Cochilia (20) – Ediția a doua, revizuită după 30 de ani

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

4. DESPRE DIFICULTĂȚILE CONSERVĂRII ACELUIAȘI MIEZ ÎN ALTĂ COAJĂ, CEEA CE DUCE, ÎN MOD FIRESC, LA ÎNTREBAREA: CÂTE PIEI ARE DIAVOLUL?

Un lucru neobișnuit într-un ambalaj neobișnuit este ceva ce nu șochează pe nimeni. Dar un miez straniu într-o coajă banală? Constatarea, pornind de la observarea unei întâmplări, a devenit, cu timpul, metodă: câți dintre autorii de azi nu implică misterul în haina cea mai banală? Da, cu cât casa devenea mai oarecare, cu atât conținutul ei, prin greutatea de a fi catalogat, poate părea mai ciudat. Aglomerarea de obiecte, transformarea celor mai multor încăperi în magazii absolut nefuncționale, faptul că, în afară de holul cel mare și de două camere folosite drept dormitoare de Doctor unul și de nepoata lui Colțea celălalt, nimic nu se supunea unei utilizări raționale, totul ducea la o reconsiderare a ceea ce era învățat Niky să numească spațiu locuibil. După ce s-a mutat în Casa Colțea, Doctorul a intenționat, cel puțin teoretic, câteva modificări, o anume ordine, o anume repunere în drepturi a încăperilor. Dar, inițial, mulțimea de treburi rămase restante după moartea lui Rori, apoi mutatul propiu-zis, pe urmă inerția venită din obiceiurile începute să se instaureze în situația în care găsise casa îl făcură să tot amâne. Până la a renunța definitiv de a mai imagina reforme. Cele două femei, ce veneau de două ori pe săptămână pentru a mai face ordine în clădirea aceea mare, se obișnuiră și ele surprinzător de repede cu harababura de acolo. Ambele, gospodine model în căminele lor, acceptau dezordinea funciară din Casa Colțea numai fiindcă erau convinse că acolo locuiesc niște oameni neobișnuiți, care aveau, în mod firesc, și o locuință neobișnuită. De aceea se înverșunau cu încăpățânare de a lupta eroic cu praful și cu murdăria, chiar dacă dezordinea rămânea aceeași. Ele, care acasă n-ar fi tolerat nici un firicel de praf și care intrau (și obligau și pe alții) să pătrundă în încăperi în ciorapi, erau de acord că în Casa Colțea guvernează alte legi. Erau atât de convinse de acest lucru încât nici măcar nu comentau faptul, nici măcar nu bârfeau în alt loc respectiva stare de lucruri.

