Cochilia (27) – Ediția a doua, revizuită după 30 de ani

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

13. ZEUL FACE MINUNI, CHIAR ȘI CÂND N-O ȘTIE

Tot ciulind urechile, uitase să vină câteva zile acasă, la Piatra Arsă. Într-o dimineață, se pomeni cu Piatra Arsă la clinică. Oamenii trecură prin năvală de toate zidurile și de toți cerberii puși să-l țină la adăpost pe șeful instituției. Situația era gravă: cu două zile în urmă apăruseră buldozerele și dărâmară mai multe case – o stradă. Mâine, li s-a spus, va urma strada paralelă. Acela a fost momentul când a simțit Niky limpede, pentru prima oară, ceea ce intuise de atâta vreme: nu există nici un fel de ierarhie atât de adevărată ca in cadrul unei comunități mici – tatăl, în familia tradițională, șeful de trib și celebritatea locală. Acolo respectul nu este nici filtrat prin intermediari, nici impus prin funcție, acolo rolul este asumat prin convingerea intimă a celor ce se supun. Dacă Doctorul Diamant, cadrul universitar și șeful clinicii, era de multe ori surprins că nimic din privirea rugătoare a celor ce așteptau la rând în fața cabinetului său de consultații nu se transmitea în stradă, unde devenea și el un muritor ca toți muritorii, acum știa că niciunde nu va fi mai slăvit ca in mijlocul celor câtorva sute de oameni care au cutezat să mai rămână in Piatra Arsă. Unde ar fi fost socotit un sacrilegiu ca oricine să nu-și dea și cămașa pentru Doctor, dacă acesta s-ar fi indurat s-o ceară. (Numai că superioritatea sa necondiționată se manifesta și prin aceea că el nu cerea niciodată nimic…) Cu atât mai mult îl izbi, ca o măciucă, faptul că oamenii aceia blajini, oamenii lui, au venit plini de speranțe la clinică, într-unul din laboratoarele Olimpului zeului lor, iar el era conștient că este într-o imposibilitate totală de a face și cel mai mic lucru spre a-i ajuta. Pe de altă parte, nici n-avea inima să le spună că buldozerele, corăbiile negre, vor veni până la Casa Colțea și o vor dărâma și pe ea, indiferente la nimbul de mister din spatele zidurilor care o înconjurau. Cum să le spună că ei vor reuși să-și refacă – poate – casele lor altundeva, dar că tainele ascunse in interiorul străvechiului conac nu vor putea fi duse niciodată de acolo, că ele vor bântui și pe mai departe, ca niște stafii alungate, blestemând, peste vremuri, tot ce va mai fi pe acele locuri? O clipă, privirea îi fu luminată de luciul sonor al prezenței Aristiței și trebui să facă un efort aproape fizic spre a alunga vedenia interzisă în prezența unor intruși. Ce să le spună?

– În primul și în primul rând, cred că nu e bine să acționăm ca niște răsculați, le zise, conștient fiind că prudența exagerată ar putea să-i rănească. Știu din experiență că șefilor nu le plac delegațiile prea numeroase, de aceea și pretind ca fiecare să vorbească numai în numele său.

– Și să-i lăsăm să ne doboare toată localitatea, toate casele, toți pomii? Știți că duminică n-a mai fost nici slujbă la biserică și că preotul Vasiliu a fost mutat în comuna Valea Lungă?

– Nu, eu nu fac decât să gândesc cu voce tare. Cred că principalul lucru este să fim eficienți. Or eu am învățat… știu ce-i întărită și ce le face inima mai blândă.

– Eu, dacă vine să-mi dărâme zidurile, îl omor cu furca!

– Pe cine? Ăla nu-i decât un om ca dumneata, care nu-și face decât meseria.

– Da, numai că eu nu fac o meserie de a intra cu măgăoaia în avutul altuia.

