelui spital. De fapt, nu numai dimineaţa, când scotea pătura de la geam, dar şi cu alte ocazii putea vedea aceeaşi construcţie veche, mâncată de vreme. Şi, totuşi, în dimineaţa aceea, oricât se freca la ochi, spitalul refuza să i se înfăţişeze privirilor. Doamna Smith luă un calmant şi coborî în curte.
Jos, în stradă, o mulţime de oameni din cartier discutau cu aprindere despre dispariţia misterioasă a edificiului. Poliţiştii, chemaţi la faţa locului, cercetau cu minuţiozitate terenul viran pe care nici un fir de iarbă nu stânjenea monotonia pământului bătătorit. Câţiva agenţi în civil căutau amprente, iar alţii smuceau nişte câini dresaţi. Un grup numeros de fotoreporteri se înghesuia în jurul unui ofiţer, care răspundea cu greu întrebărilor.
Până seara, nu se găsiră indicii, în afara unor resturi menajere ce puteau însă, la fel de bine, să fi rămas de pe urma spitalului, cât şi de la vecinii care începură să folosească maidanul drept depozit de gunoaie.
Guvernul se afla într-o situaţie deosebit de penibilă. Rudele bolnavilor voiau să ştie ce s-a întâmplat cu neamurile lor suferinde, iar presa de opoziţie lansa zvonuri dintre cele mai macabre despre soarta bieţilor dispăruţi.
Oricât de paradoxală era, situaţia trebuia rezolvată, iar casa de sănătate găsită cu orice chip. Domnul Gough, şeful poliţiei locale, luă personal problema în mână. Reuşi cu greu să stabilească o primă legătură cu personalul. Un medic în concediu fu rechemat de pe litoral, însă în faţa autorităţilor nu reuşi să relateze amănunte cât de cât interesante. Singurul fapt ciudat, de care îşi amintea, era că se aflau mai mulţi bolnavi decât paturi, conform fişierelor existente, deşi nu puteai afla în nici un salon înghesuială sau doi suferinzi într-un singur pat. Domnul Finch, aşa îl chema pe medic, povesti că fiecare bolnav fu confruntat cu fişa pe care o avea întocmită. Dar el personal n-a mai aşteptat rezultatul pentru că plecase tocmai atunci la mare.
Nemulţumit de numai atât şi presat de superiorii săi, domnul Gough hotărî să urgenteze lucrurile, mai ales că trei bolnavi se însănătoşiseră, între timp, trebuind să fie redaţi societăţii. Abia peste opt zile, poliţia dădu de primul indiciu sigur: la o topitorie de fier vechi fuseseră aduse câteva sute de bare de oţel – recunoscute drept gratiile de la paturile spitalului. Două luni mai târziu, fu arestat un tânăr care vindea cărămizile clădirii, iar peste un an, un geamgiu făcea comerţ cu ferestrele edificiului dispărut. Cei doi nu putură să dea amănunte despre originile cărămizilor şi ale sticlei, fiindcă susţineau amândoi că sânt doar intermediarii unui lung şir de afacerişti. Cu toate strădaniile ei, poliţia nu reuşi să ajungă la prima verigă a acestui lanţ.
Mulţimea nerăbdătoare hotărî să ajute autorităţile. S-au format mai multe comitete pentru salvarea sărmanilor suferinzi, cum au fost “Comitetul pentru Salvarea Bolnavilor Dispăruţi” (C.S.B.D.), “Noul Comitet pentru Salvarea Bolnavilor Dispăruţi” (N.C.S.B.D.), “Societatea pentru Vindecare în Contumacie” (S.V.C.), precum şi S.I.B.D. (Societatea Internaţională a Bolnavilor Dispăruţi).
În mai multe state, aceste asociaţii şi societăţi s-au organizat în partide politice şi au obţinut majoritatea în parlamente. (Ca, de exemplu, în Insulele Guru-Guru sau în Cyclania.) S.I.B.D. a intrat în programa electorală a acestor partide şi a devenit echivalentul prosperităţii generale.
Până ce, într-o dimineaţă, în timp ce lua pătura de la geam, doamna Smith revăzu spitalul pe locul său. (Ceea ce n-a împiedicat unele partide ambiţioase din noile democraţii născute în estul Europei după A.D. 1989 să-şi clădească propaganda, şi în continuare, pe doctrina S.I.B.D.”)
8 Mai mult, scribul a dat peste un studiu cu pretenţii ştiinţifice cum că Exorcistul ar fi practicat un fel de „psihanaliză pe bază de hipnoză”. Numai că „pacienţii” săi nu se simţeai eliberaţi în urma mărturisirilor, ci, dimpotrivă, intrau în cumplite stări de penibilitate, disperare, panică. Ceea ce făcea Al Şaptezeci şi treilea nu avea în nici un caz ceva de a face cu vreo terapie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.