La fel cum dorise să afle planul exact al clădirii, așa dorea Doctorul să știe și ce se află între ziduri. O muncă ordonată (și eficientă) de atâția ani i-a impus o disciplină rigidă în întreaga sa comportare. El trebuia să cunoască printre ce obiecte se află. Cărțile, miile de cărți zăcând peste tot, aruncate pe mese, stivuite pe lingă pereți, orânduite mai mult sau mai puțin întâmplător pe rafturi sau etajere, mulțimea de volume dorea totuși s-o vadă în același loc. Risipite la întâmplare, hârțoagele își pierduseră și ele utilitatea practică, niciodată neputând să ai la îndemână nu numai lucrarea căutată, dar nici măcar o alta din contextul respectiv. Așa că hotărî să transforme două dintre cele trei încăperi care dădeau spre intrarea principală de la etaj în bibliotecă, urmând ca ultima să devină camera sa de lucru. Doar că decizia asta încurcă și mai mult lucrurile deoarece tocmai una dintre acele încăperi îi slujise până atunci drept dormitor. Scoțând totul din odăile respective, transformase restul casei într-un adevărat târg de boarfe. Fata, care până atunci știuse, cel puțin aproximativ, de unde să ia ceva, rătăcea acum și ea printre obiectele dislocate. Se părea că existase totuși o ordine în dezordinea aceea măreață, ordine care, odată tulburată, învălmășise totul în jur. În cele trei camere pe care și le alese Niky veniseră niște zugravi pentru a pune pereții la punct, zugravi nechemați de nimeni, voluntari ai cartierului angajați de la ei putere să vopsească viitoarea bibliotecă și odaie de lucru a Doctorului. Zugravii reușiră să destrame și ultima speranță de tărâm locuibil din casă. Apoi unul dintre cei trei lucrători, căzând de pe scară, și-a rupt un picior și evenimentele începură să tărăgăneze, iar Niky era deranjat tot mai mult de vânzoleala acelor oameni străini, mai ales că ei lucrau tocmai în încăperile unde se obișnuise el să-și caute refugiul. După zugravi se prezentară tâmplarii, desigur tot voluntari ce și ei simțiseră de datoria lor ca, în calitate de cetățeni ai Pietrei Arse, să-i creeze condiții demne de muncă și de viață Doctorului. Probabil că, dacă experiența cu zugravii n-ar fi fost atât de recentă, Niky s-ar fi bucurat de oferta tâmplarilor, pentru că nu cred să existe intelectual dispus să refuze liber și nesilit de nimeni ispita de a se juca de-a făcutul planurilor unei biblioteci care să-i aparțină. Însă foarte curând se dovedi că și în privința aceasta cele două părți aveau concepții cu totul și cu totul diferite, Niky dorind două încăperi cu rafturi deschise până la tavan, meșterii fiind de părere că respectivele scânduri sumar asamblate n-ar constitui o carte de vizită pe măsura priceperii lor profesionale, ei insistând să-i facă Doctorului dulapuri masive, prevăzute cu uși de sticlă. Văzând că-i sunt periclitate ideile de regie, adică o parte dintre visele-i cele mai intime, Diamant își pierdu întregul entuziasm pentru lucrare și se mulțumi să se retragă ursuz pe pozițiile sale. Și, chiar dacă s-a ajuns la un compromis, încăperile n-au mai reușit niciodată să semene nici cu ceea ce-și dorise dintotdeauna Niky, nici cu etalonul înaltei profesionalități a tâmplarilor din Piatra Arsă. După mai multe luni, totul rămăsese într-un stadiu semifinit, nefuncțional, pentru că mobila nouă nu putea cuprinde nici măcar jumătate dintre cărțile aflate în Casa Colțea, iar ansamblul a rămas neunitar fiindcă, nemaiacceptînd nici un meșter, Doctorul înghesuise în cele trei camere diferitele mobile care credea că-i puteau fi de folos. Toate modificările au stricat și umbra acelui echilibru precar în care se găseau obiectele în casă de atâția ani. Acum, într-adevăr, nimeni nu mai găsea nimic și harababura era atât de mare încât, după câteva elanuri inițiale, nimeni n-a mai făcut vreo încercare de a aranja interiorul clădirii ca pe o casă locuită de oameni cât de cât civilizați.

Și, din nou, cu timpul, Niky începu să se obișnuiască și la Piatra Ardă. Faptul că se întâmpla frecvent să caute un lucru și să găsească, în mod obișnuit, cu totul altceva îi producea de multe ori surprize plăcute și ajunsese să aștepte cu nerăbdare asemenea descoperiri: când un album cu fotografii vechi de o sută de ani cu domni cu mustăți răsucite și cu o mulțime de mirese, parcă toate strămoașele nepoatei lui Colțea, când o carte rară ori macheta superbă a unei corăbii cu pânze, altădată o cutie plină cu decorații și brevete, un clasor cu timbre, o sticlă neîncepută de coniac vechi de cine știe când, o sabie cu teaca artistic încrustată, dar și lucruri a căror folosință trebuia redescoperită. Numeroase alte obiecte reprezentau stadiul final sau doar proiectul câte unei invenții din lungul șir de încercări efectuat de generațiile de locatari din Casa Colțea. Un laborator întreg, înzestrat cu numeroase substanțe, nu puține toxice, se afla într-o boxă a pivniței. Preocupările stăpânilor casei păreau într-adevăr nesfârșite. De la căutarea de atâtea ori „aproape obținutului” perpetuum mobile și până la realizarea practică a diferitelor obiecte de uz casnic, totul părea să-i fi interesat. Un teasc special pentru struguri, o mașină de prăjit boabe de cafea sau mai multe boilere fabricație și concepție proprie se mai aflau în stare de funcționare. Și altele. Și altele. Și poate încă altele, al căror uz a rămas neclar. Precum și numeroase invenții de pur rafinament, ca, de pildă, un caleidoscop în care nu se recompuneau mereu altfel și altfel cioburi de sticlă, ci desene ale unor fragmente precise – ce dădeau de fiecare dată alte personaje, alți oameni și alte animale, cioburile readunând fragmentele unor complicate desene. Cele mai multe alcătuiri reprezentau ființe fantastice, specii necunoscute, născute prin contopirea aliatorie a diferitelor părți. Efectul era nu numai straniu, ci și răscolitor. O altă ciudățenie, părând a fi destinată unui joc, era formată dintr-o mașinărie complicată, prevăzută cu o bilă a cărei traiectorie era urmărită de pârghii și oglinzi. Regulile acestui prezumtiv joc, Niky nu le-a putut descoperi niciodată, deși a pierdut destul timp cu el.