– Ăla nu îndeplinește decât un ordin, iar ordinul este primit de la un șef de la oraș. Aș merge să-l lămuresc pe cel de la oraș…

– Că, dacă e nevoie, aducem și noi carne sau țuică…

– …dar și cel de la oraș nu face decât să transmită ordinele unuia de la județ. Și nici cel de la județ n-a venit cu hotărârea de capul lui! Că altfel ar fi simplu, am trata cu el.

– Tratați, Dom’ Doctor, că n-o să-i rămânem datori.

– Nu pricepeți că nu-i ideea lui? Și el nu face decât să transmită niște ordine.

– Atunci, noi ce să facem? Să întrerupem pe undeva lanțul!

Probabil că asta-i soluția! Însă cit poate să dureze o asemenea soluție?

– Câți ați venit?

– Numai noi. Ceilalți au rămas în stradă.

– Așteptați-mă aici! Niky observă că ploua cu găleata. Și unde sunt ceilalți? Îi udă până la piele…

– Nu vă faceți griji, Dom’ Doctor, că știu ei să se ferească de ploaie. De ăia cu buldozerele să ne învățați cum să ne ferim!

– Stați aici, fiecare pe unde apucați! Eu vin imediat.

Intr-un salon cu două paturi avea internat pe cineva de la sistematizare. Stanciu s-a zbătut să-l pună singur într-o rezervă, dar bolnavii zăceau și pe coridoare. Numărul de locuri nu mai corespundea de mult. Acum și lui Niky i-ar fi convenit să-l aibă pe tovarășul Szigety singur într-o cameră. Ar fi putut vorbi mai nestânjeniți.

Numai că tovarășul Szigety avea o vizită. Diamant reveni din ușă, însă își aminti că la patru trebuia să fie la Institut, având curs cu studenții, iar cabinetul lui de aici, din clinică, era ticsit de cetățenii de la Piatra Arsă.

– Domnu’ Szigety, o clipă numai…

– Da, domnu’ doctor!

– Atunci, eu plec, făcu oaspetele.

– Rămâneți liniștit! Îl rețin pe domnul Szigety numai câteva minute.

– Oricum, trebuie să plec. Personajul privi lung la ceas, fluieră nemulțumit, îl bătu pe Szigety pe umăr, privi încântat la compoturile de pe noptieră, semn indubitabil că el le-a adus și ieși demn. Un „Trăiți!“ adresat către medic, îl făcu pe acesta să fie convins că a asistat la ieșirea din scenă a unui activist. Sau a unui… Cravata, costumul, mersul, totul trăda meseria celui ce a părăsit încăperea. Celălalt bolnav din cameră se interesă neliniștit:

– Aveți nevoie acum de mine, dom’ doctor?

– Nu.

– Atunci, mă iertați… și o zbughi afară, evident pentru a-1 prinde din urmă pe vizitatorul tocmai plecat.

– Domnu’ Szigety, începu Diamant, am o problemă. Între timp, își dădu seama că s-ar fi cuvenit să înceapă cu un „Cum vă simțiți astăzi?“ Cuvintele ieșiseră de acum și nu mai puteau fi reprogramate. Uitați despre ce este vorba: eu m-am mutat de câțiva ani la Piatra Arsă, de când mi-a murit soția.

– Aăăă… Ce să vă spun? N-ați procedat prea înțelept. De ce n-ați trecut pe la mine înainte de a face pasul acela?

– Atunci încă nu era vorba…

– Atunci? Când atunci? Aăăă… era vorba de vreo cinci ani, dacă nu și de zece ani… în fine, cât… ăăă… cât v-a luat escrocul pe casă?

– Care escroc?

– Păi, n-ați spus că ați cumpărat o casă în Piatra Arsă?

– Nu, eu doar locuiesc acolo.

Szigety oftă teatral.

– Slavă Domnului Bunul! Nu era nimic de făcut. Iacă… ăăă… o să vă mutați altundeva. Numai că, mai înainte, să-mi spuneți mie unde vreți să vă… ăăăă…

– Domnu’ Szigety, nu-i vorba numai de mine… Jumătate din sat e acum la mine în cabinet…

– Da? De ce?