Și toate aceste lucruri și toate aceste surprize păreau că nu se mai termină. Planul casei, Diamant și-l putuse schița, conținutul nu se lăsa sistematizat. Iar reașezarea obiectelor în cele trei încăperi proaspăt zugrăvite se dovedise o activitate riscantă: până și mobilele și cărțile aduse din vechea sa locuință, aproape că nu le mai recunoștea. Chiar și ceea ce provenea din Casa Colțea părea cumplit deranjat de noua înfățișare a odăilor: obiectele se revoltau spărgându-se, ascunzându-se în cele mai dosite unghere, dezmembrându-se și pierzându-se diferitele fragmente componente. Hotărât lucru, o reparație generală a casei, la prima vedere atât de necesară, n-ar fi reprezentat altceva decât o operație complicată asupra unui pacient cu un cord slăbit. Doctorul nu dorea să-și asume un asemenea risc. După zugrăvirea celor trei încăperi din frontul etajului și după ce tâmplarii au făcut etajerele pe care nu le-au terminat niciodată – și care tocmai în felul acesta erau mult mai apropiate de gusturile lui Niky – în Casa Colțea revenise liniștea. Nimeni nu a mai cutezat de atunci să-i deranjeze ordinea submersă.

Anii aceia atât de grei pentru mai toată populația țării par indecent de liniștiți prin preocupările sofisticate din Casa Colțea. Însă nu excepțiile alcătuiesc regula? N-au existat, la altă scară, peste tot, insule în acel arhipelag al deznădejdii, insule responsabile pentru supraviețuirea locuitorilor lor. Un psiholog sau un sociolog ar putea să folosească sistemul Robinson Crusoe ca „sindrom de supraviețuire^” într-o savantă teză de doctorat. Și, iată, un Robinson Crusoe dedublat, continuând să funcționeze simultan și „adânc implicat în viața tumultuoasă a lumii celei mari!” Până când? Orice proces are și o evoluție. Dar cât o să mai poată funcționa această stare, această nemișcare? Iată întrebarea!

5. DESPRE DIFICULTĂȚILE ÎNTÂMPINATE DE UN OM EȘUAT PE O INSULĂ PREVĂZUTĂ CU TOT CONFORTUL

După primele luni, cât timp îi trebuise să se adapteze cu noua sa reședință, și după altele, cât își țesuse tot felul de planuri acolo, Niky trecu printr-o pasă rea: nu mai știa ce rost are tot ce întreprinde. La început, pusese totul pe seama surmenajului, pe urmă, trebui să-și recunoască, resemnat, că starea aceea, chiar dacă fusese declanșată de prea multul efort și prea puțina odihnă, își avea originile în cu totul altceva. Atunci când apuci să trăiești atât de intens senzația că nimic nu mai are nici un rost, începi să te opui mersului obișnuit al vieții și în clipa aceea devii altfel decât toți ceilalți oameni. Ceea ce înseamnă că te îndrepți spre o boală psihică. Niky se întreba dacă va înnebuni rapid sau dacă maladia îi va mai lăsa o vreme luciditatea de a se autoobserva. Cunoscuse mai mulți oameni care, după ce au lucrat cu rezultate remarcabile în domeniile lor de activitate, au dovedit că sistemul lor nervos nu era totuși suficient de puternic spre a se putea înhăma pentru durată la solicitări neîntrerupte. Schizofrenia izbucnită în liceu sau în facultate atinge, de cele mai multe ori, indivizi foarte muncitori.

Diamant, obișnuit până nu de mult să-și folosească fiecare minut cu ceva concret, stătea acum serile scufundat în letargie și, fiind convins că se dedublează, încerca să analizeze cauzele și etapele degringoladei. Disciplina îndelung exersată și mentalitatea pozitivă respirate de atâta vreme, îi spuneau că se află indiscutabil pe un drum ce duce la dezagregare. Dar, deocamdată, nu era în stare să se împotrivească, nu putea decât observa și trage concluzii. Peste un timp va fi, după toate probabilitățile, mai rău.

Până trăise Rori și datorită ei, probleme de acest soi n-au existat pentru Niky. Rori a știut întotdeauna pe ce poziție se află ei doi în coloana din spatele dricului, ce trebuie să cucerească în etapa respectivă, care era pasul următor ce se impunea a fi făcut și ce era de dorit în momentul acela. Era tocmai ceea ce nu știa Niky: când nu mai ai habar ce e de dorit, tot restul își pierde importanța. Dar lucrurile au avut, desigur, o evoluție lentă în vreme.