– Nu s-ar putea…

– Cu Piatra Arsă nu se mai poate face nimic. S-a lăbărțat ca o… ăăă ca o… ăăă…

– Dumneavoastră ați avut ideea s-o demolați?

– Eu? Păi, așa arăt eu ca Dumnezeu Bunul?

– Lăsați că nu Dumnezeu a dat ordinul.

– Știți bine de unde a venit ordinul…

– Da, dar acolo nu s-a știut nimic de Piatra Arsă. De la județ a fost cineva care a făcut propunerea.

– Piatra Arsă este plasată foarte prost. La rezervația de vânătoare de la Turnu nu se poate ajunge decât prin Piatra Arsă. A trecut și… ăăă… de două ori și a spus de fiecare dată că Piatra Arsă s-a lăbărțat ca o… ăăă…

– V-a spus Dumneavoastră?

– Mie? Dar ce sunt eu prim-secretar, să-mi spună mie?

– Și dacă a uitat?

– N-a uitat. Și chiar dacă ar fi uitat el, n-a uitat cel căruia i-a spus. Tovarășul nu poate să riște…

– Bine. Dar dacă am întrerupe pentru un timp acțiunea?

– Cum s-o întrerupem?

– Păi, până să se facă blocurile… Vine iarna, acum tot n-o să se poată lucra. Pe urmă, la primăvară, până să înceapă frontul de lucru… Și unde-i pui pe oameni? Pe urmă iar vine o iarnă…

– Cum ,,unde-i punem pe oameni?“ Noi ne-am gândit…

– Dar dacă ați gândi acum ca mine?

– Aăăă… Szigety începu să gândească. Diamant avea impresia că pacientul său se jenează să-l refuze atât de net. Se sculă și privi pe geam. În stradă, sub streșini, un grup mare de cetățeni din Piatra Arsă se adăpostea de ploaie. Lui Niky i se făcu lehamite.

– Domnu’ Szigety… Vru să spună s-o dea amândoi dracului, dar își aminti de delegația ce-l așteaptă în cabinet.

O asistentă își băgă capul pe ușă și-l chemă la telefon.

– Cine-i?

– De la rectorat.

– Am plecat de un sfert de oră.

Între timp, Szigety mai cugeta profund. Tovarășul care fusese în vizită la spital tocmai urca într-o mașină cu număr galben, înseamnă, deci, că bolnavul celălalt din rezervă l-a cicălit până acum.

– Măcar dacă mi-ați fi spus mai înainte, grăi, în sfârșit, Szigety. Discutam cu tovarășul Horga.

Lui Diamant îi căzu fisa:

– Cel ce a plecat?

– Nu-1 cunoașteți pe tov. Horga?!

Mașina cu număr galben vira tocmai la dreapta, după ce a împroșcat cu apa din bălțile strânse din belșug un grup de cetățeni din Piatra Arsă. (Și Diamant obișnuia să fie înjurat din pricina asta: oricât de atent ai circula, gropile erau prea multe și n-aveai cum feri pietonii.)

– Dar tovarășul Horga ar fi putut…?

– Nu știu… Măcar aș fi vorbit cu el… Așa cum ați spus: n-avem unde să cazăm oamenii… Vine iarna… Șantierul oricum a fost pornit… Vreau să spun că vreo două străzi au fost de acum demolate…

– Când?

– De vreo lună…

(Înseamnă că atunci s-a raportat ceea ce se întâmplă abia acum…)

– Eventual să pună acolo o macara… Se vede de departe. Deschid șantierul… frontul de lucru și vine iarna…

– Oamenii v-ar fi mai mult decât recunoscători!

– Mie nu trebuie să-mi fie recunoscători. Pe mine să mă vindecați dumneavoastră și pe urmă să vă fie dumneavoastră recunoscători!

– Și nici tovarășul Horga…

– Vă dați seama că eu nu trebuie să știu… ăăă… cum o să-i fie lui… ăăă… recunoscători…

– Deci, s-ar putea aranja?

– Dacă aș fi bănuit măcar… Ce știu eu cînd mai vine Laci aici…

– Și atunci?

– Vă dați seama că așa ceva nu se poate trata telefonic… ăăă… Dar tot o să mai vină. Fiul lui e îndrăgostit de fata mea.

– Să vă trăiască!

– Mulțumesc! Vă dați seama, n-au nici douăzeci de ani… La vârsta asta… Dar acum băiatul nu mai poate după ea…

– Și eu ce să le spun oamenilor?

– Păi… ăăă… după cele două străzi, o să mai dureze cel puțin o lună până să mai trimită buldozerele. Principalul a fost să degajăm terenul de lingă șosea… Pe urmă… O să mai treacă și Laci, poate îmi dă și mie voie doctorul să mai ies… ăăă… poate mă face bine…

– Știți… Adevărul e că… nu vreau să pârăsc pe nimeni… lucrarea a demarat abia ieri și una dintre cele două străzi mai este în picioare,

– E ca și cum n-ar mai fi. A fost raportat până la… ăăă… București. Nici Dumnezeu n-ar putea întoarce din urmă un lucru care… ăăă… E ca și cum mi-ați cere să fac altfel un lucru făcu ieri…

– Dar nu-i făcut!

– Dacă-i raportat, e făcut!

– Și nu se poate…?

– Nu, îmi pare rău, asta nu se poate. Restul… ăăă… Știți bancul cu comuniștii în iad? Diamant îl știa, dar, bineînțeles, se prefăcu interesat și, în așteptare, zâmbi cu gura până la urechi. Când un comunist ajunge în iad nu trebuie să-i fie frică de nimeni și de nimic: diavolii comuniști ba n-au smoală, ba n-au cazane, ba n-au repartiții pentru dracul de serviciu. Așa că păcătoșii nu pățesc niciodată nimic în iadul comunist. Nici diavolul din Piatra Arsă nu e atât de negru, că tot din iadul comunist vine. Dacă era din iadul capitalist, atunci… ăăă…

– Atunci nu demola nimeni casele, vru să zică Diamant, râzând încântat de formidabilul banc. (Auzit abia a o suta oară.)

– Ceea ce dovedește superioritatea și… ăăă… umanismul până și a iadului comunist asupra celui capitalist, filosofă Szigety și nu se putea ști dacă glumește sau e serios. Așa cum v-am promis…

În rezervă își făcu apariția celălalt bolnav. Era ud, însă fericit.

– Iar medicamentele să le luați exact așa cum vi le-am prescris, îi recomandă sec doctorul bolnavului. După care ieși.

Diamant reveni în cabinet. Oamenii îl așteptau în liniște. Ce să le spună? Că unii nu mai aveau decât fantome de gospodării? Că-i va salva… că-i va amâna… poate… pe ceilalți?

– Ați venit foarte târziu la mine! Am făcut și eu ce am mai putut… Strada de lângă șosea… în rest, poate că am obținut o amânare… Poate că am reușit să întrerup lanțul…

Minuni se mai întâmplă pe lume… Nici strada de lângă șosea n-a fost demolată a doua zi. Nici în a treia zi. Mașinăriile ucigașe stăteau ca niște câini ținuți în lesă, gata, la prima somație, să sfâșâie. Dar nu-i asmuțea nimeni. Însă și prin simpla lor prezență înnebunea oamenii. (Poate că tocmai nu se găsea smoală, poate că lipseau cazanele… Cine știe?)

Nici peste o săptămână nu se întâmplă nimic. Într-o dimineață, buldozerele dispărură. Minunea se dovedi, însă, și mai mare! Vrând să-i mulțumească lui Szigety, acesta recunoscu încurcat că… ăăă… tovarășul Horga n-a mai trecut pe la spital și că fiică-sa s-a certat cu fiul tovului. (Pe urmă și procentajul de maghiari din conducerea județului fusese depășit și tovarășul Szigety îngroșă rîndurile celor de la cooperația județeană.)

Oamenii erau mulțumiți: zeul lor și-a făcut datoria. Doar acesta, doctorul Diamant, știa că buldozerele se puteau întoarce în fiecare clipă…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.