Da, lucrurile au avut o evoluție și în gândurile sale cele mai intime. O carte pe care o ținea la loc de căpătâi, deși nu mai citise de ani de zile din ea, era tocmai Robinson Crusoe. Și nu-1 interesa atât amănuntul din roman cât posibilitatea: posibilitatea de a începe totul de la zero, de a reîncepe construcția unei noi civilizații. Ori de câte ori era cu adevărat obosit până la dezamăgire, Niky visa un teritoriu al lui, numai al lui, unde să poată reinventa universul. Fiecare om are visele sale intime, imposibil de mărturisit cuiva, dar fără de care i-ar fi greu să poată trăi. Pentru Niky, unul dintre aceste vise era insula lui Robinson Crusoe. Până ce a ajuns la concluzia – tot în ultimul timp, bineînțeles – că toată lupta de pe acea insulă nu era decât aceea de a reconstrui (DE A RECONSTRUI!) o civilizație suportabilă, aptă de a-ți permite să supraviețuiești într-un mod care să nu te oblige la recăderi în animalitate; în ultimă instanță, totul se reducea la refacerea mai mult sau mai puțin fidelă a civilizației cunoscute. Și atunci ce rost mai avea acest vis? Numai acela de a se pune el în mijlocul acțiunii, de a deveni el demiurg? Probabil că de aceea o mare parte dintre concetățeni încercau să emigreze. Ei motivau că din pricina lipsurilor materiale, din pricina terorii sistemului, din pricina lipsei de libertate, din pricina lipsei unui viitor mai bun, pentru un trai mai suportabil măcar pentru urmașii lor etc. Încercau să plece spre a-și reface insula după naufragiul prezentului. Și nu întâmplător mulți dintre ei erau intelectuali. Dar nu numai.

Însă dacă Doctorul Diamant, Doctorul, ar naufragia pe o „insulă cu tot confortul”? Dacă n-ar mai fi silit să redescopere aratul și semănatul, râșnița de cafea și creșterea animalelor, telefonul și conducta de apă? Dacă tot ceea ce a avut de bine de rău până atunci ar avea și acolo, în insula aceea a „naufragiului”? Visase ani de zile ceva ceea ce avusese, nefiind capabil să imagineze ceva semănând cât de cât cu un univers nou? Dacă s-ar refugia pe o „insulă cu confort” și n-ar mai avea ce aduce la nivelul de civilizație avut în viața trăită în realitate, dacă preocupările sale n-ar trebui să fie atât de imediat legate de supraviețuire, nu cumva insula ar începe să-l constrângă? Doar până la a reface cea ce e capabilă imaginația sa atât de limitată? Nu sunt personajele altor lumi din literatura științifico-fantastică tot un fel de oameni, cu prea puține deosebiri față de noi? Dacă ar fi într-adevăr altfel, probabil să nici nu i-am putea înțelege, poate că nici nu i-am putea sesiza.

Unul dintre visele, dintre refugiile lui Diamant pierea sub aceste gânduri. Și necazul cel mai mare era că nu avea nici multe vise, nici multe scăpări. Pe urmă, observă că insula lui Robinson Crusoe s-a mutat în Casa Colțea. Era, desigur, tot o „insulă cu confort”. Niky se mutase aici, avea toate comoditățile – și ceea ce spera să găsească aici găsise în doar câteva zile – avea o armată de băștinași ce-i stătea la dispoziție spre a-i realiza și alte înlesniri ale vieții. Nu-i rămânea decât să decidă ce lucru fizic își mai dorea și apăreau ca din pământ voluntarii să-l realizeze. Între timp, putea întreprinde mici expediții de recunoaștere, putea prospecta bogățiile și putea face interesante cercetări arheologice. Terenul era într-adevăr propice pentru așa ceva. El trăia, într-un fel, continuarea romanului lui Defoe, la fel cum o trăiau și alții mulți, toți cei ce naufragiau, asemenea lui, într-un loc unde nu mai trebuiau să lupte pentru stricta supraviețuire materială. Iar el îl avea și pe Vineri alături. Și nu un Vineri, ci o mulțime de Vineri.

Cu burta goală n-ai nici spleen și nici nu-ți pui problemele existențiale, și-a spus întotdeauna. Când vrei să supraviețuiești nu te interesează decât să supraviețuiești. Doar că acum putea merge mai departe cu raționamentul: în lipsa imaginației, apare plictisul. Neștiind ce ar mai fi de construit pe ostrovul lui cu confort, Niky nu mai vedea rostul lucrurilor: orice ambiție, orice perspectivă, în ultimă instanță, orice proiect i se păreau lipsite de sens. „Ce rost are?”, întrebarea cea mai perfidă, întrebarea diavolului distruge orice sens al vieții.

Doctorul Diamant, putem spune, a pătruns în pielea unui Robinson Crusoe care nu a părăsit la timp insula. De aceea, capitolul acesta s-ar putea numi și

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.